Ce tăcere hulpavă! Lipeşte-mă pe mozaic de suflet. Strânge-mă tare la piept ca şi cum am fi surzi la vuietul străinilor, muţi şi însetaţi de fericire. Mereu! Ca şi cum dintr-o dată în taină am avea curaj să strivim cu o îmbrăţişare atât de multe cuvinte de prisos...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngeri goi

Îngeri goi, fără cuvinte
Rămaşi avizi de fericire,
Au venit pe pământ,
În căutări de idei,
Spre raiul din noi.

Ei sunt departe de cer,
Blestem în cercul de mister.
Noi suntem muţi şi orbi şi surzi
Deşi voioşi cu inimi frânte
Avem chemări efemere în ginte.

Păgânii au plecat spre cer în cânt
Rămaşi aşa cum sunt:
Şi muţi şi orbi şi surzi,
Trişti cu inimi goale
Au fost visare.

poezie de Daniela Voicu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ar fi dacă într-o zi m-aş decide impulsiv să te uit? Apoi anevoie cu tremur in suflet te-aş da afară abuziv dintr-o amintire. Ca si cum dintr-o dată, imprevizibil s-ar risipi in noi tainele impărţite idilic intr-o clipă de veşnicie. Să vezi cum e intr-un suflet străin. Si dintr-o dată s-ar nărui tăcerile nestăvilite, liniştea si regăsirile. Reciproc. Când vine vremea să plecăm schiopătând de pe o pagină de hazard unde nu mai e loc pentru jumătăţi de lume comună, neînţeleasă. Ce-ar fi dacă m-aş uita inapoi?
N-aveam prea multă vreme. Iubim şi murim in lipsa iubirii. Ce-ar fi dacă m-ai lăsa să plec? Cu toate artificiile, aparentele si fericirea disimulată amândoi ştim că nimic nu va mai fi la fel...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul stagnase împotmolindu-mă în amalgamul trăirilor copleşitoare. Şi dintr-o dată îmi era viaţă plină de esenţă tare şi suflet întreg dăruit lumii fără regrete şi reţineri justificate. Îmi era agonie şi dor nesfârşit, îngropat în lutul moale şi rece, urlet care sfărâma zidul depărtărilor lăsându-mă goală şi pustie în pribegia gândurilor. Cum să-şi trăiască inima curajoasă atât de sigur şi asumat existenţa? Cum să înveţe să zboare din nou pe un cer senin, cu o aripă frântă a căror stinghii de aur şi chip de stele se prinseseră de şoapta unui asfinţit palid? Cum să-şi găsească omul esenţa când viaţa îi face orfan de rădăcinile sale? Apoi îl dăruieşte clipelor viu şi aproape întreg, mustrându-l pentru frici şi neajunsuri închipuite.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul stagnase împotmolindu-mă în amalgamul trăirilor copleşitoare. Şi dintr-o dată îmi era viaţă plină de esenţă tare şi suflet întreg dăruit lumii fără regrete şi reţineri justificate. Îmi era agonie şi dor nesfârşit, îngropat în lutul moale şi rece, urlet care sfărâma zidul depărtărilor lăsându-mă goală şi pustie în pribegia gândurilor. Cum să-şi trăiască inima curajoasă atât de sigur şi asumat existenţa? Cum să înveţe să zboare din nou pe un cer senin, cu o aripă frântă a căror stinghii de aur şi chip de stele se prinseseră de şoapta unui asfinţit palid? Cum să-şi găsească omul esenţa când viaţa îi face orfan de rădăcinile sale? Apoi îl dăruieşte clipelor viu şi aproape întreg, mustrându-l pentru frici şi neajunsuri închipuite.

