Legănat de Marea Neagră

Bântuie pe-acelaşi munte, pe un băţ capul de lup
Şi un dac cu spada-i ruptă, laş, pe colile străine,
Dacă Dumnezeu a vrut să am cap şi el un trup,
Cui îi pasă, Suferinţă, de-mpărtim aceiaşi pâine?

Mai cad stele câteodată peste fruntea lui păroasă,
Dar le ţin închise-n ladă, că aşa mă-nvaţă teama
Să nu-mi pierd de Paşte crucea pe care o duc acasă
Şi s-ajung cu mână goală, să se-ngrijoreze mama.

Mi-am umplut muntele ăsta cu o Mare îndoială,
E-un acvariu cu pădure, plin cu păsări colorate
Şi cu lupi mai încrezuţi, parcă-s pete de cerneală,
Ce creează pe-a mea coală litere din cozi pictate.

Sunt o umbră cu opinci, maică de ţi-oi poveşti...
Că am lupi mai mulţi ca Papa şi mai am încă ceva,
Mai am ceasul de la tata şi-un inel ascuns să ştii,
Cu o piatră din smarald, dacă-l port mă va salva.

N-am văzut pe lume îngeri, până nu ai dat de mine
Stând întins pe pragul casei, unde liniştea e sacră,
Când stă soarele la umbră nicio stea nu e ca tine
Mai dorită de un Munte, legănat de Marea Neagră.

Un corteu de ouă roşii şi un cârd de miei tăcuţi,
Mai uimiţi decât Isus, ne trec pragul mănăstirii,
Noi, cu lacrimile strânse, scutece de noi născuţi,
Ne aşternem peste Munte, ca pe Oul Ispăşirii.

poezie de Mircea Trifu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora potrivită

Se lasă peste plopi o altă seară,
mai obosită şi mai stoarsă de puteri,
parcă şi vântul care bate-afară
aduce-n pragul casei ce-a fost ieri.
Sunt dorurile care vin pe gânduri,
plutind ca frunzele căzute din copaci
peste izvoarele urcând din prunduri,
când vor să te audă dar tu taci.

Plecată eşti, se simte depărtarea,
şi umbre de uitări se-adună peste noi,
se zbate la apusul toamnei marea,
iar la răscruci copacii sunt mai goi.
Revine iarna-n suflet, este-aproape,
cuvintele rămân tăcute tot mai mult,
doar dragostea mai poate să ne scape,
când şoaptele vrăjite ţi le-ascult.

Te-aştept acum – e ora potrivită –
din necuprins de zări aş vrea să te iveşti,
să-ţi sorb din trup licoarea mult dorită,
pe când mă minţi cu-aceleaşi vechi poveşti.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora potrivită

Se lasă peste plopi o altă seară,
mai obosită şi mai stoarsă de puteri,
parcă şi vântul care bate-afară
aduce-n pragul casei ce-a fost ieri.
Sunt dorurile care vin pe gânduri,
plutind ca frunzele căzute din copaci
peste izvoarele urcând din prunduri,
când vor să te audă dar tu taci.

Plecată eşti, se simte depărtarea,
şi umbre de uitări se-adună peste noi,
se zbate în apusul toamnei marea,
iar la răscruci copacii sunt mai goi.
Revine iarna-n suflet, este-aproape,
cuvintele rămân tăcute tot mai mult,
doar dragostea mai poate să ne scape,
când şoaptele vrăjite ţi le-ascult.

Te-aştept acum – e ora potrivită –
din necuprins de zări aş vrea să te iveşti,
să-ţi sorb din trup licoarea mult dorită,
pe când mă minţi cu-aceleaşi vechi poveşti.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau şi eu o stea

Mama, tata, vreau o stea
Şi nu pot s-ajung la ea
Vă dau vouă un pupic
De mă ridicaţi un pic.

Eu sunt mic şi, până cresc,
Nicio stea nu mai găsesc,
Pentru că sunt mulţi copii
Care nu au jucării.

Dacă ei merg la cules
Vor alege, mai ales,
Stelele ce strălucesc
Şi, pe-acelea le doresc.

Tata, mama, vă promit
Că voi fi mai potolit
Dacă-mi daţi şi mie-o stea
Ca să fie doar a mea.

poezie pentru copii de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele e sus

Nu mai vreau să apună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.

poezie de Vasile Petre Fati din Copilul tuns zero (1992)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte
Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani
Are păduri şi râuri şi o punte
În vârstă de un milion de ani...

