****

am luat în braţe marea
valurile m-au aruncat în sus
de bucurie plâng şi-nmulţesc apa şi sarea
iubite, nu mă privi...
aruncă-te-n ea!

o plută vie trasă de curenţi spre larg
ploile ne taie respiraţia
ne şterg strâmbăturile triste
nu suntem zei
dar putem fi o zi

întinderea apei oglindă-i
norii se prefac în conduri
pescăruşii fac cercuri pe aceeaşi rază
în ce piesă suntem acum?

marea şi cerul decoruri
poate fi viaţa din mare un vis
sau poate
poate un înec

poezie de Zeciu Anca Cristina
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite ne cheamă marea

Iubite, ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripile dragostei!
Iubite, ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.

poezie de Vladimir Potlog (24 ianuarie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite ne cheamă marea

Iubite ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripele dragostei!
Iubite ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.

poezie de Vladimir Potlog (24 ianuarie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea – poem diamant

Îmi
taie respiraţia
cu albastrul ei
precum cerul cel senin
cu valurile spumoase şi învolburate
şi plaja ei nisipoasă
fierbinte, cu scoici...
misterioasă, adâncă:
Marea...

poezie de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul şi marea

Un univers de dor închis într-un pumn de lut însufleţit,
O picătură de sânge albastru ce respiră prin cuvânt
Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuţit;
Ăsta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.

Spiritul poetului – pânză de corabie pe talazul-destin,
Însufleţită de necuprins, cu a sa nestăpânită frenezie –
Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin
Ce-şi acostează cuvintele la malul mării – tărâm de poezie.

Doar ascultând cum braţele vântului trag clopotele mării,
Poetul vede talazurile spărgându-şi coapsele de stâncă.
Cu ochii închişi, aude pescăruşii ţipând deasupra zării
Şi, ca-ntr-un vis, vede, sub apa furioasă, lumină adâncă.

Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală
Îşi mestecă meşteşugit culorile sub boarea nevinovată;
Îi simte răcoarea şi pune-n nehodina din cerneală
Marea, pe care valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.

Călcând uşor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolţi,
În faţa clipei, poetul are-ntotdeauna un as în mânecă depus.
El bate cu metafore la eternitatea înaltei porţi
Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.

Numai poetul poate schimba lumeasca dimensiune
Scormonindu-i tainele nebănuite cu slove de candele.
Marea are nevoie de luminoasa-i pământeană misiune,
Aşa cum noaptea are nevoie-ntotdeauna de stele.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem mai mulţi...

suntem atât de diferiţi, tu eşti ca ziua, eu sunt noapte,
tu eşti ca roua peste câmp, eu sunt ca luna într-o parte,
tu eşti ca apa de izvor, eu sunt ca setea nesătulă,
tu eşti un cer, eu sunt un nor, tu eşti o floare, eu tulpină

suntem atât de-asemuiţi, ca doi copaci cu frunze dese,
suntem lumini din cerul sfânt, suntem ca stelele răzleţe,
suntem petalele la flori, perechi, perechi, de câte două,
de cade una suntem goi, suntem ca lacrimi când nu plouă

suntem atât de coloraţi, tu o culoare, eu culoare,
una aprinsă, una azi, una uscată, una moare,
una în dungi trasate des, una cu cercuri desenată,
una cântată de poeţi, una dorită, una ştearsă

suntem cu toţi un furnicar, un grup compact, un stol de noapte,
suntem de mână sau hoinari, dar toţi legaţi cu ce se poate,
suntem aici sau nicăieri, suntem tăcere, gălăgie,
suntem din cer un univers, suntem mai mulţi, mai mulţi de-o mie

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgiile cuvintelor (5)

Mă întreb când a făcut Dumnezeu
Moartea
Viaţa pare doar un popas
în lunga călătorie
în care-i suntem însoţitori...

Sau poate Moartea
a fost mai întâi
iar viaţa e doar un capriciu al
Creatorului
ca o evadare din monotonie...

