Ecou ...

Pădurea vuieşte de jalnic ecou,
Copacii se vaită, nimic nu e nou...
Scriu jalbe cu toţii că sunt prigoniţi,
Sub drujbele grele spre moarte grăbiţi.
Se-adună în grabă, dar totu-i incert,
Vorbesc de osândă, strigând în deşert.
Se-aude ecoul, loveşte în stânci
Răspunsu-l primeşte, şoptit, până-n lunci...
Întreaga natură se află-n impas
Oftează pădurea la iconostas.
Se-aude un răgnet pe-aripi de ecou.
Copaci cad în valuri ca la dominou,
În toiul pustiei zbierând din rărunchi
Cu slaba nădejde să cruţe vreun trunchi.
Se duce ecoul, se-ntoarce tunând,
În vremi de năpastă vesteşte mormânt.
Copacii în grabă făcut-au sobor,
Loviţi par cu leuca, sau de-un meteor.
Nu pot să priceapă aşa trai amar
Aprins-au în noapte un foc din amnar.
Stau strânşi iar la sfaturi copacii bătrâni,-
Le-o fi sunat ceasul, chemaţi de străbuni?!
Rostesc mai cu forţă, în noapte târziu,
Copacii mai tineri, dar strigă-n pustiu.
Doar câte-o mlădiţă cu gândul necopt
Se leagănă-n noapte, n-a priceput tot...
Aleargă ecoul, grăbit mesager
Întreg universul îl ia ca reper.
Se fac parastase, auzi glas de popi.
Copacii-s pe giulgiu, poţi chiar să-i îngropi.
Ecoul tot ţipă: nimic nu e sfânt!
El are-o menire, să poarte cuvânt;
Să ştie o lume mânată de zor-
Copacul e şi el un biet muritor...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea-şi numără copacii

S-ar răsuci-n morminte dacii
De-ar auzi despre ce zic.
Pădurea-şi numără copacii,
Iar numărul e tot mai mic...

Ici, colo, câte-un brad visează
Că va ajunge pân' la cer.
Pădurea se tot micşorează
Şi cântăreţii, trişti, îi pier.

Când cerul lacrima îşi varsă,
Că nu mai poate îndura
Să vadă cum pădurea-i ştearsă,
Copacii prind a lăcrima.

Pădurea-şi numără copacii
Făcându-şi loc în umbra lor,
Iar cântăreţilor, buimacii,
Le dă mult spaţiu pentru zbor.

Ne mor copacii sub securea
Inconştienţilor avari
Care consideră pădurea
Un loc din care poţi să cari

Din bogăţia lumii, verde,
Şi-n locul gol să nu plantezi.
Pădurea,-n viitor, se pierde,
Pe lângă ea, şi noi, nu vezi?

poezie de Lidia Iustina Terecoasă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

De urlă fiara în păduri,
Sau tună ca din mii de guri,
Sau cântă-o fată prin răsuri,
Orice ecou
Se-aude în văzduhul sur,
Îl işti din nou.

Asculţi furtuna şuierând
Şi tunetul, al mării cant,
Păstorii pe islaz strigând
Şi le vorbeşti.
Dar nu-ţi raspund… Poete,-oricând
Acesta eşti.

poezie celebră de Puşkin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul secundelor

Încerc să te şterg
din memorie
dar uitarea se prăbuşeşte
în ecoul secundelor
Dealtfel cum pot înţelege
catargele copacii
ori corăbiile bătrâneţea?
Iubito,
pleoapele mele se agaţă
de umerii umbrei tale,
privirea mi se încâlceşte
pe aleile pustii
iar arborii au mâini şi degete,
de aceea li se veştejesc
toamna veşmintele,
fiindcă
mânecile li se tocesc
până la sânge
de atâta adio!