Ţi l-am adus în braţe pân' la poartă
E minunat şi piatra lui e grea,
Comerţul ambulant cu munţi se poartă...
Dar unde-ai să-l aşezi, iubita mea?

Ce munte colosal, un munte straniu
Cu porci mistreţi ce cântă-n coruri: jir!!
Iar în adânc sunt straturi de uraniu
Şi-am dat puţin pe el... un chilipir...

Iubita mea, găseşte marea vale
În care să-l aduc şi să-l răstorn
Şi-apoi la nunta regăsirii sale
Să cânt ca vânător al lui din corn...

Iubita mea ţi-am cumpărat un munte
Sa faci cu el ce-i şti şi ce vei vrea,
Eu mă retrag în peşteri muribunde
Că am uitat să-ţi mai şoptesc ceva:
Am dat pe acest munte VIAŢA MEA.

Din marele bazar cu amănunte
Plătind cu viaţa tot ce scump era,
Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte...
Păcat ca n-o să-ncapă-n lumea ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mama am fost la biserica Baraţia, unde am văzut cel mai frumos preot din lume... am văzut foarte mulţi popi, niciunul nu era aşa... era cu trei capete mai înalt decât mine... o splendoare. Şi eu am vrut să fiu ministrant acolo, iar ea n-a ştiut cum să mă lămurească. Pe urmă s-a dus la popă şi i-a spus, explicându-i şi că sunt ortodox după tata. Eu mergeam cu ea la biserică. Nu aveam cum să nu mă duc, că rămâneam pe drumuri.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom iubi

Ne vom iubi până soarele atinge luna
Şi marea va urca din nou pe munte.
Când curcubeul va îmblânzi furtuna
Te voi purta pe braţe peste a vieţii punte.

Am să te plimb prin lumi necunoscute
Căutând Edenul ascuns în Amazon,
Vom rupe harta lumii doar de noi ştiute
Ce va forma simbolic al nostru blazon.

Vom înfrunta potopul din apocalipsă,
Poveşti vor scrie zeii, martor va fi timpul.
Cum o mica buturugă formează o eclipsă,
Iubirea ce ne leagă va răsturna olimpul.

Îmbrătişaţi o să păşim şi – n altă lume,
Iar, Dumnezeu, mirat că printre atâtea rele,
Există şi iubire durând de atâta vreme,
Ne binecuvântează: Iubiţi – vă până veţi ajunge stele!

Ne vom iubi până soarele atinge luna
Şi marea va urca din nou pe munte,
Când curcubeul va îmblânzi furtuna
Te voi purta pe braţe peste a vieţii punte.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

La adio

Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici n-o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să-ţi spun la revedere
N-aş mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine până la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de înmormântare

Eşti atâta de departe!
Timpul trece, zi şi noapte...
În clepsidră risipite,
Trec aducerile-aminte.
Nu-ţi mai aminteşti, copile,
Nici de fraţi şi nici de mine.
În chilia mea, deodată,
Singură-s şi-nlăcrimată.

Eşti atâta de departe!
Lacrimile mele, toate
Şi năframa, doliul, plânsul,
De când ţi-a plecat tăicuţul,
Sunt măicuţă, într-o ladă,
Să le ai când vei veni.
Vezi, că lacătul din poartă,
La Maria e, să ştii!

Timpul trece zi şi noapte,
Tu ai rostul tău, măicuţă,
Plâng de-un timp, sperând că poate
Sub a bradului crenguţă,
Umbra pasului meu, încă,
Va rămâne pe pământ,
Ca o ultima avere,
Fiindcă n-am să-ţi scriu vreun rând.

În clepsidră risipite,
Cad ca nişte cruci de piatră
Gânduri, lacrimi... amintirea
Despre mamă, despre tată.
Dor de dorurile toate
Clopotele. Îngeri trec
Valuri peste timp, copile.
Ca pe tine le petrec...

Trec aducerile-aminte...
Vei veni la parastas?!
A fost ultima dorinţă
Mamă, care mi-a rămas...
Nu-mi împodobiţi mormântul!
Iarbă verde vreau să crească
Trupul meu, umbrind pământul.
Doar aşa voi fi acasă.