Andreea Palasescu (1 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Egoism

M-am aşezat la căpătâi de gânduri în colţul tău de suflet ostenit
Unde cuvintele se pierd în rânduri şi umbre se înalţă-n asfinţit
Mi-am îmbrăcat cu şoapte rătăcirea şi dorul împletit cu primăveri
Când îşi sărută marea nemurirea, la adăpostul zilelor de ieri.
Şi amândoi ne-am descălţat de moarte şi-am strâns în pumnii mici o nebunie
Cu promisiuni demult uitate, pierdute-n glas de vânt şi păpădie.
Am stat cuminte, surâzând luminii, ce-ţi răsărea în taină dintr-un vis
Şi-am înflorit dintr-o ispită veche, flămândă şi-nsetată de abis.
M-am aşezat la căpătâi de noapte şi sărutându-ţi norii de furtună
Ţi-am prins de creştet bolte înstelate, înmugurind cu razele de lună.
Şi cum să nu te strâng la piept de soare, când eşti atât de surd şi atât de neiubit?
Cum să ne fie iar îndestulare când vanitatea dulce te-a orbit?
De data asta negreşit m-astâmpăr sunt egoistă şi nu-ţi las nimic
E prea frumoasă primăvara! Nu vreau s-o-nghesui într-un suflet mic...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveam atât de multe şoapte prinse cu migală în suspinul zărilor întunecate şi câteodată sărutam norii, care-ţi conturau chipul frumos pe o mare nesfârşită de alb. Cuvinte nerostite picurau într-o privire străină. Când mi-era dor, mă opream preţ de o clipă sau două, să culeg amintiri din suflet şi aşteptam în tăcere să te apropii. Erau amintiri frumoase, contopite în povestea vremii, ca un mănunchi de spice de grâu. Voiam sa fim NOI, până la ultima suflare a sfârşitului.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi acum îmi miros încheieturile a fericire. O inspir cu putere, controlat în linistea gândurilor aglomerate. S-a impregnat în suflet printre suspin şi extaz lent, agonisit anevoie, dincolo de amintiri şi cuvinte fără noimă. Sunt ai mei oamenii frumoşi.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubind pot să fiu fericire, nu doar fericită! Cum să murdăresc cu egoism aşa o emoţie? Să-mi fac palmele căuş pentru frunze ruginii şi pentru bunătate. Ca nu cumva din greşeală să păşească un oarecare străin lacom şi să-mi strivească octombrie din suflet.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strânge-mă la piept cu fiecare umbră firavă de apus. Şi o adiere sărată împletită cu văzduh albastru să răsară din priviri amestecate cu freamăt de clipă şi agonii. Ispiteşte-mă tandru pe sub gene lungi de veşnicie acolo unde hazardul e geamăn amintirilor. Nu spune nimic. Lumea-i colţul nostru mic de Rai unde luna îngână visurile în doina timpului. Muşc din iubire şi păcate, sfios dar lacom, hrănindu-mă nestingherit cu atingeri. Oare am gustat din viată în lipsa şoaptelor care odihnesc în adânc de suflet?

Andreea Palasescu (9 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată, în taină, la adăpostul clipelor te privesc cu atenţie. Nu aşa cum îţi dictează glasul mândriei ci simplu, liniştit, pe sub gene de suflet firav. Aşa tăcut, aparent fără interese comune, traversezi grăbit toate amintirile. Ca un trecător banal, istovit, fără resentimente mă iei şi mă laşi în adâncuri de sine aruncând nepăsător pe trecut, urme de dor fragil.

Andreea Palasescu (17 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se cos aripile frânte în zborul lin şi legănat al viselor? Poate e nevoie de praful stelelor şi umbra delicată a şoaptelor prinse cu grijă într-o îmbrăţişare ascunsă. Atingerea caldă a mâinilor o să prindă în suflet şirag de raze împletite în lumina blândă a răsăritului şi noaptea, cu tainele ei necuprinse îşi va suprima întunericul adânc într-un cerc de flăcări. Jarul amintirilor, muşcate pe alocuri de trecerea vie a timpului le va înteţi văpaia sorbindu-le cu nesaţ fumul efemer.

Andreea Palasescu (3 martie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absenţa unui suflet drag, devine adesea, contradictoriu, o prezenţa vie, statornică, comparabilă cu fantasmele năucite de raţiune în luptă cu o dependenţă afectivă. Omul pleacă şi umbra atingerilor sale rămâne agăţată de inimă, printre rânduri pline de patos, dorinţe şi amintiri pierdute în mrejele timpului. Dorul îi menţine imaginea clară, intactă şi tăinuită de pofta hulpavă a uitării.

Andreea Palasescu (8 iunie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram atât de mici. Doar rugăciunea cu graiul ei în Duh şi simplitate ne aducea smerenia în cer, la picioarele Lui Dumnezeu. Le-am fi sărutat şi-am fi plâns dar lacrimile ne erau sărace şi pline de nevrednicie. Şi cum s-aducem Raiul în noi, fără aripi? Cum să căutăm chipul iubirii într-o fărâmă de gând pribeag? Cum să nu ne înghită hăul deznădejdii oarbe?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultam în tăcere şoaptele atingerilor tăinuite în surâsul unui gând rătăcit. Trebuia să te pierd uşor prin vâltoarea hazardului neînţeles fără să-mi fie dor. Dar cum să te alung? Îmi râdea sufletul când mă priveai...

