O inimă şi o lună

Caut apa unei irosiri egale
cu ploaia,
îmi clocoteşte trupul în lumină
şi umbra mi-e mai limpede la brâu.

Se vede într-un ochi subţire de grâu.
pâinea împăturită într-o simplă rugăciune.

Ard odată cu tine,
ni se micşorează sufletele
cât un soare ros de nori.
Tu ai mai fost aici,
te ştiu pe de rost ca pe o copilărie limpede,
mai limpede ca piatra ieşită din râu,

Se vede printr-un ochi subţire de grâu
cum îmi luceşte părul înserat,
îţi bate pulsul încurcat.

Mă prelungesc cu trupul de aer
unde ţi se sfârşeşte creştetul.
Se vede într-un ochi albastru de cer
o inimă şi o lună
într-o zbatere
subţire de furtună.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi se văd diamantele pe obraji după furtună...

Sunt umbra care stă lipită de tine şi aud
soarele cum îmi bate în inimă după furtună,
sunt melancolia vie în care doarme
îngerul născut din ploi.
Albastru de izvor ţi-e numele,
tremură ca aerul bătut de vânt când îl şoptesc,
întorcându-se în ecouri
cu floare ninsă din aripile îngerului adormit.

Mă priveşti şi mă descânţi ca pe o floare
să rămân până îmi alunecă dorul din ochi
pe buzele albite, să mă pierd, să nu mai ştiu ce sunt.
Dacă sunt sau nu pasăre scăpată din moarte,
s-a umplut cu viaţa ta pentru că n-a mai încăput
în somnul îngerului.

Întorcându-mă pe pământ fără tine,
mi se văd diamantele pe obraji după furtună:
sunetul unui cântec îndepărtat al acestui suflet
care nu mai e el însuşi suflet.
I-au crescut braţele precum fulgerului să te lumineze,
Dragoste.
Adorm copilă în somnul tău şi încolţesc în tine ramuri.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa din poetii-nostri.ro
Adăugat de Elena Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama - pâinea împăturită într-o rugăciune cu iz de eternitate.

Camelia Opriţa în Universul Iubirii (19 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu e fără Dumnezeu: nici credinţa, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele – trup din trupul Domului.

Camelia Opriţa în Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (3 ianuarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa cea mai limpede de pe pământ este în lacrima copilului.

Camelia Opriţa în Universul Iubirii
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stând pe marginea Lunii

Ascultam cerul,
stând pe marginea lunii,
în serile când gândurile îmi porniseră în lume,
eram picătură de om în inimia ta,
umbra mea fulgera
cerul în amiezi de floare,
fulger cu o mie de braţe.
Primul val adună stelele în cupola naltă
a nopţii ;
Dumnezeu era stea în centrul focului,
scria cu scântei, vestindu-şi soarele
de sub tălpile mele.

Fără tine eram un cerc subţire de lumină,
cu tălpile însângerate trăgeam un cântec singuratic
să pornesc timpul pe cerul răsturnat;
te aud, te privesc, nu mă vezi,
îţi aud vocea tremurândă umblând
într-un cuvânt subţire de lumină:
... esc...
Oh, ce iubire am visat!

poezie de Camelia Opriţa (22 februarie 2009)
Adăugat de Maria Elenia
Comentează! | Votează! | Copiază!

27

O floare de aţă
în trei culori,
alta e de gheaţă
cu ochii de nori.

Una-i fistichie,
că este de Mai,
are păr bălai
ca spicul de grâu -
floare brumărie
crescută la râu.

Alte-nfăşurate
se uitau mirate:
mă priviră toate
prin oglinzi ciudate.

Ceasul în cetate
bate ora, bate –
este... şi jumate,
Fete deocheate
(ursitoare toate)
învârt apa-n piuă...
Se făcu de ziuă.