Nu-ţi mai aminteşti copile!
Varsă-o lacrimă străinii...
Ei aprind câte-o lumină...
Pită-mi coc, plângând, vecinii.
Şi-amintesc că tremurândă
Mi-era mana... Că am dat
Şi eu bunilor lor, maică,
Când şi ei au înnoptat.

Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti... Bogat
Poţi să fii, să-ţi fie bine...
Tu de-acasă ai plecat!
Rod de lacrimă străbună
Curge-n ţarină şi-n vin,
Tu te-ai dus orfan în lume,
Scormonind pământ străin...

În chilia mea, deodată,
Paşi aud... sau mi se pare.
Văd o umbră la fereastră...
Mă închin... Ce este oare?!
-" Cine eşti?! întreb aiurea.
Ce aud?!"
- "Sunt eu, măicuţă!"
"Plâng şi lacrimile mele
Curg şiroi pe ochi, Lenuţă!

Singură-s şi-nlăcrimată...
Nu ştiu, vis e, ori aşa,
E vreun gând... Scârţâie uşa!
Intră-n casă cineva.
- Cine eşti?! Că nu văd bine!"
- "Biata mea măicuţă,-s eu!
Am venit din ţări străine
Şi am plâns de dorul tău."

Singură-s şi-nlăcrimată,
În chilia mea, deodată.
Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti, copile!
Trec aducerile-aminte,
În clepsidră, risipite
Timpul trece zi şi noapte...
Eşti atâta de departe!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă de om

Parcă mai ieri a fost tot luni
Şi astăzi luni e iară
Uite şi luna a trecut
Din nou e frig e iarnă.

Ţin minte am fost cândva micuţ
Am mers şi eu la şcoală
Zburdalnic, vesel şi drăguţ
Alergam eu des prin sală

Fetiţele îşi împleteau cosiţele
Băieţii cu joaca-n cap
Cam greu de sa-u maturizat.
Dar anii trec se duc, se duc
Chiar câteodată fug

Am fost cândva şi eu flăcău
Acuma sunt şi însurat
Copii îs mari au învăţat
Nepoţii vin mai rar în sat.
Dar anii trec se duc, se duc
Chiar câteodată fug.

Sunt sur deja demult la cap
Mă ţin în băţ mă mişc spre pat
Frunzele cad şi cad,
Dar eu mai greu, mai aplecat
Anii se dud, se duc
Chiar câteodată fug.

Ce binear fi să fiu din nou micuţ
Să merg din nou la şcoală
Zburdalnic, vesel şi drăguţ
Să alerg din nou prin sală...

poezie de Mihalachi Veaceslav (5 februarie 2018)
Adăugat de Mihalachi Veaceslav
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare neexpediată

Frate, ce mai face mama, a ieşit de sub zăpezi?
Tata mai înjură floarea, adulând copacii verzi?
Ai mai fost pe la morminte, lumânări le-ai mai aprins?
Sau le-a măturat furtuna, ori tăcerile le-au nins?

Plânge mama, când ne vede cum ne dezrădăcinăm,
Fiecare-n altă lume, peste lacrimă călcăm.
Şi ce crivăţ ne desparte şi ce iarnă-i între noi!
Nu ţi-e frig de-atâta ură? Am rămas numai noi doi.

N-am avut copilărie, te-am crescut, te-am apărat
Şi-a plâns mama dând în mine, când de tine am uitat.
N-aveam timp de joacă, frate, parcă n-aş fi fost copil-
Te aveam pe tine-n spate, tu iubit, eu în exil.

Suspinam în versuri, noaptea, adormind în zori pe-o stea,
Era clipa mea de joacă, mă jucam în lumea mea.
Şi acum arunci cu vorbe, curge sânge când te-aud.
Cât erai de vulnerabil şi acum,. cât eşti de crud!

Biata mama n-are tihnă, nu are nici în mormânt-
Ar ieşi să ne împace, dar e-un munte de pământ,
Ce-o apasă şi o ţine prizonieră. De-aş putea,
Aş scârma ţărâna rece, să o scot cu mâna mea.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu inimile sus

Noaptea se destramă pe muntele sfânt
în care urcă credincioşii neştiuţi,
în suflet nu mai au niciu loc
chiar dacă merg să se roage lui Isus.
Cu inimile sus
nu se ştie în ce stare o să ajungă,
dar ajung stropiţi de lumină
de ce se grăbesc atât?
N-am niciun răspuns,
am doar o lacrimă ce se scurge pe pomeţi,
soarele a urcat pe cer,
ei mai au de urcat
până la înţelegerea cuvântului nimb.