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizontul larg întârzie ecoul, însă îl şi amplifică. Profeţii propovăduiau în deşert. Ecoul venea după moartea lor. Dar cu ce forţă!

aforism de Valeriu Butulescu din ziarul "Steagul roşu" (1982)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul Grăbit şi Ecoul Răbdare

pe planeta asta-i prea
multă gălăgie
prea planetă, prea bombată
prea hoinară… şi bizară

Cine eşti tu? Mă întreabă Eu –
«Important» – ecoul ‚Grăbit’
Importanţa cea mai importantă
Cine eşti tu?
ecoul: Cine eşti tu
– aleea 4 piatra 5 stratul 968

lumina absolută este muzică –
auzi? Doar ea este muzică
Cine eşti tu… ecoul ‚Răbdare’
sunt bastardul lui Dumnezeu
nu am mamă sunt copil din flori
Floarea – Florin
Arlechina – Arlechin şi
vreau linişte
vreau netezime – mie nu mi-e frică
vreau vertical
plouă dinspre ţărână în cer
vreau ce nimeni n-a mai vrut
cine eşti tu, cine sunt eu
la început
scufundaţi în colinda lui ler
în răsăritul dintâi
în floarea de lămâi, în norul…
care?
…alege tu.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nuanţelor de gri

E cerul gri şi plouă-n noi,
Ascunse în tăceri sunt toate,
Copacii-s trişti, copacii-s goi,
E poate cea mi lungă noapte.
Noaptea în suflete se lasă
Şi sub copacii adormiţi
Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă,
Mai tineri şi mai fericiţi.

E cerul gri şi plouă-n noi
Sub pelerinele de negru.
Şi plângsub pleoape, plâng şi ploi
Din cerul de un gri integru.
Ne dor tăcerile... Deodat'
În noi o flacără se-nalţă
Şi visul iar s-a-mbujorat
Căci prinde iar speranţa viaţă.

Ascunse în tăceri sunt toate
Şi lumea parcă a adormit,
Dorm somn de veci sub ramuri moarte
Lumini ce-n noi au încolţit.
Pe cer, de-acum nu mai sunt stele
Şi sub o pătură de nori,
Dorm toate visurile mele,
Dar ştiu că vor renaşte-n zori.

Copacii-s trişti, copacii-s goi
Şi doliu peste tot se lasă.
Noi, în tăcere, numai noi,
Ne vom întoarce iar acasă.
Cobori pe treptele de gri
Quasar înveşmântat în ceaţă
Pe sub apusuri viorii
Să zbori, cu fluturii învaţă!

E poate cea mai lungă noapte –
Un şal pe umeri s-a lăsat,
Nu se-aud clopote, nici şoapte
Şi-atunci mă-ntreb ce s-a-ntâmplat.
Şi încolţesc tăceri în mine
Şi sufletul îmi e rănit,
Tăcerile îmi sunt străine,
Trec aripi gri prin infinit.

Noaptea în suflete se lasă
Şi trec pe ceruri păsări gri,
Voaluri gri mă poartă-acasă
Înspre nopţile târzii.
Plânge griul pe ogoare,
Grâul, gri în spicuri creşte,
Apoi cade-n ploi, din soare
Şi-n poeme încolţeşte.

Şi sub copacii adormiţi
Dorm frunze gri. Gutuie coaptă
Se-aprinde-n mine. Voi sluji
Această noapte-mparfumată.
Alai de gri... s-a înnoptat...
Un petec gri de cer, apune
Şi plouă pe un gri asfalt
Cu gri stelar şi-nchinăciune.

Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă,
Nor timpii în târziul ceas.
Îmi este viaţa mai frumoasă,
Feştila,-n gri muiată,-a ars.
Şi griul iar se risipeşte
În pure primăveri de vis,
Caisul deoată înfloreşte
Şi plouă floare de cais.

Mai tineri şi mai fericiţi,
Bătrâni se-mbracă-n haine grele,
Cu paşii mici şi şerpuiţi,
Coboară drumuri de mistere.
Se pierde griu-n rubiniu,
Speranţa încolţeşte-n noi,
Copaci de gri s-au scuturat
Şi nu mai sunt atât de goi.

