Cântarea lui Nicole

(cu bucurie, să fie!)

La Histria se-ncinge iarăşi piatra
de cum începe luna mai să fie
arcadele de vis şi poezie
precum zici tu-n cântarea lui Nicole
pe care-o faci ocol de Curte Veche
plină de ochi de vie-ntr-o ureche
purtând cercel de scoică
de la doică
doinind şi-nmugurind butucul
pe care cântă mierla
şi cuibăreşte cucul

"Sâmburi de adevăr
eu - măr căzut departe de copac,
rostogolit spre zidul ce se-nalţă
când lacrimile Anei în sâmburi
se prefac,
sădind minunea vieţii după viaţă.
dezleagă-mă te rog
de vechea frunză
şi răzgândeşte-mă de tine,
dinspre Olimp
n-a mai plouat de mult
iar macii sângerează
sub ruine..."

de aici, din piatra unghiulară
verzi sunt visele din vară

la noi, la mănăstire
pe insula cu stuf
livada-i spre-nflorire
din iubire

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bat clopotele-n insula cu stuf

(vivos voco, mortuos plago, fulgura frango)

Aici, chiar s-a stârnit a primăvară
Şi am tăiat-o-n patru, prin pustii
Am întâlnit măsura nemuririi
În piatra vie aruncată-n lac, să-mi fii
Încercuire cu tristeţi şi viaţă
În fiecare zi, de dimineaţă
Precum acuma, la cafeaua-n doi
Cu lumea ce s-a strâns în noi

***

La porţile Gadarei a ajuns livada
Pruncuţul Veşniciei
În inimă se-arată...

Când Veşnicia stă ascunsă-n Clipă
Ciugulită de lebedele care cuibăresc
La umbra măslinului sălbatic
Crescut din Zidul Alb
Pe care ţi-ai instalat şevaletul
Şi pictezi, pictezi, pictezi
Tot ceea ce visezi şi vezi
Străveziu şi viu
Ca o tăcere care vorbeşte
Cântă şi şopteşte
Bat clopotele-n insula cu stuf
Cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele

Când gândul ţi-e la Dumnezeu
Un suspin poate fi o rugăciune...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aparatul de scos sâmburi nu este făcut să ne dea sâmburi, ci să ne dea fructele fără sâmburi.

aforism de Cristinel Mortici (2 iulie 2018)
Adăugat de Cristinel Mortici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cucul cântă în nucet

Cucul cântă în nucet,
duce viaţă de ascet,
iară eu postez pe net.
Cucul ştie limba lui,
o tot cântă orişicui,
eu o ştiu pe-a netului.
El din creangă-n creangă zboară,
ştie viers pe dinafară
şi nu-i trebuie chitară.
La auzul cucului
eu dau drumul dorului,
dar nu mai spun nimănui.
Cine trebuie s-audă
este oarbă, mută, surdă,
dar nici nu vrea să răspundă.
Cucul cântă cânt de jale,
să-i iasă mierliţa-n cale
ca să-l caute pe vale
şi la cuib se furişează,
ouăle şi le aşează
când mierla nu priveghează.
De la cuc am învăţat
să ies seara pe-nserat
s-o găsesc pe mândra-n sat.
Că gura mi s-a uscat
de când nu ne-am sărutat
şi trăiesc tot din oftat.
Mândro, de ţi-e dor de mine,
bagă spaima prin vecine,
spune-le că nu mi-e bine.
Ele or veni degrabă,
prefăcându-se cu treabă,
pe mama de mine-o-ntreabă.
Să le vezi cum vin buluc,
precum mierla după cuc,
iar eu pe vale-o apuc
cu tine să mă-ntâlnesc,
cum ştiu eu să te iubesc,
să-mi vărs oful tineresc.
Dragostea mea-nvăpăiată,
încordată, agitată,
n-o s-o uiţi tu niciodată.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă Cucul!

Cântă cucul prin văzduh,
De se aude ca în burduf!
Cântă cucul cu ecou,
Doar în capitală e metrou!