Când ceasul o să aibă bătăile sacre
Pe munte, deasupra
duhul o să coboare în voi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

La umbra nucului bătrân
Stă întins un tânăr
E umbră şi în gândul lui,
În sufletul băiatului

Nu-i mai vine-n gând nimic
Stă întins, plăcându-i cum
Răcoarea îl alintă-un pic
Şi trăieşte aici şi-acum

Umbra falnicului nuc
Parcă se tot măreşte
Se aude un guguştiuc
Cum în zbor porneşte

E lumină-n umbra lui
Căci sclipeşte soarele
Printre ramurile-i multe
Gândurile-s sute

Sentimentele-s puţine
Progresiv profunde
Umbrele dansează
Privirile-s mute

Nu mai este-o simplă umbră
Nu mai este o sclipire
Nu mai e nimic pe lume
Decât o lipsă sumbră

Tânărul nu mai gândeşte
Nu mai crede că există
Căci încet se contopeşte
În inexistenţă tristă

Tristeţea e metafizică
Totuşi nu-i filosofie
Fericirea e mirifică
Ce bine ar fi să fie

Ori că se trezeşte
Ori că doarme nesfârşit
Omul e veşnic nemulţumit
De ceea ce trăieşte

Ce rost mai are să trăieşti
Fără ca să iubeşti
Ce rost mai e să te sfârşeşti
Fără să te-mplineşti

Întrebări fără răspuns
Asta e viaţa lui
E mai mereu pe nicăieri
Şi-al nimănui

Din lumină se nasc umbre
Ele-s totuşi dinainte
Umbrele parcă-s mai sumbre
Şi mai grele ca-nainte

Umbra e lumina rea
Lumina e umbra bună
Fără umbră prea se pare
Că lumina-i o minciună

O minciună e şi viaţa
Se gândeşte tânărul
Viaţa fiind lumina
Şi în umbră fiind amorul

Şi încă stă la umbra nucului
Într-o lumină întunecată
Trupul aproape neîntors
De sufletul băiatului

Aşa mai stau şi eu
În umbră şi-n lumină
Aşa oriunde şi nicicând
Şi nicăieri mereu

Aşa mai stau şi alţii
Fără să stea ca mine
Aşa e viaţa, aşa-s eu
Cu răul în bine

poezie de Radu Andrei Capşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zori

o colibă de o palmă
pe o stâncă cioplită în munte
clipire
un chip, un trup, o privire
doi sâni, fragezi şi goi
mă aşez în culcuşul de paie
lângă noi, amândoi
am scuturat noaptea de pe umeri
deschizând ochii apoi
priveam sânii tăi albi
nu am văzut clipa
privirea luneca uşor-uşor peste buze flămânde
sărutam ceasul zilei
tu păşeai printre noi
te iubesc, am strigat într-o noapte
te-ai înfăşurat cu părul tău
în soarele alb al unei zile de mai
încolţise sămânţa în pântec
în zori, ne-am aplecat peste un copil
i-am dat un nume, apoi
se ridica de buze cuvântul în vazduh
acolo, unde cerul şi-a deschis privirea
să cadă peste noi ploaia fecundă
iubita mea, lumina din zori

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec anii...

Trec anii peste vreme
şi vremea peste ani,
se-adună lângă pragul
din lumea nevăzută
a gândurilor smulse
din gura de vulcani
ce-mi bântuie uitarea
la margini de redută.

Privesc cu îndoială
la tot ce-a mai rămas
din trudnica credinţă
a devenirii proprii,
pe drumul încercării
spre veşnicul popas
de care, în tăcere,
smerit mă tot apropii.

Dar parcă câteodată
aş vrea să mă opresc,
din brâul de redută
să mai privesc în urmă,
să regăsesc plăcerea
în tot ce-i omenesc,
văzând că răul lumii
în urma mea se curmă.

Să mă îmbăt cu doruri
venite pe-nserat
din oazele lăsate
la margini de Sahare
ce încă ne mai cheamă
pe malul dantelat
să retrăim iubirea
rămasă-n neuitare.

O, gânduri rătăcite
în scopuri fără miză,
ce-mi asaltaţi trăirea
cu false reciclări,
nu-mi tulburaţi tăcerea
cu strania surpriză
a dorurilor false
venind de nicăieri!...

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!