Ne-am strâns în tăcere toate amintirile. Separat şi demn, fără nostalgii sau regrete ca nişte oameni mari. Simţeam că n-au nici o noimă cuvintele fade, fără esenţă validă, menite să păstreze mirajul aparenţelor. Timpul o să curgă lent şi lacom, aruncându-ne în braţe de hazard efemer, fără menanjamente. O să uităm. Nu pentru că e impus în legile nescrise ale existenţei ci pentru că altfel, indubitabil ne-am sufoca de nevoie reciprocă. Trăim într-o lume stranie, însetată de critică şi superficial. Ne vom da sufletele la schimb, nesocotind orice glas de gând. Nu-i ca şi cum într-o aglomeraţie de călători prin hazard, n-am găsi un înlocuitor. Tu şti cel mai bine...

Andreea Palasescu (11 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii vin şi pleacă. Ce simplă este în esenţă călătoria aceasta a viselor care aprind cu fiorul vieţii toate apusurile. File de hazard ticsite cu existenţă, trăiri şi prea multe schimbări de impact. E revoltător şi firesc. Noi ştim că mâine e dincolo de efemer şi certitudini, într-o aglomeraţie a sufletelor flămânde. Prea puţini aplaudă înainte de punct pentru că de fapt prea puţini înţeleg. Şi în definitiv, ce folos?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am pus capul pe umărul său. Tăcerea sfâşietoare care plutea tainic peste umbrele fade ale clipelor, contrasta vizibil cu zgomotul gândurilor neodihnite de glasul inimii. Nu mai ştiam drumul înapoi către mine. Fără o şoaptă mi-am rezemat amintirile de podul palmelor şi am aşteptat răbdătoare să curgă picuri de timp din văzduh, ca o ploaie de vise menite să limpezească tumultul îndoielilor. M-am apropiat să-l sărut pe umărul gol. Mirosea a flori de câmp şi a nopţi de dor, rătăcite într-o întindere nesfârşită de apus. Era totul şi cerea totul. Doar trecutul rămăsese împachetat în bagajele vremii, fără să ceară răspunsuri întrebărilor nerostite. Iar eu hoinăream prin lumi colorate, căutându-mi neoprit sufletul. Într-o zi îl dăruisem voit, fără regrete, ca o dovadă clară a iubirilor nemuritoare..

Andreea Palasescu (7 septembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa goi, fără viclenii evidente, fără diferenţe impuse, ridicate la rang înalt, fără lut şi avutii dobândite, doar cu sufletele la vedere? De asta mi-e frică dar să ştii că ne-ar prinde bine. Ne-am lovi de păcatele noastre şi-am cerşi un codru de lumină în care s-au stins pe îndelete fericirile. Ce aglomeraţie de orgolii surde! Parcă toate zilele de mâine ar fi negreşit ale noastre...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contează cum alegem să trăim iubirea de oameni. Cu toată puterea, neatins de răutăţi gratuite, loial şi sincer. Nu mă interesează standarde, reguli, definiţii şoptite la colţuri de suflet. Răspund de mine şi de visuri pe care le-am îngrămădit în buzunare cârpite de hazard. Dacă alţii vor să se folosească, nu-i bai! Şi eu mă agăţ de un crâmpei de soare firav cât să-mi ajungă rugăciunile la tălpile cerului. Oare-i destul?
N-am făcut mare lucru aşa că oamenii mi-au strigat din toţi rărunchii binele lor. Uneori m-am smerit, alteori m-am apărat feroce pentru că amintirile nu se cern la duzină, cuvintele hoinăresc molcom, nestingherit, lăsând energia să curgă printre degete de clipă.
Ne lăsăm în braţe de suflet străin. O bucăţică, un codru de zâmbet, o poveste cu final echivoc. Mai bine să mă uiţi, să mă ştergi cu toată încrederea din adâncul sinelui, suprimat pe alocuri de orgoliu, dacă n-am putut să las o tresărire, într-o conştiinţă adormită. Asta e!

