Sunt momente când într-o pornire nebună, omul se aruncă într-un gol infinit pentru a se supune fatalităţii; el devine obiectul propriului dramatism interior şi viaţa lui este o penitenţă. Iată cum poate fi recunoscută o închisoare în care trăieşti, stăpânit de agoniile care te alcătuiesc din ecouri. Te întrebi unde e viaţa din spatele uşii încuiate.

Nevăzându-te nimeni, suporţi toate aceste senzaţii nebune. Pluteşti într-un ocean stăpânit de flăcări şi în acelasi timp într-o mare ucisă de gheaţă, visând o moarte de vis. Viaţa se precipită în mod implacabil când te vrei a fi în transcendenţa flăcărilor. De cealaltă parte devii un punct minuscul de lumină până la autodistrugere.

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este viaţa?

Este lirismul şi fondul cel mai adânc al Creatorului, însă omul a transformat-o într-o dependenţă totală de aspiraţii meschine şi anoste unde rutina devine adevărata închisoare a vieţii. Alergăm fără ţintă spre a acţiona sau gândi întotdeauna într-un singur mod când ar trebui să alergăm spre iubire pentru a ne depărta de catastrofele interioare.

Sensul existenţei noastre impune orice câştig de ordin spiritual pentru a fi cu adevărat bogaţi. Să faci ceva în lumea asta nu baţi în retragere într-un colţ izolat pentru că asta înseamnă renunţare.

Din viaţa rece a întunericului au răsărit stele, dinamismul şi forţa Universului – spun oamenii de ştiinţă – dar oare viaţa rece a întunericului nu este partea nevăzută a divinităţii?

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu renunţa la valorile tale nici măcar în timp de război

Războiul,
după cum se ştie,
este cea mai mare nenorocire
care se poate întâmpla unui popor
şi este pentru cei care îl iniţiază
şi pentru cei care îl suferă.
Produce moarte,
distrugere,
anihilează
şi reduce la tăcere raţiunea.
Iar când raţiunea tace,
impulsurile se aprind,
luciditatea se stinge.
Intelectualii
au responsabilitatea
şi obligaţia morală
de a rămâne fermi
şi critici în aceste momente.
Nu renunţa la valorile tale
nici măcar în timp de război.
Într-o zi până şi războiul
se va pleca în faţa poeziei,
iubirii de frumos,
plânsului nou-născutului.

poezie de Camelia Opriţa (martie 2022)
Adăugat de Marinescu Teodora - Redactor - Realitatea Plus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul e o taină

"Omul e o taină, viaţa lui e vis."
Vasile Alecsandri

Omul e o taină, viaţa lui e vis
Sufletelor blânde, cerul le-e deschis
Un străin e omul pe pământ trimis
Ce trăieşte atât cât îi e permis.

Blânzilor iertarea, Domnul le-a pRomani is
Fără nici o plată şi în mod gratis
Omul e o taină, viaţa lui un vis
Sufletelor blânde cerul le-e deschis.

Pus este în Carte, în mare zapis
În măreaţa Carte toate fapte scris
Pentru rău ori bine care s-a comis
Rezervat e iadul ori scump paradis
Omul e o taină, viaţa lui un vis.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi omul este o stea căzătoare, nu există argumente că el ar fi ajuns la o limită faţă de această realitate profundă. Viaţa este limitată de timp şi de moarte, acestea fiind barierele unice ale existenţei, în rest viaţa e lumină ca principiu iar partea ei întunecată vine din frică sau imposibilitatea de a înţelege miracolul vieţii ca pe o înteligenţă deplină a lui Dumnezeu.

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este viaţa

Viaţa este o suflare,
sau poate ceva mai mult.
Este scurtă-îmbrăţişare
a timpului petrecut.

Viaţa e o alergare,
maraton fără sfârşit,
După fericirea care
ne-a vrăjit, ne-a amăgit.

Viaţa e o căutare
într-un timp nedefinit,
A miracolului care
doar în vis ne-a ispitit.

Viaţa este o fereastră
deschisă spre viitor,
Către care viaţa noastră
nu are aripi de zbor.

În zadar omul se zbate.
Idealul nu-l atinge.
Viaţa de trup se desparte,
Omul repede se stinge.

Vreme vine, vreme trece,
Fericirea-i doar un vis,
Rămânem statuie rece,
Cu ochii spre Paradis.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jerry: Alaltăieri, eram într-un hotel, şi pe spatele uşii din hotel era harta cu ieşirea în caz de incendiu. Sunt flatat că mă cred capabil să stau într-o camera a unui hotel care a luat foc şi să memorez direcţii. "Da, o să o iau la stânga pe scări, apoi la dreapta pe lângă tonomatul de dulciuri..." Probabil că m-aş pierde, ar trebui să mă întorc în cameră, să verific harta iarăşi... Şi întotdeauna ţi se zice, orice-ai face, într-un incendiu la hotel - nu intra în panică. Hei, mai am patru minute de viaţă, nu m-am panicat în viaţa mea - este alegerea mea. Chiar dacă te găsesc, ai o scuză perfectă... "Vai, am auzit că te-au salvat în timp ce te balansai gol cu perdeluţa de la baie şi cu găleata pentru gheaţă pe cap. Ce s-a întâmplat?" "Păi, m-am panicat." "E de înţeles."

replică din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu ştie când va muri. Nimeni. Omul, când se uită înainte, i se pare că viaţa lui va fi lungă. Şi de asemenea i se pare că viaţa e ceva, că viaţa e mult, că viaţa e totul. Poate să fie aşa, şi poate să fie şi altfel. Pentru că, atunci când omul se uită în urmă, i se pare că viaţa a fost puţină, dacă nu chiar nimic.