Flori îngemănate,
îngeraşe toate -
27.
Iată mă cuprind
şi eu le răspund,
mă văzură toate
27
Floare-în-cetate.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nagoda din vis

Venea dinspre luncă o veste bizară,
trecând peste apa crescută din râu –
un duh nevăzut apărea înspre seară
s-aducă licornul din lanul de grâu.
.
Păştea în răstavul lăsat între holde
miresme din dorul cernut peste flori
din trupul nagodei cu pletele blonde
ieşită din crângul cuprins de fiori.
.
Trecea despletită, plutind peste ape,
în noaptea aceea, scăldată-n zefir,
cu calul licorn, adus să se-adape,
din boabe de rouă cu sfânt elixir.
.
Lăsa deoparte veşmântul subţire,
să intre în apa albastră din râu,
măceşii, cu florile scoase din fire,
cădeau în extaz lângă lanul de grâu.
.
De când am văzut-o atunci dezbrăcată,
un dor fără margini îmi stă peste gând,
să-mi spună s-o caut, s-o văd înc-odată,
în braţe mele s-o strâng tremurând.

poezie de Corneliu Neagu din Timp şi destin (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un strop de ploaie se vede inima cerului.

Camelia Opriţa în Te Deum (1 ianuarie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de departe se vede omul de toate o poate spune numai în poezie; cât de aproape se vede omul de Dumnezeu, o poate spune doar în rugăciune.

aforism de Camelia Opriţa
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săream într-un ochi de apă,

în ghete să-mi încapă

ploaia, cerul, norul, vântul

printre care şi pământul.

catren de Camelia Opriţa din poemul Rădăcini şi soare, Capitol : (revista Plumb nr 169, USR Bacău, Apr. 2021)
Adăugat de Poliana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vede universul oval

A coborât din aer dar nu ştie ce face
îi simt pulsul cum bate.

Rămâne să-şi umple timpul cu clipe active
pe care vrea să le trăiască intens,
zilele îi schimbă gândurile nehotărâte
şi adună-n suflet bucuria de a trăi
în sublimul iubirii ce iradiază din trup
razele armoniei pe faţă.

Îşi apropie depărtarea,
vede prin ea universul oval
şi-l şlefuieşte cu dalta minţii ascuţite,
piatra o face vorbitoare,
se opreşte la ochi de zeitate
şi vede nesfârşitul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată...

Ca o aripă albastră,
Bătea vântul la fereastră.
Se mira şi nu ştiu cum
Îmi văzuse ieri pe drum

Cărticica colorată
Unde un băiat şi-o fată
Aveau jucării, hamac
Şi răţuşte mici pe lac.

Aveau roată ca o scară
Şi-nvârtea piatra la moară,
Iar găina făinoasă
Avea creasta luminoasă.

Vântu-mi zise cu mirare:
Scoate cartea din sertare
Şi citeşte o poveste
Mie şi păpuşii tale.

Uite-ţi dau spice de grâu
Să le porţi mereu la brâu,
Pâinea-n casă să-ţi sporească,
Aşa ca-n povestea noastră.

Să nu-mi citeşti una tristă,
Că n-am mâneci, nici batistă...
Aia ce e? Călimară?
Scoate, deci, povestea afară!

Şi-ncepui a scrie-scrie,
Ceva de copilărie.
Dar povestea mea deodată
Se opri... A fost odată.

poezie de Camelia Opriţa din Poveşti din Călimară (mai 2019)
Adăugat de Ioan Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic altceva nu poate fi mai expresiv pe Pământ decât primăvara. Ea are întâietate cerească de a-şi alege formele, culorile şi miresme, preludiu dat de mugurul de iarbă.
Primăvara nu fuge de adevăr pentru că n-ar mai fi primăvară, n-ar mai fi agitaţia de fond a renaşterii: urmează doar firescul dat de divinitate într-o stare pură de lirică şi expansiune.
Cât de departe se vede omul de toate o poate spune numai în poezie; cât de aproape se vede omul de Dumnezeu, o poate spune doar în rugăciune.

Camelia Opriţa în Viaţa e un timp numit libertate (Fuga omului de adevăr este fuga de a nu mai fi om)wordpress.com (8 martie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru tulburat

într-un albastru tulburat
e tăiată calea migraţiei spre înalt

umerii se retrag înapoi
secundele nu mai ard
şi tot se adaugă lucruri peste lucruri
într-o nestăpânită desime de timp

şi tu eşti o nevindecare
comprimată pân' la epuizarea
gândului aflat pe linia subţire înainte de haos

ajunge să fiu buimăceala nestrecurată în gol
într-o imensă foame de cuvinte
în spaţiul fără aer
unde cuvintele mor

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce limpede

Ce limpede - pare
uneori - visul
... din care
n-ai mai vrea
să te petreci
în altul

... îl simţi aievea
şi
nu-ţi mai trebuie
trupul
... întruparea
din vis
îţi e de-ajuns

... trans-lucidă
reflectare - a dorinţelor
dezmărginite - şi
sublimate
de gîndul - negînd
... de gîndul - care
prin haosul
de-nsufleţiri prea-plin
transcende sufletul
... într-un
extatic declin(?)

poezie de Adrian Iscru
Adăugat de Dana Sima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de departe se vede omul de toate o poate spune numai în poezie; cât de aproape se vede omul de Dumnezeu, o poate spune doar în rugăciune.

La început, omul a fost pământ şi Dumnezeu a hotărăt să fie adevăr din Adevărul Lui, şi s-a făcut adevăr,

înţelepciune,

libertate,

iubire,

toate acestea pe un colţ de rai numit Pământ.

citat din Camelia Opriţa
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropiindu-te de Dumnezeu trebuie să-ţi arăţi fiinţa unitară, rod al Creaţiei Sale, că sufletul ţi-e suflare dumnezeiască, iar trupul ţi-e zidire pământească, că numai prin rugăciune îţi recapeţi adevărata libertate de a sta în dreapta Adevărului.
Uneori, în ceasurile grele ale omului ţâşnesc râuri de lumină în căutarea adevărului pierdut – iubirea. Tot în rugăciuni se sfărâmă şi zidurile de gheaţă din inima omului de piatră, că piatră e atunci când şi-a pierdut iubirea.
Când îngerii-s tăcuţi la capătul disperării, rămâne doar speranţa ca o hrană dulce şi întăritoare, fără de care nu poţi trăi, aşa cum nimic nu e fără Dumnezeu: nici credinţa, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele - trup din trupul Domului.

Camelia Opriţa în Ispita, generator de întuneric în spiritul omului şi îndepărtare de Dumnezeu
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o simplă credinţă

El şi ea, un trup de clepsidră pe fundalul vremii:
timpul unuia curge în timpul celuilalt,
ridicând pod peste sufletele lor;
ea, măiastră ca o pasăre
înoată într-un fluviu de flacără albă.
Pieptul lui e un cântec, un cuvânt
pe care pasărea îl soarbe în zborul ei
nemărginit şi liber,
într-o simplă credinţă –
iubire.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (iulie 2005)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stâncă eu am fost

Stâncă eu am fost şi am intrat
În apa rece ce curge la picioare
Întinsă în apă stau, m-am arătat
inima-mi bate într-o strâmtoare

Te iubesc şi ştii, îţi spun acum
Mă luminezi cu sărutări de ploaie
Şi dorul vreau să-mi ardă scrum,
Dar apa curge din izvor şiroaie

Tu să fii un nor pufos cu ploaie
Şi scutură apă rece din belsug
Să-mi spele trupul ce stă la soare
Cu apa curgătoare rana să o ung

Eu te iubesc, iubirea este regală
Mă poartă-n zbor până sus la astre
Şi-mi curge în vene ca o urzeală
Nopţile îmi par flori de crin albastre

Mă-nvăluie într-un mister în seară
Curge ca un izvor limpede de fericire
Mă regăsesc în căldura de primăvară
Îndrăgostit eşti tu, suflete fără sfârşire

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!