Nici azi nici mâine, nici o bucată zdravănă de veşnicie. Câteodată, ştim amândoi, când străinii sunt ocupaţi să muşte din viaţă ne spunem poveşti. Suntem goi de orgolii şi ne contopim aşa frenetic, căzuţi parcă din pulberea isipitelor pline de voluptate. Ştiu că ţi-e dor. Te aud strigându-mă din toţi rărunchii inimii, într-o tăcere asurzitoare. Aşa-i că ţi-ai dori să dai de pământ cu toate cuvintele?

Andreea Palasescu (17 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş fi lipit haina inimii de inima lui. Să nu-i fie frig niciodată şi să nu rămână flămând de iubiri netrăite. Ca nu cumva să murdărească cuvintele goale, trăirea aceasta intensă, febrilă şi neobosită, am aruncat într-o valiză veche tot amalgamul de vise. Când ţi-e dor de inifintul frumos din tine să strângi în pumnii mici vârtejul emoţiilor. Asta-i lumea noastră mică, compactă, uneori de nedesluşit. Nici noi nu eram capabili să-i întelegem farmecul şi freamătul.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnicie

Să nu mă cauţi azi, nici mâine.
Să nu mă chemi, să nu îmi scrii.
Să nu-mi păstrezi nici vin, nici pâine,
Să nu m-aştepţi în nopţi târzii!

Să nu mă cerţi dacă, vreodată,
Ai să mă vezi prin lumea mare!
Rămâi tu, omul meu din Lună,
Iar eu, lumina ta din Soare!

Şi între noi, tot Universul
Misterios şi infinit,
S-asculte cântecul şi versul
Iubirii care ne-a unit!

Să nu mă cauţi azi, nici mâine,
Să nu mă strigi de-ţi va fi dor
Şi-n fiecare rugăciune
Să nu mă laşi, nicicând, să mor!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uită cine eşti în umbra palidă a privirilor mute, uită-mă provizoriu printre scrum şi egoism aspru judecat. Dacă mi-e frig, dezbracă-ţi carnea din lut moale şi-mbracă-mi sufletul cu apus. Muşcă hotărât şi plin de poftă lumini care-şi varsă dorul cu patos de gând. Sunt flămândă de tăceri care răsar melancolic din trăiri atinse lasciv, cu vârful buzelor mute, pe jumătate. Dăruieşte-mă viselor, te implor! Altfel o să plec şi n-am să-ţi mai fiu. Nici azi, nici mâine, nici trecut de împărţit cu plăcere într-o bucată proaspătă de amintiri. Ca şi cum niciodată, înţelegi? Aşa zic mereu. Pe urmă dau peste tine stingher într-un colt îngropat de suflet. Ce-o fi însemnând niciodată ăsta? Poate-i sinonim cu veşnicia...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă-mi era dintr-o dată dorul flămând de răcoare, senin tardiv şi miros de gutui aromate. Să mă bată vântul schimbării până ajung să culeg bunătate din toţi rărunchii şi pe toate drumurile inimii.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine

am învăţat să nu mă nasc, mai ales
când
mi-e dor de tine

ştiu, ştiu
o să-mi spui
răzând
cu ochii plini de stele:
viaţa pentru mine
esti tu
nimeni altcineva!

mai târziu am învăţat să nu mă nasc
nici când
mă iubeşti
nici când mă urăşti
atunci
pentru tine
eu doar nu sunt

nu ţi-am cerut
să mori
nici când te-am urât cel mai mult
nici când te-am iubit
doar că
de la o vreme
am învăţat
cum să dorm cu tâmpla zdrobită

gândul acesta că te-as iubi nu e făcut
pentru minte
ci pentru o tăcere stingheră,
înfiptă adânc
în amândoi

si in el, iubito,
îmi aud rănile zvâcnind
sau...
poate că nu

poate că
ele mă aud pe mine.

poezie de Nicolae Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arde zăpada

Arde zăpada noaptea cînd te-ating,
Gândul meu nu simţi cum te furnică?
De dor la tine-n brae să mă ning,
Ştiu că de troiene nu ţi-e frică...

