Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Iuliana Dinte

Păpușarul

Un păpușar mergea pe stradă
Pășind teatral spre absolut,
Cu ochii strânși să nu mai vadă,
Femeia, ce i-a fost păpușă în trecut.

Din când în când privea-napoi
Și își trecea prin plete mâna,
Să uite totuși că au fost doi,
Și inima le-a fost doar una.

Purta bocanci, era murdar
Și-avea în mână trei mărgele,
Spunea la toți că-i păpușar,
Dar și-a pierdut păpușa printre stele.

Cândva în ochii lui era doar artă
Si îl citeai în ei pe Dumnezeu,
Dar s-a pierdut pe-un drum de piatră,
Și a uitat, că acea păpușă am fost eu!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Neam... de dinainte...

Am fost de viță Burebiști,
De Decebali, nu securiști,
Din viță nobilă de daci,
Primordială, nu săraci!...
Am pus curaj în adevăr
Căci nu știam de-al Evei măr,
Era în noi doar o ființă,
Spre nemurire o credință!...
Am fost și țepele lui Vlad,
Zăgazul unui neam de brad,
Am pus ca temelii Ștefani,
Am fost un zimbru printre ani!...
Nu ne-a ajuns și-am spus – Pe cai!
Viteji ca nume într-un Mihai,
Dar nimeni n-a venit cu scuza
Și n-au știut c-am fost și Cuza!...
Am fost prin toate voievozi,
Onești, cuminți dar nu nerozi,
N-am arătat c-am fi novici,
Prin gând am fost Eminovici!...

Am fost de viță... cum am fost,
Obiect pierdut i-acum de rost?
Ni s-a borșit vița... de vie?!
Eu totuși sper vița-i vie!...

poezie de (10 octombrie 2016)
Adăugat de Vasile ZamolxeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ioan Slavici

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate și, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăși a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă și cu ea plină de dor neastâmpărat știe ce și cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, și urâtă, și supărăcioasă, și grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca răsufli o dată cu greu! Adică a fost așa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei pași de la poarta curții, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptița: doi feți-frumoși, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur și cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căței în locul copiilor, feți-frumoși, iar pe copiii cu părul de aur și cu steaua în frunte îi îngropă în colțul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă și cercă s-audă și să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi cățeluși, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiței.

în Doi feți cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Doi feti cu stea in frunte. Lecturi scolare" de Ioan Slavici este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.17- 10.99 lei.

Voi așterne aici Sinele meu Divin

Am fost cu tine... dar nu am fost!
Am fost în ochii tăi... dar nu am fost!
Am fost în sufletul tău... dar nu am fost!
Am fost doar în Sinele meu Divin zdrobită
De tot ce-am lăsat slobod și nemeritat
În trupuri pline doar de mațe și sânge
În care lupii urlau de foame și sete.

Am fost cu tine... dar am plâns singură!
Am fost în gura ta... dar nu ai știut ce gust am!
Am fost în inima ta.... dar nu ai simțit!
Am fost doar un material spumos de plăceri
În timp ce Sinele meu Divin mă biciuia pe creier
-mi lovească mintea preocupată de viitor
Și nu de momentul prezent atât de dureros.

Am fost cu tine... dar Sinele meu Divin te-a urât!
Am fost cu tine... dar împotriva Celui ce m-a făcut!
Am fost cu tine... dar Sinele meu Divin era departe!
Mi-a spus dragostea lui primește doar puritate
Și nu se poate îmbrăca decât cu haina simplității
În care necazurile și anii bătrâneții nu se numără,
Doar se pun în jugul Lui Hristos îndelung răbdător
Cu cei statornici în iubire și pentru iubirea față de El.

poezie de (2 octombrie 2018)
Adăugat de Adelina CojocaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Neagu