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să ne-ascundem lumina sufletelor într-un gând uşor de rostit. Graiul tăcerilor oarbe să curgă molcom fără vibraţia orgolilor, fără temeri şi necunoscut. Pentru o clipă cuvintele vii să ne fie poem frumos, în vidul regretelor. Acolo unde nici ispitele n-au pătruns, chiar dacă timpul le-a amestecat fiorul adânc în trecerea sa.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii vin şi pleacă. Ce simplă este în esenţă călătoria aceasta a viselor care aprind cu fiorul vieţii toate apusurile. File de hazard ticsite cu existenţă, trăiri şi prea multe schimbări de impact. E revoltător şi firesc. Noi ştim că mâine e dincolo de efemer şi certitudini, într-o aglomeraţie a sufletelor flămânde. Prea puţini aplaudă înainte de punct pentru că de fapt prea puţini înţeleg. Şi în definitiv, ce folos?
Mergem, alergăm printre gânduri, construim suflete la cheie. Acolo unde altii au lăsat gunoaie şi urme de fericire strivită, într-o zi vor creşte flori în colţ de surâs.
Oamenii sunt investiţii fără preţ. Răspunsul celor mai intense nevoi stă înghesuit într-o bătaie de inimă. Am încredere în tine!
Şi când greşim cu scuze sau nu, ne aducem aminte pe furiş, la adăpostul regretelor tardive cât de mult suntem datorită cuiva.
Pentru că toţi avem de fapt un "cuiva" fără renume şi recunoştinţă care ne-a definit cu grijă principiile. Tu ai avea curaj să recunoşti?
E atât de important să ne regăsim chiar şi în ipostaze fără însemnătate. Am înţeles cât de anevoios e să câştigi respectul şi să rămâi neclintit într-o lume schimonosită.
Şi cumva am înţeles cât de importanţi sunt tocmai acei oameni care au reuşit să-mi aducă lumină în suflet, tocmai când eram sigură că n-a mai rămas nimic dincolo de măşti..

Andreea Palasescu (14 noiembrie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ne-am rosti, s-ar alege praful viselor din esenţă. Am prinde contur şi zâmbet de sufletele robite. Ne-am domoli şi s-ar aprinde jarul iubirii în măruntaie. Fărâmă de hazard, bogată în amintiri culese pe furiş la margini de apus. Nimic mai mult. Eu nu te-aş povesti. Orator bun n-am fost niciodată. Mă pricep la cârpit şoapte şi împletit fior de lumină în tăcerea întunericului. Mă-nfurii când îmi scapă printre degete bunătate. Aşa mi-e de stingheră inima...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis că te voi iubi. Răbdător, blând şi firesc, într-o frântură senină de hazard, cuprinsă în priviri fragede. Mereu nobil, fără clipe rătăcite în amurgul regretelor, fără tăceri umbrite de înţeles şi singurătate. O să ne dezbrace marea învolburată a tainelor şi vidul rece, cu şoapte rostite tardiv, îţi va îmbrăca trupul gol şi dulce într-o lungă îmbrăţişare.

Andreea Palasescu (7 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la o vreme tăcerea îşi aşternea ecoul surd într-o aglomeraţie de clipe. Fără menanjamente, timpul alipit de şoapta amintirilor işi presăra agale trecerea zgomotoasă într-o fărâmă de viaţă. Era pustiu apusul uitării şi gândurile împletite frumos într-un mănunchi de amintiri târzii, se amestecau frenetic, înfiorându-mi simţurile. Nu mai era nimic de spus. Poate şi pentru că simpla etalare a sentimentelor pierdute în zbucium şi echivoc, devenise o încercare banală, nereuşită de susţinere a unor realităţi inexistente. Mă retrăsesem în colţul mic de lume, înţeleasă pe jumătate, ascultând ploaia viselor care pătrunsese adânc până dincolo de ziduri, aparenţe şi necunoscut.