Andreea Palasescu (11 septembrie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă-mi era dintr-o dată dorul flămând de răcoare, senin tardiv şi miros de gutui aromate. Să mă bată vântul schimbării până ajung să culeg bunătate din toţi rărunchii şi pe toate drumurile inimii.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul vindecă. Tăcerea cuprinde lacom glasul dorului agăţat într-un colţ de suflet. Călătorii obosiţi, rătăciţi prin inimi străine îşi golesc buzunarele de vise. Vuietul trenurilor vechi se aude in depărtare, într-un ecou prelung al trecutului, găzduind suflete care fug din calea iubirii. Ar vrea să revină, însă dragostea e oglinda acelui curaj nebun, o faţadă amplă a Universului. Gările rămân goale, prăfuite şi adesea poartă urma vorbelor nerostite. Astfel, într-o alegere bizară unele inimi ies din poveste pentru totdeauna.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al tăcerilor curgea în ecouri simple de întuneric. Ne înţelegeam tacit, fără impedimente impuse, într-un acord subtil al gândurilor. Glasul estompat al orgoliilor oarbe se răsfârgea brutal într-o şoaptă tulburând fărâme de linişte şi firesc. Ne spuneam totul şi aglomeraţia trăirilor copleşitoare ne îmbrăţişa. Erau de prisos explicaţiile fade, visele stinse şi nopţile respirate intens printre suspin şi extaz. Îmi era inutil graiul plin de aglomeraţie şi cuvinte mici, stinghere prin insuficienţa lor. Pentru că noi ne trăiam cerul nedespărţit. Cu ploile lui de Mai, într-o palmă de fericire, înghesuiţi într-un singur suflet. Ne săruta viaţa pe creştet, sub umbra delicată a razelor calde de apus.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al tăcerilor curgea în ecouri simple de întuneric. Ne înţelegeam tacit, fără impedimente impuse, într-un acord subtil al gândurilor. Glasul estompat al orgoliilor oarbe se răsfrângea brutal într-o şoaptă tulburând fărâme de linişte şi firesc. Ne spuneam totul şi aglomeraţia trăirilor copleşitoare ne îmbrăţişa. Erau de prisos explicaţiile fade, visele stinse şi nopţile respirate intens printre suspin şi extaz. Îmi era inutil graiul plin de aglomeraţie şi cuvinte mici, stinghere prin insuficienţa lor. Pentru că noi ne trăiam cerul nedespărţit. Cu ploile lui de Mai, într-o palmă de fericire, înghesuiţi într-un singur suflet. Ne săruta viaţa pe creştet, sub umbra delicată a razelor calde de apus.

Andreea Palasescu (8 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi baţi în piept

Îmi baţi în piept şi lent şi ritmic, miroşi a vis, a cânt şi răsărit
Şi oricât mi-e de grea pe umeri rătacirea, cu tine-i Rai şi lesne de iubit.
Când ne-aşezăm în templul rugăciunii, atât de goi şi simpli în nevoi
Se umple sufletul de fericire şi lumea mică-i plină doar de noi.
Îmi baţi în piept, mă porti pe aripi, în zbor de fluturi, clipă şi extaz
N-am vreme să trăiesc măcăr o viaţă, să-ţi strâng în braţe visul n-am răgaz.
Şi amândoi hoinari şi veseli, ne împărţim, ne naştem şi murim.
Când dincolo de dor şi nemurire, ne-a scris hazardul să ne dăruim.
Îmi baţi în piept cu fiecare geană, cu fiecare umbră de apus
Şi gând în gând, cu-atâta stăruinţă, îmi smulgi din suflet freamătul nespus.
Mi-e dor de tine când mi-e dor de mine, m-aşez pe câmp de flori să te sărut
Cum îşi sărută marea tărmul veşted sau urma paşilor pierduţi în lut.
Îmi baţi în piept şi fără tine sunt pulbere de nori, fior şi scrum
Când viaţa-i praf în mâinile uitării, să ne iubim doar astăzi şi acum
Şi de te vor ademeni străinii cu ispită, purtându-ţi raza pe un drum nedrept.
Adu-ţi aminte de iubire, adu-ţi aminte că îmi baţi în piept!

poezie de Andreea Palasescu (2 ianuarie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ar fi să oprim timpul? i-am zis în taină, sub pecetea dorului gârbov.
Să ne-aşezăm cuminţi pe băncuţa zilei de ieri, însetaţi de liniştea iubirii, sub ramuri înalte de tei înflorit. Aşa, suflet lângă suflet, alinându-ne fricile firave, ascultând cu lăcomie tăcerile simple, pline de înţelesuri. Să-şi spună primăvara din noi toată fericirea intensă, fără puncte de suspensie şi vid adânc, brăzdat de vanitate ieftină. Nu vrei să mirosim a bunătate? Doar noi doi, desculţi de cele lumeşti, cu trupurile goale de povara lutulului fraged. Să ne judece străinii, cum or putea mai bine, râzând pe alocuri în misterul păcatelor adânci, mistuitoare. Dacă am fost sau nu în locul lor, nici nu contează. Mie mi-e bine, cu tine în inimă, mereu viu şi cu zâmbet de soare ştrengar. Mi-e destul să fim noi, inspirând veşnice din strânsoarea braţelor curajoase, şoptind viselor culori de viaţă şi nostalgie. Te-am aşteptat. Dar sigur, când ai întâlnire cu Dumnezeu, nu-i cale de întors oricât ne-am tângui dorul ostenit. Şi acolo nu-i loc de tristeţe şi iarnă rece

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!