La patru ore fix

Perete scund din fals opal
la nișa strâmtă de sub scară
ascunde măști de carnaval
uitate-acolo de-astă vară,
le-am căutat fără folos
prin debaraua fără ușă,
dar am găsit doar brad stufos
împodobit cu o păpușă.
Cu ochii de mărgăritar,
ea m-a privit cu-un fel de milă
și mi-a șoptit cu glas amar
-mi va prezice o sibilă.
Nu am crezut ce îmi spunea
căci arăta cam demodat㠖
purta costum de catifea
și pălărie din prelată,
dar pe la patru ore fix,
bătute-n ceasul cu pendulă,
sibila, fără crucifix,
sosi adusă de-o patrulă.
Venind spre mine m-a privit
cu ochi adânci de preoteas㠖
am plâns de teamă și-am fugit
lăsând-o singură în casă,
dar a venit în urma mea
și m-a bătut ușor pe spate,
zicând ghidușă c-ar putea
mă dezlege de păcate,
însă deodată am văzut
că nu era defel sibilă,
ci doar iubita din trecut
întoarsă parcă mai ostilă.
N-am ascultat-o nicidecum,
mi se părea cam mânioasă,
am părăsit-o lângă drum
și m-am întors îndată-acasă,
dar nu știu cum s-a întâmplat:
când am intrat grăbit pe ușă,
era deja la mine-n pat
purtând veșmântul de păpușă.

poezie de din Timp și destin
Adăugat de ugalenSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cordoba era

la picioarele cavalerului negru
toată lumea tremura în fața lui
creștiniii sau păgânii, nobilii
sau țăranii - nimeni nu era în siguranță
când judeca el - condamna
la moarte cu zâmbetul pe buze
se uita la isabela care îndura
o blândă biciuire cu plumbii înroșiți
în focul izbăvirii
carnea ei sângera frumos
un amant i-a băgat un denunț
și
și un crucifix sub patul unde
era sedusă și sodomizată
spunea plângerea
lucero și-a lins buzele
de inchizitor atotputernic
se
se gândea s-o treacă prin patul lui
ridică mâna și tortura încetă
un gâde veni primească ordine
cavalerul negru a dat un ordin
isabela a fost dusă într-o chilie specială
iar denunțătorul a fost adus
de inchizitorii din cordoba
și
și a început supliciu
trebuia mărturisească
se căiască și
și
ceară îndurarea lui dumnezeu
a recunoscut tot ce spunea
zică don castro de jerez y cueva
denunțătorul isabelei
inchizitorii i-au smuls dinții și
și
unghiile de la picioare
un clește înroșit bine de tot
i-a strâns obrajii
lucero nu era mulțumit
ochii învinuitului au fost scoși
și
oferiți corbilor din jurul castelului
restul trupului a fost aruncat în foc

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se cățărau pe nori,
erau povești ce adânceau misterul
îndrăgostiților rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reținut-o integral.

Spunea povestea într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
se declare mare cavaler.

Știa lupte și o dovedise
în crâncene-ncleștări cu un dușman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit și-avea nevoie
de-o aură și de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
se amestece printre șoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetății,
frumoasă, ca o sfântă între sfinți,
era întruchiparea voluptății
în ochii lui ce-o adorau, cuminți.

Și se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
și, fără a mai sta pe gânduri,
la uși întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a știut,
căci de atunci și, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai știut de vreun sărut.

El pare fericit și strălucește
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-amintește
stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Hans Christian Andersen

O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut facă un lucru rău și ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Și acolo era, fără îndoială! Și ea se gândea la ochii lui limpezi și la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbește ca atunci când ședeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur are se bucure când are s-o vadă, și ea are să-i spună ce drum lung a făcut până dea de dânsul, și ce necăjiți au fost cei de-acasă când el a plecat și nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă și totodată se bucura.

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Classic Fairy Tales by Hans Christian Andersen" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -75.00- 30.99 lei.

Cândva...

Cândva am fost copil și eu.
Am fost copil ca tine.
Pământu-întreg era al meu,
N-aveam lipsă de bine.

Cândva am fost tânăr și eu.
Am fost tânăr ca tine.
Mi se părea sunt un zmeu,
Că stăpânesc o lume.

Cândva am fost bărbat și eu.
Am fost bărbat ca tine.
Am dus pe umeri ce-a fost greu,
Când am unit destine.

Acuma,
Am uitat copilăria,
Tinerețea mi-a trecut,
Am uitat și bărbăția...
Puterile mi-au scăzut.