Zaharia Stancu în Şatra
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-o lume în care soarele nu poate fi perceput din decembrie până în decembrie viitor:

Mi-ai face curtoazia de a-l muta pe cerul meu? Chiar şi puţin mi-ar prinde bine.

M-am refugiat undeva într-un vis abandonat pe pământul nimănui unde păsările sunt umbre şi au nevoie de soare.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte ucisă

Poezie sau femeie
tot una-i...
într-o frântură de vis
o cuprinzi
când pletele-şi scaldă
în bruma dimineţii.

E un vers – poate nemuritor,
poate un gând ucis
dinainte de naştere.
e poezia – femeie ce rămâne
într-un suflet rebel,
într-un suflet chinuit unde
moartea ucisă dă naştere
poeziei
ce zăcuse ascunsă
ca lacrima în trup închis
de femeie
cu parfum exotic
de poezie...
... eşti tu, femeie
sau poezia s-a născut
din tine?...

poezie de Elena Olariu din Şoapte înscrise pe frunze (2010)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mult timp de când a apărut viaţa, omul s-a obişnuit să moară: totul moare, cu excepţia vieţii care vine după moarte.

aforism de Camelia Opriţa (mai 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trasând linii

viaţa e o albie şerpuită
printre momente de arşiţă secătuită
şi momente de adumbrire şi taină
nimeni nu se naşte învăţat
dar singurul învăţător de nădejde e tot viaţa
ea te ajută să ridici ziduri de apărare
să arunci punţi peste tăceri
şi mai ales să te căleşti la focul iubirii
cineva îmi spunea că iubirea e o colivie de aur
altcineva spunea că iubirea e adevărata libertate
dar din câte am văzut, iubirea nu-i decât o linie
ce desparte umbra de lumină
şi îndoiala de siguranţă
te iubesc are altă greutate decât mă iubeşte
pentru că într-un taler îţi pui inima
iar în celălalt speranţa
şi inima bate, fiindu-ţi alături
pe când speranţa
mai cade răpusă de îndoială
în fiecare zi trag o linie
ce se desprinde din cealaltă
şi cu fiecare punct
viaţa mea are un sens

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea unui luceafăr este experienţa vastă a luminii căreia nu-i poate supravieţui nimic până la următorul salt în neant al astrului preaplin de lumină, la fel cum speranţa se naşte din toate resursele interioare ale omului într-un moment capital, contopindu-se cu sufletul lui pentru a urca din nou în planul universului ca o stea nou-născută, cu drept de viaţă şi lumină.

Camelia Opriţa în Se poate la fel de bine ca soarta omului să fie un joc al stelelor pe cer
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa... înţelege-o cum vrei. Este doar o metaforă. Este precum picătura de ploaie ce aşteaptă să cadă pe sol şi după aceea tu imediat o judeci: "Neah, de ce ai căzut pe sol? Trebuia să cazi în altă parte, nu pe solul meu!!" Are sens? Nu, nu are. Uite aşa, judecăm şi viaţa însăşi.. ca şi cum te-ai preface că viaţa nu-ţi vorbeşte prin oameni, situaţii, şi prin intuiţie. Ca şi cum ai băga capul sub pământ, exact ca struţul, şi nu conştientizezi că toate aceste mesaje sunt pentru tine, pentru mine, pentru toţi. Pentru Unul. Viaţa ori o trăieşti, ori mori în Iad.

George Aurelian Stochiţoiu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isolda: De ce?
Tristan: Sunt alte lucruri pentru care merită să trăieşti: datoria, onoarea.
Isolda: Dar aceste lucruri nu reprezintă viaţa, Tristan. Sunt doar ramele care încadrează viaţa şi sunt goale dacă, în cele din urmă, ascund zile lipsite de dragoste. Dragostea a fost lăsată de Dumnezeu. Ignoră dragostea şi vei suferi într-un mod în care nu îţi poţi imagina!
Tristan: Atunci nu voi mai trăi fără tine.

replici din filmul artistic Tristan şi Isolda
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nu-ţi mărturisi cât eşti de singur trebuie să vezi în iubire purificare şi spiritualitate care nasc lumină în fuga nesăţioasă a vieţii. Viaţa!... care nu vede pământul sub tălpile ei, nici pasărea îmblânzitoare de timp.

Din eroism pentru viaţă devii şi pasăre şi cerşetor de iubire.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natural

într-un mod derizoriu
eram un troglodit al sistemului
îmi lăsam conştiinţa să odihnească acasă
când mă forţam să descopăr realitatea din afară
mă pierdeam în lucruri puerile

natural
trăiam într-o lume fictivă
cu senzaţia de moarte spirituală

atâta timp cât nu interesează pe nimeni
nici pe mine nu mă interesează
şi viaţa curge din instinct
ca o apă între maluri

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubeşti, devii veşnic într-un timp atât de comprimat, devii un principiu de viaţă.

Camelia Opriţa în Universul Iubirii (15 iunie 2006)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!