Mai tineri şi mai fericiţi
Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă
Şi sub copacii adormiţi
Noaptea în suflete se lasă.
E poate cea mai lungă noapte,
Copacii-s trişti, copacii-s goi,
Ascunse în tăceri sunt toate,
E cerul gri şi plouă-n noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii

Primăvara,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai frumoase flori.
Vara,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai iubite fructe.
Toamna,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai dureroase frunze.
Iarna,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Speranţa.
Şi mai bate copacii,
Din nou,
Până la muguri.
Şi mai bate copacii,
Din nou,
Până la sevă.
Şi mai bate copacii
Până-i doboară la pamânt.

poezie de Marieta Măglaş
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Plânsul copilului se aude ca un ecou al aripilor păsărilor in zbor sacadat
Merg cu picioarele goale, prin apa
Scoicile imi ies de sub picioare
E magia din care eu ies învingătoare
Tu, eşti parte din mine, din inima mea
Pergament şi copacii in mişcarea vântului discret
Pictura copacilor ancorati la Orizont
Se-aude un nor, deasupra mea, ca un minunat zmeu
Tu eşti ca apa dintr-un lac agitat, de un apus minunat
Muzica de relaxare intr o incredibila călătorie a unor aripi rupte de ecoul iubirii.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-au spus că nu văd pădurea din cauza copacilor. Apoi au tăiat şi copacii. Dar pădurea tot nu se vede.

aforism de Valeriu Butulescu din Vorbe în vânt (2018)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii sunt singurele creaturi din această lume care taie copacii, îi transformă în hârtie, iar apoi scriu pe ea: "Salvaţi copacii!".

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii

Copacii, toamna, de durere urlă!
Înfiorător de mari, de goi, de negri,
Par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul.

Ai auzit cum urlă, toamna, copacii?

Care bun arhanghel,
asurzitor şi invizibil,
de Dumnezeu trimis,
le-a smuls plăpândele făpturi de pe ramuri?

Copacii urlă, cu braţele-ntinse, vânjoase,
spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,
să-ş sfarme, să-l darme...

Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi...

poezie clasică de Eugene Ionesco din Revista literară a Liceului "Sf. Sava" (1927)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii si gansacii

cade-o frunza, plang copacii
insa eu sunt bucuros
zboara gastele, gansacii
printre frunze.. ce frumos!

la scurt timp dispar copacii
si apar in locul lor
crengi pe care stau gansacii
dar nu-s frunze... ele mor.

fiindca nu mai sunt copacii
gastele fug in ograda
dupa ele si gansacii
fug ca focul de zapada.

dar unde s-au dus copacii?
nu sunt frunze sa m-atinga
acum stau ascunsi gansacii
fiindc-a inceput sa ninga.

dimineata.. nu-s copacii
dar mareti in locul lor
de se mira si gansacii
ceata cavalerilor.

inalti cum erau copacii
albi ca ingerii din cer
nu vor a iesi gansacii
insa eu sa vina.. sper.

ca sa vada ca copacii
peste crengi lumina au
mai mareti decat gansacii
care mult se laudau.

insa ce au fost copacii
vor mai fi ca-n orice an
si vor rascoli gansacii
orice frunza orice ram.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

În faţă e un perete Eu strig...
Perete! Perete!
Ecoul se întoarce...
Om! Om!
Eu strig...
Strig! Strig!
Ecoul se întoarce...
Tac! Tac!
Eu râd.
Ecoul plânge.
Apoi alerg pe coama lui şi culeg antene
Ecoul se aude în turla bisericii
cum sădeşte vibraţii în clopote
Eu strig...
Eu! Eu!
Ecoul se întoarce...
Tu!
Eu strig..
Tu! Tu!
Ecoul râde şi plânge
şi se întoarce
şi pleacă!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tălpile rănite

Am tălpile rănite de drumuri fără rost
Şi urme-nsângerate las timpului anost.

Simt gândul meu vibrând şi las singurătatea,
În urma-mi cad stele fără să simtă noaptea.

În trupul meu suspină albastre picuri reci,
Nu-s lacrimi şi nici patimi din visele betegi.

În mine încolţeşte din nou fugarul timp
Cuvinte-obositoate le scriu în contratimp.

Neputincoasă stau în sufletul ce doare
Şi-aud ecoul greu în sunet de izvoare.

Eternitatea-i, pădurea fără glas
Dar n-o să-mi frângă visul, e tot ce a rămas.

Am tălpile rănite de drumuri fără rost
Şi timpul mă îngână, gândindu-se la cost.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar...

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...

În parc fantomele apar...

Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar...