Nostalgia-acelor vremuri
Mă cufundă în tristețe.
Numai aștept alte trenuri.
Sunt răpus de bătrânețe.

Pe prispa casei stau cuminte
Și aștept vină noaptea.
Noaptea cu tainele sfinte,
Care se numește moartea.

poezie de (iulie 2015)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Clipa

Pe lângă mine treci în grabă,
Apoi te-ntorci, mă-ntorc și eu,
Iar inimile ni se-ntreabă,
De ce ne este-atât de greu?

Ochii se văd, se-mbrățișează,
Dar noi rămânem surzi și muți,
Inima pe trunchi se-așează,
În timp ce lama ți-o ascuți.

Oprește clipa, fă tu pasul,
Spre ce-am fost noi acum doi ani,
Ia un ciocan și sparge ceasul,
Prezentul ne face dușmani...

Trecutul eu nu pot -l șterg,
Tu fă ceva să nu existe,
pot alături îți merg,
Făr' de-amintiri și gânduri triste.

Ochii se-nchid, se-ndepărtează,
Doar ei mai știu ce-a fost odată,
Iubirea noastră le-a fost oază,
N-or s-o mai vadă niciodată...

Iar clipa noastr-a fost uitată!...

poezie de
Adăugat de Andrei Vlad BalanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

A fost odată, a fost cândva

A fost odată, fost cândva
când lângă mine ea era.
Tot ținându-ne de mână
colindam țara-împreună.
Pe oriunde am umblat
unul lângă altul am stat.
Eram suflet lângă suflet
nu ne despărțea nici tunet.
Viața noastră așa a fost.
Așa a fost, dar nu mai e.
Rămas singur, fără rost,
vreau și eu în veșnicie.
Și-acolo vom fi aproape
cum am fost în toată viața.
Nimic acolo nu desparte.
Acolo-i eternă viața.

poezie de (22 august 2023)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Daniel Vișan-Dimitriu

Ultima dorință

Era bătrân, bolnav... Știa de-acum
nu mai e dulăul care-a fost
Când își avea-n ograda lui un rost.
Știa că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase și nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colții lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colțul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simțea vine singurul său zeu.

Îi aștepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Și le primea, era și-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă și mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopți, atâția ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Și n-ar putea facă un păcat
Plecând acum, departe îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el -l plângă. Nu! Și l-a mușcat.

A dispărut luându-și suferința,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorința.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Măriuca

Trecea în clasa opta Măriuca,
Pentru părinți era "păpușă mică"
Când vestea i-a lovit precum măciuca:
Păpușa lor va fi curând... mămică.

epigramă de din Epigrame și poezii (15 iunie 2007)
Adăugat de Gheorghe Luchian D'AquilaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dana Logigan

În târg se-anunță des parade

E-un anotimp plin de cenușă
Ce-mi zdruncină din hăuri firea,
Mă simt un plastic de păpușă
Ce-n jucării și-avu menirea.

Se anunțase-n târg paradă
De jucării destul de scumpe.
Păpușă-ai vrut. N-a fost tăgadă
poți s-alegi din cele multe.

Zâmbeam firav dintr-o vitrină
Într-o rochiță pastelată.
Când m-ai zărit mi-ai spus,, Regină,
păpușa mea cea delicată!"

Eram de nouă chiar frumoasă
Cu ochii negri – mură coaptă,
Tu te jucai, iar eu voioasă
Mă bucuram la orice șoaptă.

Mă alintai la piept cu versuri
Și-mi dăruiai, mințind, doar vise
Acum desprind multe-nțelesuri
Ale cuvintelor promise.

Când m-ai cerut spre cumpărare
Ți-am spus că-i ruptă eticheta
Iubirii nu-i sunt de vânzare
Atunci ai coborât ștacheta.

Atât ți-am fost... doar o păpușă
Cu care te joci în grabă,
Și-n anotimpuri de cenușă
minți mereu îți sunt dragă.

În târg se-anunță des parade
Ești nelipsit, dar uiți c-acasă
Printre oftaturi lungi și fade
Te-așteaptă-n ambalaj Crăiasă.