Arde zăpada ziua când te chem,
Peste pământ e-atâta gălăgie
Şi amândoi nici nu mai ştim ce vrem
Atunci când suntem duşi în Poezie.

poezie de Nicolae Nicoară Horia
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din grabă am înghesuit visurile într-o sticluţă şi-am golit-o la tine in suflet. Să mă ai. Dar ele n-au atins nici cerul, nici pragul poveştilor nescrise. Metamorfoză!

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multă vreme am crezut că sufletul tău bun îmi va fi refugiu pe timp de orgolii. Şi când toamna ne va amesteca clipele în vâltoarea asfinţitului veşted, cu tălpile goale de trecut aveam să spulber într-o doară toate evidenţele. Linişte în ecou de zbucium fraged, aprins, neoprit, vechii NOI, asmuţind simţurile amorţite, aproape ne-am lăsa pradă iubirilor mărturisite.
Apus de octombrie melancolic curge printr-o bătaie de inimă, nestingherit. Mă opresc să te miros cu poftă, adânc, pe îndelete şi Cerul îmi inundă privirile cu albastru. Contrast vizibil între seninul atingerilor tale şi prea mult zgomot care tulbură. Vreau să mă odihnesc la pieptul tău..
Umbre de şoaptă calcă fără pudoare pe covorul de frunze. Suntem goi de prea multe doruri. Nu regret nimic. Nici că pleci fără explicaţii, nici că dai buzna în suflet neanunţat. Te iert. E un fel de claritate a dorinţelor acceptate, supuse şi efectiv nu vreau să mă opun. Nici nu ştiu cât timp a trecut. Parcă toate veşniciile s-au adunat la mijloc de toamnă şi-am închis ochii să le pot cuprinde. Sărută-mă! Până se prăbuşeşte această uitare închipuită prindem curaj. Cine ştie? Poate n-o să mai fie nevoie să te ascunzi în fiecare străin...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Când cerul pare-a răsturna din el neantul e un semn
pe care am uitat să 'l înţeleg şi numai Dumnezeu
mi 'l poate arăta.
În faţa Lui şi 'n faţa ta nu sunt nimic, nici hierofantul,
nici preotul, nici mag sau semizeu.
Sunt doar iubirea ta.

Când în lumină umbrele din tobe răbufnesc şi mug
mai multă strălucire 'mi dai când mă iubeşti
şi simt în mine fulgerul.
Când se frământă crengile să rupă din pământ
precum tu mă alinţi şi clopote 'ngereşti aud
sunt însetat şi nesătul.

Când noaptea plânge dup' un iluzoriu trup
văd norii ce-au trecut fără picături de ploaie
iar eu de dor sunt ud.
Aş fi dorit să înţeleg ţărâna în nevoia ei de sânge,
să 'ţi dărui, dor al meu, pe piele apa în şiroaie
şi-abisul dezbrăcat şi vântul nud.

Când pentru tine însă adevărul se strânge 'n sufletul avid
aşa cum e mişcarea din nori să năpustească locul
în care ne răsare luna,
mi-e pieptul jale că nu dărui pe cât pot magia dintre flori
aşa cum vreau şi ştiu spre tine 'n zbucium să deschid
năvalnică furtuna.

poezie de Liviu Pendefunda din Ros ucis (2009)
Adăugat de Liviu Pendefunda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân devotată iubirii de oameni până la ultimul inspir. Pun la bătaie tot ce am, fără frici, incertitudini sau insuficienţe. Dau tot, chiar dacă acest infim tot, într-un paradox, nici nu zăreşte desăvârşirea. Sunt recunoscătoare pentru suferinţă, e bun de preţ, trece cu mine toate graniţele atribuite simplei empatii.
Suntem datori cu sacrificii, implicare, devotament şi loialitate. Ore câştigate, validări, mâine ascuns într-o rugăciune printre dinţi de timp. Nu-i o garanţie dar dacă nu dăruim fără reţineri grăuntele nostru de efemer n-are nici un rost.
Mi-e dor de oameni şi de Dumnezeu. Deşi cumva ştiu că ne ţinem strâns de mână, dincolo de ceruri şi lut. Nu ca să fim la adăpost de uitare ci mai curând că să ne purtăm în palme, cu blândeţe, fiorul de iubire din suflete...

