Bărăgan 1980

tractoriştii cu năduf strângeau în palme răsăritul
asemeni focului de la mormântul sfânt
ce nu arde,
scuipau pe nămolul ce le înghiţea roţile,
îşi înghiţeau ţigările arse
să nu le curgă pe bărbi uitarea ca un scrum
şi până nu-şi frecau privirea
pe posterele cu actriţe apuse
nu-şi puneau mâinile pe volanul
ce le frigea palmele,
-* mama ei de viaţă mai spuneau ei
iubeau pământul, o iubire neîmpărtăşită
era copilul lor pe care-l frământau
să-l dea pe brazdă,
ei erau dumnezeii satului,
dădeau rost câmpului,
şi acesta îi cunoştea ca pe caii bravi
ce-l năduşeau zilnic
să-i smulgă din adânc promisiunea de rod,
nu-l lăsau nici să-şi spele ruşinea
în ploi când seceta îl rodea
asemeni unui foc continuu,
atunci mai puternic
întorceau noaptea pe toate feţele
să scoată lumina la suprafaţă,
seara îşi băteau în hohot de alcool soţiile
pentru pricini mărunte,
până ce se revărsa iubirea din palmele ude
pe ţânci strânşi în jurul lor
ca la iarmarocul lui Creangă
îi hrăneau cu tăcerea bobului de grâu.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îşi strângeau mâinile şi nu-şi mai spuneau nimic ca şi cum nu şi-ar mai fi aparţinut lor înşişi, contopiţi în poezia, ce în chip vădit se răspândea din pământ.

Guy de Maupassant în O viaţă
Adăugat de Petruta C
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranii

cu căluşul pe suflet
cuvintele se adunau
în jurul focurilor pentru hora
plânsă
sunete răzleţe se strângeau
în muchii de cărţi scrise
pe cer credinţei
cu palmele goale însoţeau
vântul în frunze
să cânte o doină
semeţi primeau
răsăritul la Rovine
sau Podul Înalt puhoaie
de norod migrator
în brazde adânci să îngroape
cu opinci intrau în istorie
doar tălpile lor
ştiau măsura pământului
sfinţit în truda grâului
doar pentru el se aplecau
să-l strângă la piept
ca pe pruncii iubiţi
să-i cânte cu jalea
coborâtă în morminte seculare

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

ea ce-şi spală părul

într-o baie de porţelan

cu o sfântă tăcere

îşi îngroapă sânii uscaţi

în trupul sărac,

murmură în gândul ce arde

mai adânc decât singurătatea sufletului

otrăvit cu dor,

mama nu-şi striveşte cuvintele
precum un muc de ţigară

nopţile reci o frământă ca pe o prescură.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de a fi

ca un val pe o mare înfuriată

pătrund în arenă

din somn trezit

asemeni unui soldat cu capul descoperit

ce nu-şi salută superiorul,

o neglijenţă pe care noaptea

nu o poate memora,

se numără stelele

pe un traseu eliptic

ard în fiecare dimineaţă subiectiv, neştiute,

martore liniştii

fără de început.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternul gând

Singurătatea este asemeni

unei ploi o priveşti dar nu atingi cerul,

ai privirea în pământ,

zeii te văd cu îngăduinţă

poţi măsura certitudinea prin ochii lor,

fiecare cuvânt rătăcit îl regăseşti

pe buze divine ca o promisiune.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii

cu fiecare literă a numelui tău
ivit din carnea lor
părinţii ades te strigau
cuprinşi de bucurii
si griji,
în cerul aşteptării
pielea lor zbârcită tremura,
ridicole par acum stelele arzând în van
jocul memoriei pătrunde mai adânc
să scoată din tăcere amintirea
îţi pronunţau numele
iar trupul lor se scălda în împlinirea
că le erai fiu şi ei erau părinţi.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vedere de pe peron

scriu riguros
precum un tren s-ar opri în câmpia
inundată cu stele
să-şi afle călătorii,
paşii lor ar umple cu sunete peronul
asemeni unor fulgere ce ar brazda cerul petecit
cu nori,
între zidurile gării îmi văd duplicarea
eu cel ce vin, eu cel ce am fost,
respir în tabloul unicei sosiri
flămând de vise în luminile satului cu tăcerea alungată.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morţii cuminţi

morţii se urcă unii
în spinarea altora
fără regrete
până la sonerie
anunţă stăpânul
că viaţa nu s-a sfârşit
în livingul cu trandafiri
vocile
tremură în faţa
uitării
nu pot să-şi scoată
etichetele de pe frontispiciu
pot doar să se rupă
în bucăţi mici
tot mai mici
asemeni
unor moaşte

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii... Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul stelelor

Pe ţărmul lor, străin de odisei,
Departe de a lumilor privire,
Trăiau, se-nţelegeau – erau doar ei –
Şi îşi creşteau urmaşii cu iubire.