Ca o vizită la Grădina zoologică
în care noi suntem cei
din spatele gratiilor
şi ne primim zilele în raţii
sau ca la o piesă de teatru
în care Moartea e regizorul
ce poate modifica
oricând
scenariu după starea-i de spirit.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uni-versuri

Până şi un pocnit din degete poate avea vedere la mare aşa cum orice peşte rătăcit în profunzimea apelor poate din degete să pocnească încântătoarea stare a tresăririi. Poezia ca substanţă are forma prin care transferul clepsidrei poate fi făcut de la mic spre mare şi iar spre mic aşa cum marea poate fi transferată de la iluzie la înec şi iar la iluzie. Când un copil sare coarda
putem spune că acea coardă râde cu sfoara până
la urechile copilului iar privitorul lor se scurge din amintire în prezent şi reamintire.
Poezia frânează pasul care pământului îi fuge de sub picioare.
Prin ea umbra devine cea statică în timp ce oamenii se rotesc în funcţie de lumina înţelesului...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare parte a apei de pe Pământ este sărată şi totuşi, apa de ploaie este dulce. Sarea a rămas acolo sus cu un scop necunoscut. Poate e folosită la colorarea norilor.

Martin Page în Despre ploaie
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Siretul copilariei

Imensitatea gliei oprită stă sub ţărm
Tăiat de apa dură şi rece lasă semn,
Un piedestal pe care nu poate să mai urce
Şi umezeala apei spre luncă o aduce.

El poartă înspre mare pe valurile tulburi,
Prisosul ce natura aruncă de prin cuiburi,
Aruncă înspre maluri reziduuri putrezite,
Ce-au fost utile poate, dar nu mai sunt iubite.

Şiret el şerpuieşte şi îşi adună pruncii,
Care la fel ca dânsul dau umezeală luncii,
El sapă pe sub maluri spre a-şi lua tributul,
Aduce cu el moartea, sfidând necunoscutul.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am descins de azi la mare

Am descins de azi la mare
La o mare care nu există
Câtă vreme mai persistă
Aderenţa la eroare

Cocoţat pe-un colţ de stâncă
Mă prefac că aştept corăbii
Şi trec prin zăngănit de săbii
Piraţii-n noaptea mea adâncă

Singur. Nimeni împrejur
Cale de-o leghe sau mai multe
Vin pescăruşii să asculte
Al catedralei ape, murmur

Şi mă bronzez. Am pielea arsă
La ţărm pierdutele iubiri
Făcând recurs la amintiri
Asupra mea se iar revarsă

Un vânt de senectute adie
Reconfortant pe deal şi luncă
Şi hăituit ca la poruncă
Mereu cu lipsuri la simbrie

Şi stau aşa înfipt pe scaun
Pun valurile să vibreze
Zvârlindu-se spre metereze
Pe care s-a urcat un claun

Mi-nchipui sarea de omăt
Pe harta vieţii cum transpare
Un punct de dincolo de zare
Din viitor spre îndărăt

Pe alţii poate îi intrigă
Improvizaţia această
Când nu fac parte din vreo castă
Dar au pretenţii la cvadrigă

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

Mă trezesc în toiul nopţii, iar patul meu e marea.
Din adânc peştii mă strigă să-mi dezvăluie ceva.
Fantomaticele valuri marea palidă le-mprăştie,
roşii ochi pe ceru-aprins mă privesc înţepeniţi.
Şi ei strigă şi gravează cerul în venin părelnic
ce cade ca printr-o ploaie în marea fără păvază.
Mă feresc de el, dar mă înec în apa mării viciată
şi mă scufund,
şi mă evapor,
şi sunt una cu otrava.

poezie de Clara Baiguera
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatec.
Apoi cineva spală preşuri,
le stoarce şi apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roţi frânate.
Vântul pieziş. Apoi
şoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
uşa de după amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
şi gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi toamna.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa vie şi Apa moartă sunt emisferele lumii noastre. Ieşirea din sferă se face numai în stare de hidrogen şi de oxigen, potrivit raţiunii Apei... Noi suntem raţiunea Apei..

aforism de Ion Pachia-Tatomirescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul mării