Andreea Palasescu (7 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne fură primăvarile cu miros de răsărit albastru şi stăm amândoi, într-o lacomă tăcere ascultându-ne cu atenţie gândurile. Un fior plantase cumva sămânţa acestei vieţi trecătoare la ţărm senin de inimă blândă. Simţeam pe tălpile goale amarul vremii şi cerul plin de frumos şi îndestulare. Puteam să alergăm în voie, fără temeri şi aşteptări zadarnice din poartă în poartă de suflet firav. Doar până ce vom fi săturaţi cu iubire şi bunătate, până ce se vor îngropa în veşnicie dezamăgirile, uitarea şi vanitatea oarbă. O să mă vindec. Rând pe rând, suspin şi freamăt şi-apoi promit vom sta la umbră de furie şi păcat sub un cireş înflorit. N-o să fie nici vânt, nici melancolie şi dacă printre respiraţii de şoaptă vom cădea la învoială cu timpul, nici urmă de regret. Cine ştie?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt emoţie. Uneori vibrantă, submisă, mistuitoate, alteori imposibil de anticipat sau descris. Tocmai amalgamul acesta copleşitor surâde cu jumătate de glas parşiv, dominându-mă într-o fragedă tăcere. Seamănă cu tine. Mă agaţă de timpul efemer, ispititindu-mi clipele cu toamnă, liniştea cu zbucium mestecat lacom, visul firav rămas în urmă, tribut veşniciilor.
Vreau să cred în tine! Să te gust molcom, printre suspine în lumina palidă a asfinţitului, dezbrăcându-mi fără pudoare haina amintirilor. Şi pe umerii goi, întunericul să-şi plimbe degetele subţiri, la adăpost de orgolii surde, într-o izbucnire de extaz blând. Să ştim amândoi cât de inutil e şirul vorbelor alambicate, strivite sub greutatea umbrelor. Mă descalt de trecut la uşi de suflet. Fără nici un discurs.
Te simt în toate felurile. Cum n-ai auzit niciodată, fără explicaţii plauzibile, mocnit, metodic, neînţeles. Un fel de nebunie plăcută, o explozie de simţuri, dincolo de raţiuni ipocrite. Te sorb în adâncuri de sine până ce consimţit ne păbuşim, sclavi ai poftelor, într-o prăpastie de abis. Vreau să te iubesc până mă satur. Atât.
Plouă cu Septembrie în rafale şi parcă am opri ceasul să ne odihnim de-atâtea doruri de necuprins. Ne-am lipit trupurile ude să nu fie frig, să nu fie sete de fiori. Te-aş lăsa să pleci şi să uiţi negreşit. Dar sunt emoţie şi cuibărită la adăpostul inimii tale mai am de hrănit prea multe iubiri..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă să-ţi cadă toate măştile! Ai curaj? Aparenţele ne sărăcesc de esenţă, îndepărtându-ne, definitiv. Câteodată doar imperfecţiunile ne apropie, înlesnind cumva certitudinea ca iubirea e mai mult decât suficient.
Totuşi, simţindu-te în toate ipostazele mele, fără vâltoare sau incertitudini, parcă nu înţeleg cum se face că lăcomindu-te să muşti încă puţin din viaţă, ai uitat. Suntem mici într-o mare de visuri. Contrast.
Poate de aceea uneori se spune că iubirea nu e de ajuns..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciune

Înţelepciune este să respiri
uşor, şi după lacrimi să zâmbeşti,
petalele ce cad din trandafiri
şi nu s-aud când mor, să le iubeşti.