Dar de-ți știam firea meschină
Țineam la mine-o etichetă
Cu preț enorm dintr-o vitrină
-ți fi părut o desuetă...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pâine și muzică

Ce ascultam noi doi n-au fost doar simple melodii
Și pâinea ce-o rupeam a fost mai mult decât o pâine
Însă acum, când nu mai ești aici, toate-s pustii
Și tot ce-a fost frumos va trece până mâine.

Palmele tale au atins cândva această masă
Și am văzut mereu paharul cum îl ridicai
Însă aceste lucruri te-au uitat când ai plecat de-acasă,
Deși eu n-am uitat nimic din tot ce atingeai.

Și printre toate tu mergeai atât de grațioasă
Le mângâiai și le sfințeai doar cu prezența ta
Așa toate știu cât ești tu de frumoasă
Și cât de înțeleaptă ai fost cândva.

poezie de , traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Tudor Mușatescu
păpușă
Păpușă: Femeie care își deschide ochii ca să și-i arate, nu ca să vadă cu ei.

definiție aforistică de din Dicționarul umoristic al limbii române
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Titanic vals" de Tudor Mușatescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -8.67- 6.99 lei.

Bunicul...

Cu frig peste tristețe și nor pe anii mulți,
Pierdut intr-o uitare a timpului grăbit,
Abia ducându-și anii, ce șchioapătă desculți
Prin temerea de mâine, a unui rătăcit.

Speranța i s-a stins în rugile spre cer...
Zadarnice cuvinte, prea goale de răspuns.
Atâtea gânduri sacre se rătăcesc și pier
Și nu mai știe locul în care a ajuns.

A fost cândva și tată... a fost cândva bunic,
O lume de iubire crescută-n urma lui
Azi l-a uitat cu totul, î-i este doar... nimic...
O stâncă de tristețe în găndul nimănui.

Privește-n nicăeri, doar umbrele o știu,
Prin zâmbetul stârnit... amarnic de tăcut,
O lacrimă prelinsă pe sufletu-i pustiu
E tot ce-l mai îndeamnă plece din trecut.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mara

Mara, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Avea o păpușică. Era mândră de ea.
Și o iubea din suflet. Era o alinare,
Și-avea mare valoare. (I-a dat-o mama sa).

Era o jucărie, cum nu mai era altă!...
De-o frumusețe rară, desprinsă din povești!...
Gingașă ca o zână..., subțire și înaltă,
Doi ochi căprui și limpezi. Te pierzi când îi privești.

Copiii de pe stradă veneau ca se joace
Cu Mara, și păpușa. Ce fericiți erau...!
(... Și timpul trece-n grabă și nu se mai întoarce...)
Iar ei creșteau în joacă... Pe loc nu rămâneau.

Dar într-o dimineață, cînd s-a trezit devreme
Și-a mers să-și ia păpușa din raftul cu hăinuțe,
Rămase-n prag, uimită!... Păpușa râde, geme
Și își rotește capul, și mișcă din mânuțe.

Se pare măicuța, de dincolo de lume
Îi împlinise visul: păpușa chiar vorbea...!
Și făr-a sta pe gânduri, fetița merge, spune
Bunicilor. Iar vestea, pe loc se răspândea...!

Copiii, cu mirare priveau păpușa vie
Cum cântă, cum dansează, cum râde, cum vorbește...
Și i-au făcut hăinuțe din pânză argintie.
Minunea-nsuflețită, c-un zâmbet mulțumește.

Povestea cu păpușa ce-i vie, și dansează
Ajunge la ureche de păpușar vestit,
Pornit la drum degrabă, cu ochii lui să vază
De-i adevăr ce-aflase, sau de-i vreun zvon scornit.

Nu-l obosise drumul, căci sta mereu cu gândul
C-ar face o avere, mai mult ca orișicine
De-ar folosi minciuna. Căci îi "venise rândul"
Cu vorbe-amăgitoare, păpușa a obține.

Se-apropie de Mara, și-o roagă să-i arate
Minunea-nsuflețită. Crezând că-i o naivă
Începe a-i promite orice, pe săturate...
Dar Mara nu se-ncrede în vorba lui parșivă.