În parc ninsoarea cade rar...

poezie celebră de George Bacovia din Plumb (1916)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă. Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.

Ioan Slavici în Spaima zmeilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

Un glas porneşte din lăuntrul meu,
ecoul se întoarce peste gânduri
din spectrul rupt al unui curcubeu
rămas din vară priponit în prunduri.
Izvorul nu mai curge pe sub prund
dar curcubeul din pripon ascultă
cuvinte vagi în care se ascund
păreri de rău întoarse dintr-o luptă.

Din glasul renăscut aşa târziu
mai vin si-acum silabe încărcate
cu amintiri din care nu mai ştiu
unde-au plecat iubirile trădate.
Mă-ntorc grăbit cu dorul în trecut
prin vechi uitări aduse într-o seară
de vântul reîntors mai abătut
din marginile unei nopţi de vară.

Şi dintr-odată parcă le zăresc
desprinse din văzduh, neconsolate,
în inimă aş vrea să le primesc,
cu un sărut să le împac pe toate.
Dar timpul parcă m-a înlănţuit,
iar ele mi se par tot mai ostile,
în cercul lor mă strâng necontenit
şi îmi cobesc cu bocet de sibile.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartea vorbită

Se-apropie viitorul, se-aude, se vede
gândurile pe care le trimit spre el se întorc mai repede ca altadată
şi-mi trec scântei şuierând în viteză prin suflet vestindu-l într-una
Se-apropie viitorul, se-aude, se vede
şi eu fac clădiri tot mai înalte şi turle
ca să-l întâmpin din vârful lor
şi cu acelaşi gest cu care-mi duc palma streaşină
la sprâncene aşteptându-l
gândurile mi le ridic în lume
Se-apropie viitorul, se-aude, se vede
primele lui valuri s-au şi amestecat cu varul, cu nisipul
ca-ntr-o plajă verticală
le simt împietrindu-mi sub tălpi
la şirul de cărămizi încă roşii pe care stau înălţat
Se-apropie viitorul, se-aude, se vede
zi de zi,
noapte de noapte,
soare de soare,
stele de stele.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi şi durere

Era-ntr-o seară de ianuarie sinistră
Cand ai plecat din lumea asta tristă
Tu n-ai stiut că o sa laşi in urmă
Doar lacrimi si tristeţe
Iară durerea strigă-ntruna
În sufletele noastre sterpe.

De ce? De ce ai plecat aşa devreme?
Tu nu-mi răspunzi
E doar ecoul vocii mele
Care se sparge ca de-o stancă.

Te-ntreb mereu si mă întreb întruna
Cu ce-am greşit ca sa te pierd
Raspunsul îl aştept amarnic
Dar nimeni nu vrea să-mi raspundă.

Noaptea e zi şi ziua-i noapte
Mi–e sufletul pustiu şi gol
Că nu pot să te-ating,
Dar am s-aştept cu nerăbdare, clipa-n care
La pieptu-mi ofilit am să te strâng din nou.

Sper să nu fie prea târziu
Că ceasul s-a oprit
Iar timpul parcă nu mai trece
Şi sunt de tot îmbătrânit.

Nu mi-a rămas decât sa plâng
Şi am sa plâng întruna
Până când vremea va veni
Şi vom fi iarăşi împreună.

poezie de Ionel Iamandei (29 ianuarie 2009)
Adăugat de Ionel Iamandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomote

Ah, ce bucurie, inima-mi tresare,
Paşii tăi cei repezi se aud în noapte,
Însă e doar vântul, plin de nerăbdare,
Ce suflă pe-alee printre frunze moarte.

Stau şi-ascult şi parcă glasul tău şăgalnic
Blând rosteşte vorbe calde de iubire,
Însă e doar râul ce curge năvalnic
Clipocind la maluri scos uşor din fire.

Sunt surprins că totuşi râsul tău răsună
Undeva departe, în pădurea rară,
Dar e ghionoaia, ce ca o nebună
Ciocăne copacii şi stă solitară.

Dar de data aceasta limpede-i chemarea,
Cât sunt de sonore ale tale şoapte...
Ce dezamăgire, mare mi-e mirarea,
Să constat că-i ploaia care cade-n noapte.

poezie de Octavian Cocoş (29 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!