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al roţilor negre se pierdea în aglomeraţia de paşi şi urmele timpului scrijeleau adânc gânduri nespuse pe asfaltul fierbinte. O priveam în tăcere, cuprinzand într-o palmă mică, întinderea nesfârşită a cerului albastru. Soarele aţipise într-o geană de amurg şi aripile albe de metal mângâiau pământul cu mantia umbrelor. Doar vântul cobora agale pe pistă, cu bagajul viselor îndesate într-o doară, fără regrete. Ne-am strâns în braţe, cu toată puterea iubirii care ne unea. Era atât de frumoasă. I-am făcut o poză cu sufletul şi zâmbetul ei, mereu tânăr şi viu m-a îmbujorat. Şi-a cerut iertare că pleacă. Eu mi-am cerut iertare că n-o pot urma.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să trecem prin toate frumos şi demn. Nu peste ci prin amestecul acesta de bine, nedrept, agonie şi biruinţă. Ca nişte oameni curajoşi, hotărâţi care se trăiesc demn, după o întâlnire închipuită a destinului. Ca nişte inimi firave care îşi descoperă vindecarea în seninul unei mari iubiri.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân devotată iubirii de oameni până la ultimul inspir. Pun la bătaie tot ce am, fără frici, incertitudini sau insuficienţe. Dau tot, chiar dacă acest infim tot, într-un paradox, nici nu zăreşte desăvârşirea. Sunt recunoscătoare pentru suferinţă, e bun de preţ, trece cu mine toate graniţele atribuite simplei empatii.
Suntem datori cu sacrificii, implicare, devotament şi loialitate. Ore câştigate, validări, mâine ascuns într-o rugăciune printre dinţi de timp. Nu-i o garanţie dar dacă nu dăruim fără reţineri grăuntele nostru de efemer n-are nici un rost.
Mi-e dor de oameni şi de Dumnezeu. Deşi cumva ştiu că ne ţinem strâns de mână, dincolo de ceruri şi lut. Nu ca să fim la adăpost de uitare ci mai curând că să ne purtăm în palme, cu blândeţe, fiorul de iubire din suflete...

Andreea Palasescu (7 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de oameni. Fără descrieri elaborate, simplu şi clar. E un fel de nevoie rudimentară de trecere din suflet în suflet până la esenţă. Cu fericiri, blândeţe şi soare ascuns în buzunarele cu visuri. Le-am croit cu fir de viaţă doar ca să se desprindă câte puţin în veşnicie.
Cred în miracole şi-n clipe de-a valma cu răsărit. Îmi fac palmele căuş şi gazdă pentru fluturi şi zâne. Lumea e în definitiv o alegere, o fărâmă de hazard pictat în toate nuanţele. Dumnezeu schiţează alei de gând, priviri cu Har, lumina din străinii închipuiţi. Eu aleg dacă vreau să fiu toamnă târzie, vară desculţă la ţărm, linişte albă sau câmp înflorit. Caut rădăcini în fragilitate, plec din mine, lipesc cu zâmbet stângaci, încrederea pierdută. O să fie bine!