Marea-l va izbi mereu cu valurile,
dar coastele lui albe de piatră spălată
călărind pe pânzele spumei
sau pe hula de fund, sau pe talazurile
cu-albatroşi

sunt ale unui om încăpăţânat.
El cheamă furtuna, el
trăieşte din ea! Instinct
cu temeri care nu sunt temeri,
ci ghimpii extazului,
o licoare secretă, un foc
care-i inflamează sângele
până când acesta devine-atât de rece
încât stâncile par să sară în mare,
şi nu marea să le îmbrăţişeze. Ele se-avântă
spre larg pentru a prinde navele
sau chiar cerul care
se apleacă spre-a fi sfâşiat.
Acestora el le strigă,
acesta sunt eu! Eu sunt aceste stânci!
În lipsa mea nimic nu poate râde.

poezie de William Carlos Williams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare a nimănui

marea e a nimănui
şi a tuturor
mă întreb cum poate mângâia
cu atâta tandreţe
singurătatea unor ţărmuri
şi nisipurile din oameni
tăcerile de sidef ale tristeţilor
în lumina pustie a lunii
şi urmele trecătoare ale iubirilor
în intensitatea deşertului

cum poate legăna cu atâta fervoare
corăbiile pierdute
în sufletele oamenilor

şi pescăruşii aceştia albi
care despică orizontul
care sfâşie stâncile
şi sarea valurilor
şi insulele din oameni
şi inima oamenilor
cu un ţipăt
primordial

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

*

te-ai uitat în sus?
câte stingeri de aripi
pesăruşul planor se dedică iubirii de-nalturi
mă cuprinde în zbor

poezie de Zeciu Anca Cristina
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi, în urma voastră poate, marea să răsune

Lăsaţi, în urma voastră poate, marea să răsune;
Lăsaţi câteva cuvinte să răsune
dincolo de orice spaţiu mâlit sau ruginit.
Pot fi alifii de la Avicenna,
păduri de îmbrăţişări,
recolte, roiuri,
umede implicări.
Sau, poate, ceva ce a mai fost.
Se ridică. Se îmbracă. Pleacă.
Iarba creşte înaltă iarăşi.
La pasul lui toate par să regăsească
înlăuntrul lor o anumită formă de linişte.
Nu poate fi o distanţă foarte mare –
se gândeşte el.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Medic de recuperare

am plecat la marea mare...
cu un geamantan de haine
şi cu inima în palme!
dar surpriză... marea nu-i...
a-ncuiat-o dumnealui...
medic de recuperare...
şi mi-a dat.. bazin cu sare...
tens... magnetodiaflux
cadă cu namol şi plus
o kinetoterapie...
şi curenţi galvanici scrie
pe o foaie de hârtie!!
ce să fac? Mă uit pe geam
de pe patul din spital!
şi mă uit... mă uit la mare...
Doamne... cum sclipeşte-n soare...
când e verde... când albastră...
şi eu stau într-o fereastră!
pescăruşii au zburat...
valurile-n mal s-au spart!!!
lăcrimez... mă uit la soare...
medic de recuperare
lasă-mă să-not în mare!
şi-am zburat de la fereastră
în rochiţa mea albastră!!!

poezie de Doina Bonescu din Va veni o zi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o barcă în derivă

Ca o barcă în derivă
Navighez pe marea vieţii,
Dup-o dragoste fictivă,
Dus de valurile sorţii.

Şi e marea învolburată,
Mă izbeşte rău de stânci,
Mi-este viaţa tulburată
Şi plină de răni adânci.

Nu am leac pentru durerea
Ce sufletul meu o simte,
Am pierdut toată puterea
De-a mai merge înainte.

Navighez cu disperare,
Printre valuri de speranţă,
Poate la capăt de mare
Cineva-mi dă importanţă.

Şi-mi va arăta ce înseamnă
Când iubesc să fiu iubit,
Poate inima-mi îndeamnă
Să uite ce-a suferit.

poezie de Razvan Isac (12 februarie 2015)
Adăugat de Razvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!