Priveşte pomii drepţi din bătătură -
ei cată totdeauna către cer,
şi-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puţină ură.

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.

poezie celebră de Magda Isanos (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fiu liberă de abandon şi prejudecăţi. Refuzul acesta al coabitării cu orgolii care primesc totul de-a gata, fără să se jertfească e lesne de înţeles. Ipocrizia se ridică pe eforturile altora asumându-şi toate meritele. Ce nerozie! Vreau să fiu ca mine, cât am reuşit până acum. Câte puţin cu fiecare mâine.
Oamenii se vând ca la piaţa. Rănesc, tulbură, transformă viaţa în amintiri. Toţi. Pe urmă îşi cer iertare.
Despre noi e vorba aici. E prea târziu. Am ales să plecăm cu răzvrătirile la pachet. Pot fără tine. Doar că de când tot spui că ţi-e dor nu mai ştiu ce să fac cu părerile de rău...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu contează cine am fost ieri, într-o vreme uitată ori mâine. Azi! Să iubim azi, să trăim frumos clipele amestecate cu răsărituri, să facem schimb de poveri, cât să muşte şi alţii din fericire. Oricum plecăm. Toţi, fără menajamente sau diferenţe, suntem datori cu acelaşi răspuns. Iartă-mă şi pleacă dacă nu-ţi mai sunt, iartă-mă şi dacă-ţi rămân şi pot atât de puţine.
Ne prioritizăm şi ne tratăm ca pe opţiuni. Depinde de context. Nu-i obligatoriu să mă porţi în braţe de gând, să-ţi aminteşti cu drag, să fii blând şi înţelept în judecată. Dar măcar să fii cinstit cu tine, omule! Dacă mai poţi iubi, nimic nu e pierdut...

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţul

Nici tatăl meu, nici fratele meu -
El este omul care stă undeva la mijloc.
Cineva care-i cel mai aproape -şi totuşi, aşa de departe.
Când am insomnie din cauza unei afaceri
Sunt gata să-i cer un sfat -
Hopa! Orice în afară de aceasta!
Aşa că, în pat, mă-ntorc în tăcere cu spatele spre el.
Câteodată pare un superduşman.
altădată, singurul om de pe pământ,
care-mi iubeşte copiii atât de mult.
Aşa că-i pregătesc din nou masa
omul cu care-am mâncat de-atâtea ori
omul contradictoriu, atât de des.

poezie de Moon Chung-Hee
Adăugat de Marinela Barabula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi nu aud

Azi aud doar vuietul din mine
Şi pasul schiopătat, eu azi îl simt
Nici soarelui nu-i simt caldura...
Doar asta simt, doar omul obosit.

Sunt zile lungi, departe de tot gândul
Prea liniştite din tot tumultul meu
Sunt zile când mi-e dor de tine
Aş vrea să fii cu mine-acum din nou.

Simt gustul dorului şi-al tău,
Şi iar, şi iar gândesc la tine.
Ştiu, ne despart doar dimineţi
Ce-au fost scaldate doar de nopţi senine.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi lipseşti fizic. Caut frumosul în oameni să mă alin. Te caut pe tine doar o şoaptă, cât să-mi îmbrăţişez pământul şi să mă întorc acasă din nou. Cât să vorbesc cu zorii şi să-mi opresc pribegia de neînţeles. Dar nu ştiu cine sunt. De ce nu-ţi seamănă nici cât o fărâmă de clipă, nici cât un zgomot al inimii plăpânde, nici cât vibraţia unei emoţii efemere? De ce nu te găsesc? Poate m-aş odihni la tine în braţe un ceas, aş râde şi-aş plânge de fericire că te am. Şi te-aş iubi. La fel de mult ca acum, când am înţeles că vidul acesta imens, dureros de prezent are menirea de a mă învăţa să te iubesc mai mult ca oricând.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!