Andreea Palasescu (7 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt emoţie. Uneori vibrantă, submisă, mistuitoate, alteori imposibil de anticipat sau descris. Tocmai amalgamul acesta copleşitor surâde cu jumătate de glas parşiv, dominându-mă într-o fragedă tăcere. Seamănă cu tine. Mă agaţă de timpul efemer, ispititindu-mi clipele cu toamnă, liniştea cu zbucium mestecat lacom, visul firav rămas în urmă, tribut veşniciilor.
Vreau să cred în tine! Să te gust molcom, printre suspine în lumina palidă a asfinţitului, dezbrăcându-mi fără pudoare haina amintirilor. Şi pe umerii goi, întunericul să-şi plimbe degetele subţiri, la adăpost de orgolii surde, într-o izbucnire de extaz blând. Să ştim amândoi cât de inutil e şirul vorbelor alambicate, strivite sub greutatea umbrelor. Mă descalt de trecut la uşi de suflet. Fără nici un discurs.
Te simt în toate felurile. Cum n-ai auzit niciodată, fără explicaţii plauzibile, mocnit, metodic, neînţeles. Un fel de nebunie plăcută, o explozie de simţuri, dincolo de raţiuni ipocrite. Te sorb în adâncuri de sine până ce consimţit ne păbuşim, sclavi ai poftelor, într-o prăpastie de abis. Vreau să te iubesc până mă satur. Atât.
Plouă cu Septembrie în rafale şi parcă am opri ceasul să ne odihnim de-atâtea doruri de necuprins. Ne-am lipit trupurile ude să nu fie frig, să nu fie sete de fiori. Te-aş lăsa să pleci şi să uiţi negreşit. Dar sunt emoţie şi cuibărită la adăpostul inimii tale mai am de hrănit prea multe iubiri..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am strâns palmele mici într-o singură rugăciune. Să iubim şi să trăim veşnic. Ca marea cu valuri înalte de cer învolburat. Ce oare am putea sa ne fim? Nimic şi totul deopotrivă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ne-am face fără ei?

Ce viaţă-ar fi, de n-ar fi ei?
Noi ne-am deda fricii şi urii,
De nu ar scrie, cum scriu ei,
De nu ar exista Bunduri!
Ar fi mai frig, mai incolor
Şi ne-ar durea orice cuvânt,
Fără măiastră, pana lor,
De n-ar fi Gârda pe pământ!
Norii s-ar strânge-apăsători,
Neputincioşi, ne-am zbate-n van,
Am fi săraci, trişti muritori,
Fără maestrul Norea Dan!
Debusolaţi, fără vreun ţel
Şi la orice, am pune botul,
Ameţiţi, ca-ntr-un carusel,
Pe lume, dacă n-ar fi Cotul!
Noi, nici bine de rău, n-am şti
Să mai distingem, azi, hotaru',
Amestecate, toate-ar fi,
De n-am avea şi un Rotare!
Atâţia răi, neaveniţi,
Ce-i bun şi valoros ne strică,
Dar inca suntem fericiţi,
Avându-l pe maestrul Nică!
Pe netul mult prea permisiv,
Prostii abundă, cu toptanu',
Să-nnebuneşti, îţi dau motiv,
Noroc că există Hanganu!
Stimaţii mei, ne bucurăm,
Că viaţa ne mai luminaţi;
Ani mulţi, cu bine, vă urăm,
Vă mulţumim că existaţi!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă să fiu rea! Pentru că oamenii nu apreciază bunătatea. O găsesc o bufonerie stranie, nepotrivită, intrigantă. Şi astfel devenim pradă invidiilor oarbe, isteriilor, cuvintelor fără noimă. Nu vreau decât un strop de linişte în care eu şi cu mine să ne fim sprijin, răbdare şi vindecare, fără victimizări inutile. Să nu mă vadă nimeni, plângând sau râzând după pofta inimii.
Ştii ceva? Vreau să încalc reguli şi să greşesc. Asta o să ne apropie şi-o să ne despartă unii de alţii inevitabil. Dumnezeu ştie cum e mai bine!

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veac de tăcere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul "dacă"
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul "nu"
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul "însă"
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul "hai"
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi răsă, vei fi plănsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul "pleacă"
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul"taci"
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă "totuşi", să uităm ce-nseamnă "dacă".

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cănd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cănd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pănă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfărşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt răuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tărziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă "lume", şi "avere", şi "putere"
Să uităm cuvăntul "dacă", să uităm cuvăntul "da",
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei - Editura Eminescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veac de tăcere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "dacă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "nu",
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu,
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "însă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "hai",
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai,
De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "pleacă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "taci",
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă "totuşi", să uităm ce-nseamnă "dacă".

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi,
Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Şi de unde până unde să uităm ce mai înseamnă,
Să rămânem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfârşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins,
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte,
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă "lume", şi "avere", şi "putere",
Să uităm cuvântul "dacă", să uităm cuvântul "da",
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei (1984)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!