Se trage-un pas în spate, pe vârfuri se ridică,
Strânge la piept păpușa și spune răspicat:
" – Pentru nimic în lume n-o dau!... căci la adică
E darul de la mama... atunci când a plecat...

Și-orice mi-ai da... Iertare!... n-ar fi -nlocuiască
Iubirea mamei mele, aflată-n jucărie...
Și nu cred vreodată va vrea locuiască
De mine despărțită!... Nu fac așa prostie!"

Rănit cumplit de vorbe, se înroși la față,
Se-nfurie, hapsânul, uitând de ce venise,
Se aplecă spre Mara, de umeri o înhață,
Și o privi cu ură. Nechibzuind, decise

Din brațele fetiței, păpușa să o smulgă,
S-o rupă-n bucățele, s-o calce în picioare
o arunce-n focul din drum... Mara plângă...
De ce făcuse asta?! Cu ce-i greșise oare?!

De-atunci, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Își cheamă jucăria, iubirii dată vamă.
Și nimeni, niciodată, nu-i va da alinare,
Ca păpușica vie. Și sufletul de mamă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Edgar Lee Masters

Penniwit, artistul

Încercând -mi pun mintea înlăuntrul camerei de fotografiat
Pentru a prinde resortul adânc, sufletul unei persoane,
Mi-am pierdut patronul din Spoon River.
Cea mai bună fotografie pe care am făcut-o vreodată
A fost a judecătorului Somers.
Stătea drept, în picioare, cerându-mi aștept
Până când își va face ochii încrucișați privească drept în față.
Apoi, când a fost gata, a spus "All right".
Dar eu am urlat "Se respinge" și ochii i s-au răsucit la loc.
L-am prins exact așa cum arăta de obicei
Când spunea "Se exclude."

epitaf de din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Spoon River Anthology Paperback" de Edgar Lee Masters este disponibilă pentru comandă online la numai 16.99 lei.
Ioana Gărgălie

Poveste fără final... - partea a doua

Și s-a stins apoi moșneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' și,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiță abandonată
Crescută de-acești bătrâni, fără mamă, fără tată

Mai târziu și-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o și-a dorit-o pentru viitor prezentă
Și-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin școala vieții și acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Și-a pornit așa într-o doară într-o bună dimineață
Să-și caute rădăcina într-un sat pierdut în ceață

Cu emoție și teamă a bătut ușor la ușă
Fata cu ochii albaștri și cu fața de păpușă
I-a deschis atunci bunica și-a-mbrățișat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată

Printre lacrimi și suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvășită și-a îmbrățișat nepoata
N-ar fi vrut ca ea știe că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-și ia grijile pe umăr

se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Și-o privea cu remușcare și cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut -ntoarcă înapoi timpul și viața
Să-și aducă-napoi fiul la fetița lui și,, soața''

Era însă așa târziu și o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaștri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult zică....

Și-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar știa acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieții sale
C-un parcurs întortocheat și.... puțin noroc în cale....

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Al vremii bal

Într-un stejar bătrân, uitat de lume,
Am fost ascunși de bunul Dumnezeu,
Îmbrățișați și fără de cutume,
Eram doar noi iubite, tu și eu.

Dar într-o zi când cerul în furie,
A sfârtecat c-un fulger bietul pom
Și din tristețea lui, o bucurie
El i-a făcut în taină unui om.

Cu ochiul de artist privi el pomul
Și ascuntând, el șoapte auzea,
Eram noi doi care voiam ca omul,
ne salveze dacă o putea.

Cu drujba lui, cu dalta și securea
A-ndepărtat încet strat după strat,
Și-a reușit scoată din simțirea
Artistului, un cuplu-mbrățișat.

Cu ochii vremii am văzut minunea
Ce ne era ascunsă în copac,
Am părăsit adâncul și genunea
Și-am devenit doi oameni care tac,

Dar care văd acum minunăția
Ce-n lumea noastră e ceva banal
Și nu vedem că-i însăși bogăția
Ce ne dată de al vremii bal!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook