Maya Lee

sunt cel mai neiubit dintre pământeni,
când trec pe stradă casele mă privesc chiorâş
de peste garduri,
copacii îşi scuipă în sân,
luna se trage speriată
după un nor,
până şi bufniţa închide ochii
cuprinsă brusc de migrenă;
o paiaţă sunt,
o gonflabilă umflată cu visuri,
o monedă în mâna destinului
care nu se poate hotărî singur
în ce mod să mă piardă.

o gorgonă de gânduri
mă apără cu sângele său,
purtându-mă, victorioasă,
pe scutul propriei mele
feminităţi.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii poeţi îşi scuipă sângele în ochii timpului, aşa cum unii şerpi îşi scuipă veninul în ochii duşmanului.

aforism de Ionuţ Caragea din În tranşeele visului (26 aprilie 2021)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Dis)continuităţi

oamenii care privesc
din exteriorul sentimentului
până când muzica gravă se subţiază
trece în altceva/ un decor de duzină
fără minima repercusiune în realitate

oamenii despre care nu poţi spune
dacă sunt trişti... dacă doar răi... nişte măscărici
dacă mâine se vor schimba văzând
copacii ăştia ca-ntr-un destin rătăciţi în frunze
şi câtă singurătate/ câtă strângere de inimă
când nepăsarea înăbuşă glasul!

dar ei trec/ deocamdată trec
ai zice că n-au cunoscut vreodată sugrumarea plânsului
nici ravagiile fericirii aduse la un moment dat de durerea suportată
când bolnav fiind te-ai făcut pasăre/ ai intrat în cer
cu cântecul l-ai ţinut de vorbă pe Dumnezeu
şi înapoi a curs timpul în grădini cu magnolii şi egrete

oamenii trec pe lângă
toţi copiii aceştia care altfel vor creşte
pentru că n-au avut cum
să-şi recunoască mama
în clipa în care au văzut-o prima dată
şi ea a plecat definitiv

oamenii ăştia poate sunt tocmai copiii aceia
şi atunci copacii trebuie să-şi poarte singuri de grijă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să dau nume de actori importanţi care apar peste tot cu acelaşi chip. O, nu! Sunt foarte fericit când pot să fiu cat mai departe de mine. Am fost foarte fericit când Şerban Marinescu mi-a dat să joc în "Cel mai iubit dintre pământeni". Am fost foarte fericit atunci când Tocilescu m-a chemat să-l joc pe Farfuridi. Mi se pare una dintre cele mai mari izbânzi ale carierei mele. M-am bucurat enorm c-am putut să-l fac.

Mircea Albulescu în revista "Q Magazine" (octombrie 2009)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aseară, în parcarea de la Selgros, am omorât un înger

aseară, în parcarea de la selgros,
am omorât un înger.

pe când mergeam liniştit să-mi iau ceva de băut
un înger mi-a sărit în cale în parcarea imensă a supermarketului
de la capătul liniei de autobuz 22.

s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început să-mi vorbească repede,
într-o limbă stranie şi guturală.
iritat, am încercat să-l dau la o parte -
dar îngerul nu vroia, cu niciun preţ, să mă lase să trec.

pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă de o furie animalică
şi am început să-l lovesc cu sălbăticie
plin de ură
de entuziasm
nebunie...

loviturile mele curgeau năvalnic
peste faţa... pieptul... peste mâinile... şi picioarele îngerului
care s-a umplut curând de sânge.

în mod ciudat -
el nu se ferea deloc de izbiturile mele repetate -
continua să-mi spună, în aceeaşi limbă necunoscută, lucruri pe care nu le pricepeam,
în timp ce furia mea creştea tot mai mult.
până când îngerul s-a prăbuşit sub loviturile mele
şi a murit.

gâfâind, mi-am ridicat privirile şi am privit în jur -
o linişte adâncă se aşezase peste tot.
am inspirat adânc în piept aerul călduţ al serii
cu miros de benzină şi iarbă proaspătă din parcarea pustie de la selgros.

cerul senin era străbătut pe alocuri de fâşii roşiatice -
precum rănile deschise
ale îngerului mort
care zăcea nemişcat la picioarele mele

mi-am tras respiraţia pentru câteva momente
apoi m-am căutat în buzunarele blugilor după o monedă de 5 mii pentru căruciorul de cumpărături
şi am intrat să-mi iau ceva de băut.

poezie de Adrian Creţu din Orice om este un cântec fără rimă (2012)
Adăugat de Adrian Creţu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică şi după felul cum mergi pe stradă, se pot trage concluzii despre tine. Eu, de când am căzut, merg încet şi privesc în jos. Concluzia e simplă: sunt o babă!

Beatrice Vaisman
Adăugat de Beatrice Vaisman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul tăcerii

Tăcerile sunt gânduri nerostite,
Peste îmbrăţişări cad umbre reci,
Ecou în urma ta pe unde treci,
Urme de dezmierdări nedovedite.

Trecutul imuabil îţi permite
Pe tine însuţi să te laşi să pleci,
Tăcerile sunt gânduri nerostite,
Peste îmbrăţişări cad umbre reci.

Singurătăţii mele neclintite
Îi sărut ochii obosiţi şi deci,
După atâta vreme pot admite
Că nu ne vom mai despărţi în veci.

Tăcerile sunt gânduri nerostite.

rondel de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul tăcerii

Tăcerile sunt gânduri nerostite,
Peste îmbrăţişări cad umbre reci,
Ecou în urma ta pe unde treci,
Urme de dezmierdări nedovedite.

Trecutul imuabil îţi permite
Pe tine însuţi să te laşi să pleci
Tăcerile sunt gânduri nerostite,
Peste îmbrăţişări cad umbre reci.

Singurătăţii mele neclintite
Îi sărut ochii obosiţi şi deci
După atâta vreme pot admite
Că nu ne vom mai despărţi în veci.

Tăcerile sunt gânduri nerostite.

rondel de Mioara Anastasiu din Parfum patetic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul gândurilor vii

Peste frunzele trecute, sub un cer ascuns de nori,
Trec şi gândurile mele, trec şi-ai vremii călători.
Se răsfiră peste ape, se privesc, se oglindesc,
Se alintă-n gânduri clipe, ani şi gânduri îşi vorbesc.

Ce îşi spun? - o ştie lacul, dar el tace, liniştit,
Şi ecourile-ntoarce doar spre cei ce i-au privit
Apa cu oglinda-i clară dintr-o seară fără vânt
Şi-au plecat să-şi zburde-n lume viaţa plină de frământ.

Lacul... tace, dar, în taină, străluceşte, uneori,
Când pe malu-i, mai pe seară – rar se-ntâmplă şi în zori –
Se aşează o fecioară cu un flaut fermecat;
El, din unde, o-nfioară şi-i reflectă ce-a aflat.

Cântul ei, ecou de gânduri, se înalţă spre tării
Şi, în clipe de-ncântare, gânduri noi dansează, vii.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii

Primăvara,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai frumoase flori.
Vara,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai iubite fructe.
Toamna,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai dureroase frunze.
Iarna,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Speranţa.
Şi mai bate copacii,
Din nou,
Până la muguri.
Şi mai bate copacii,
Din nou,
Până la sevă.
Şi mai bate copacii
Până-i doboară la pamânt.

poezie de Marieta Măglaş
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

eclipsă de lună -
se opreşte şi câinele
brusc din urlat

haiku de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Taine necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la tine-i departe

să-mi mărturiseşti
cum reuşeşti să spargi clipa
şi o laşi să aştepte monoton pe următoarea

de ce te frămânţi atât de mult
să rupi în bucăţi răbdarea
când totul trece

din inimă sângele pleacă şi se întoarce
sare peste obstacole
destul de grăbit

până la tine-i departe
nu ştie decât un singur circuit
din care nu trebuie să iasă

tot ce se întâmplă nu se ştie
nici nu se simte
în ochii tăi privesc
blândeţea ninsă pe pleoape

lumina lor fulgerată
cade peste nemargini
dar nu mă lasă niciodată singur

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la tine-i departe

să-mi mărturiseşti
cum reuşeşti să spargi clipa
şi o laşi să aştepte monoton pe următoarea

de ce te frămânţi atât de mult
să rupi în bucăţi răbdarea
când totul trece

din inimă sângele pleacă şi se întoarce
sare peste obstacole
destul de grăbit

până la tine-i departe
nu ştie decât un singur circuit
din care nu trebuie să iasă

tot ce se întâmplă nu se ştie
nici nu se simte
în ochii tăi privesc
blândeţea ninsă pe pleoape

lumina lor fulgerată
cade peste nemargini
dar nu mă lasă niciodată singur.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firescul dintre ipocriţi

Sunt cel mai mic dintre cei mari
Ori cel mai beat dintre cei treji,
Cel mai fricos dintre viteji
Sau mai creştin între barbari.

Cel mai civil dintre civili
Şi cel mai seamăn dintre semeni,
Cel mai fălos dintre umili
Ori cel mai vitreg dintre gemeni.

Cel mai disciplinat rebel
Şi cel mai dificil discipol,
Sunt cel mai demodat model
Şi sunt cel mai frumos ridicol.

Cel mai trufaş dintre smeriţi
Cel mai fidel dintre adulteri,
Firescul dintre ipocriţi
Şi cel mai demon dintre îngeri.

Sunt cel ce sunt cum mă vedeţi
Succint pierdut în amănunt,
Luaţi-mi totul dacă vreţi
Ori mă lăsaţi aşa cum sunt.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închide ochii

Te strâng, iubito, dulce, lângă mine,
Mi te-nfăşor în braţe cu mult dor,
Lăsând iubirea să-nflorescă-n tine
Curgând încet... de parc-ar fi izvor.

Mâna mi-e plină, iată, cu-al tău sân,
Buzele-ţi fragă-n buze... le topesc,
În gustul tău pătrund ca un păgân,
Închide ochii... hai... să te iubesc.

Pluteşti cu mine-n dragoste nebună,
Îmbrăţişările sunt prea puţine-acum,
Pe trupul meu... ai devenit stăpână
Şi flori de mac ţi-am presărat în drum.

Închide ochii... ţine-mă... de mână,
Te cuibăreşte-n mine... şi mă lasă
Să te iubesc turbat, o săptămână,
Şi-ai să-nţelegi... că viaţa e frumoasă.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi sunt singur

Şi totuşi sunt singur
Şi gândul mi-i pribeag
La cineva care e departe,
La cineva care îmi este drag.

Şi totuşi sunt singur
Şi pe geam privesc,
Cum plânge cerul,
Şi pe el singur îl găsesc.

Şi totuşi sunt singur
Şi sufletul mă doare,
Că n-am aripi să zbor
Până la divinul soare.

Dar în singurătatea
În care mă găsesc,
Mai am putere şi voinţă
Să-i spun vieţii că o iubesc!

poezie de Vladimir Potlog (21 septembrie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş fi putut. Nu vom ajunge niciodată să înţelegem semnificaţia acestor vorbe. Căci în toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi – brusc – mâna destinului ne schimbă universul.

Paulo Coelho în La râul Piedra am şezut şi-am plâns (1994)
Adăugat de Edith S.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna pogorâse pe rochia ta

Luna pogorâse pe rochia ta,
Luceafărul ţi se clătina pe creştet.
Cine a sfâşiat luna, cine?
Cine a stins luceafărul, cine?

Când treceai, daliile zâmbeau,
Când treceai, casele îşi deschideau porţile.
Ieri fremătau încă pădurile,
Casele şi-au tras peste ochi obloanele grele.

poezie celebră de Zaharia Stancu (1940)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!