Privind spre stele, nu ştiau decât
Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
Apar, mai strălucesc, mai cad... şi-atât,
Căci Soarele-i stăpânitor deplin

Şi îi iubeau lumina, iar căldura
O aşteptau din mângâieri de rază
În zori de zi, când le-atingea făptura
Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.

Iar Luna... da, a Soarelui pereche,
Cu razele-i de noapte, argintii,
Era şi ea, în lumea lor străveche,
Iubită-n înserările târzii.

Ştiau ei, lupii: hărţile din stele
Au ajutat străini, pe bărci imense,
La ţărmul lor să îşi coboare vele
În căutări de jaf şi recompense,

Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
Dar n-au uitat de Soare şi de Lună,
Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
Nu pot, iubirea lor, să o supună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare generaţie îşi caută un stil de viaţă specific ei, croit pe credinţele şi pe descoperirile politice pe care le face. La noi, generaţiile anterioare războiului de reîntregire, obosite poate de marele efort pe care-l făcuseră pentru construirea României Mari şi orbite oarecum de această înaltă misiune pe care le-o aşternuse în faţă destinul şi pe care au servit-o până la capăt cu mari sforţări şi sacrificii, deveniseră arogante, statice şi rutinate. Ele se creadeau în posesia unui adevăr politic absolut, pe care-l considerau singurul posibil în ţara noastră şi, deci, inamovibil. Aplecaţi prea mult peste trecutul lor glorios, nu mai priveau şi spre alte orizonturi. Nu puteau intui neliniştile ce se frământau în jurul României. În credinţa lor, totul era definitiv rezolvat de ei şi nu mai erau necesare agitaţiile urmaşilor. Ei au considerat îngrijorarea politico-socială a tineretului român ca o ingratitudine faţă de sforţările şi realizările lor măreţe. Dar nu era aşa. Ei se înşelau. Tineretul României, într-o altă circumstanţă istorică, îşi căuta propriul lui drum. El îşi ascuţea propriile sale arme, cu care trebuia să realizeze, în condiţii majore, ambiţiile colective româneşti. În realitate, acest tineret era continuatorul, cu alt stil şi alte perspective, al sforţărilor comune ale tuturor generaţiilor româneşti, pentru desăvârşirea în libertate şi siguranţă a Patriei lor.

Nicolae Roşca în Ce este Frăţia de Cruce
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultul nu va muri până când stelele nu vor fi iarăşi la locul lor şi până când preoţii ascunşi nu îl vor fi sculat pe Cthulhu din mormântul său pentru a îşi reînvia adepţii şi a îşi relua domnia pe Pământ. Timpul va fi uşor de ştiut, pentru că atunci omenirea va fi devenit ca "Cei vechi şi mari": liberi şi sălbatici, dincolo de bine şi rău, legile şi moralitatea fiind lăsate în urmă, toţi oamenii ţipând şi omorând şi extaziindu-se de fericire. Apoi "Cei vechi" eliberaţi îi vor învăţa noi metode de a urla şi a omorî şi a se bucura de faptele lor, şi tot pământul va arde cu un holocaust de euforie, libertate şi extaziere.

H.P. Lovecraft în Chemarea lui Cthulhu (1926)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adela nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-şi dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpşorul ei bălai, delicat? Nu-şi dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destul de mulţi... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepţia înălţimii? Să-l aştepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai uşor, la bordul navei, să aştepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aştepte, când în jurul ei erau atâţia alţi băieţi tineri, chipeşi, poate mai atrăgători decât el...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranii

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.

poezie clasică de Virgil Carianopol din Carte pentru domniţe (1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

egoismul meu bea

tăcerea din căni de argint,

asemeni timpului neprihănit

ce măsoară hemoragia secundelor

intre fălcile sale

gogyohka de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când toamna nu murise

pe tata l-au dus
în sala de operaţii
avea gândurile cu el
în ele moartea juca
şotronul
l-au întins pe pat
să-i scoată neliniştea
din piept
mintea mea se zbătea asemeni
unui cobai
într-un carusel
sub povara
tăcerii
se deschideau uşi
era liber la berărie
puteai să rumegi cuvintele
precum covrigii uscaţi
fără să pui întrebări
l-au operat ca şi când
timpul s-a oprit în loc
simţeam că
inima tatei nu încetează să iubească

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţul

în încăpere din care-ţi scriu
cuvintele ard,
tăcerea este fierbinte,
aerul muşcă din mine,
aripi de foc mă bat pe umeri,
privirile piloţilor ce au spart peretele
asemeni unei jucării
mă urmăresc insistent,
memoria urlă să-ţi duc zâmbetul
în trupul ivit din frică.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelele, cari alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se sfiau, ba încă cântau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşe, ca să fie mai dulce cântarea lor. Şi aşa, stând ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugându-l să-i caute niţel în cap, până va aromi el.

Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!