Cântă cucul prin păduri,
Pe dealuri alergă iepuri!
Cântă cucul pe câmpii,
Hai să alergăm copii!

Cântă cucul prin livezi,
De eşti prin preajmă, să-l vezi!
Cântă cucul prin grădini,
Trandafirii sunt plini de spini!

Cântă cucul pe la sate,
Orăşenii îl ştiu din carte!
Cântă cucul prin oraşe,
Sătenii îl au ca ceas prin case!

Cântă cucul pe la case,
Toate simulările sunt false!
Cântă cucul printre blocuri,
De revelion au fost multe focuri!

Cântă cucul pentru noi,
Noi vrem pace nu război!
Cântă cucul şi nu tace,
Primăvara la toţi ne place!

poezie de Ovidiu Kerekes (22 februarie 2014)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Craii de curte veche

El, sfios, cu mustăcioară,
Ea, în păr cu busuioc,
După flori, plimbări şi-o vară
Fata i-a căzut... cu tronc.

epigramă de Ioan Fârte (2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiece vară din oricare viaţă

Cu inima-n flăcări, macii - suav - se sting
când vara nebună începe să ardă;
Dar visele-mi - toate - intrate pe ring
nu vor să se dea cărate-n brancardă
.
Pustiu mi-este lanul, vipia mi-e munte;
chiar cerul îmi pare că plouă cu ceară!
Iar hâdele harpii pletoase, cărunte
îmi biciuie troiţa, topită-n secară.
.
Deodată se-aude în liniştea gravă:
bătaia-mi din piept! E mult? E puţin?
De-acolo se-nalţă un zâmbet-enclavă
ce străjuie calea-ntre jar şi ciulin...
.
Arcaşul din mine ia tolba cea veche,
săgeata despică din nori - până-n tină -
al plânsului pui - din tălpi la ureche!
Qui prodest - din lacrimi - amară rutină?!
.
Doboară-n cenuşă pe Moira cea hoaţă!
Deschide - în stânca lui Sisif - o poartă!
În fiece vară din oricare viaţă
de vezi iar durerea - declar-o ca moartă!

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru Duminica Floriilor

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt –
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Şi-un mic vârtej de vânt...

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă
Şi bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar...

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa
Cum te-am văzut pe tine –
C-aşa credeam că-i bine!...
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreaptă
Şi pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii
Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta
Şi fă să uit c-odată am fost şi eu ca Tine!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Universul literar, nr. 27 (24 aprilie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o speranţă de mister

(Se întindea cărarea lunii)

În seara dintr-un vers cu lună
Sub pleoapă s-a deschis ca-n vis
Un Paradis cu marea-n spumă
Şi trei vapoare din abis

Se întindea cărarea lunii
Spre plaja unei pescării
Unde un pictor şi un câine
Goneau albastru-n clipe vii

O clipă le-a scăpat în mare
Un fulger a căzut din cer
Restul poveştii-l las pe tine
Ca o speranţă de mister
Care
Fiind albastră
Se pare că n-a fost

Călătoria începe acum
Când
Ne faci, ne dai, ne ceri
Un gest de mister

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă Nistru

Lângă Nistrul cel liniştit
Se întinde o zonă plină de iubire,
Un loc unde nu e de minţit,
Fiindcă se-nalţă o mănăstire,

În vale, puţin mai departe,
Printre copaci verzi,
Descoperi o cascadă-
Dragă ţi-e de cum o vezi.

Iar printre stâncile înalte,
Se ascund micile chilii,
Ce au fost a monahilor toate,
Care acum în veşnicii.

poezie de Ionuţ Ciubotaru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de cupă

În seara asta-mi este dor de-o cupă,
De-o cupă plină ochi cu-n negru vin,
Cu-n negru vin te-aştept să vii de după
De după visele ce sunt un chin,

Un chin ce deseori îl simt ca jarul,
Ca jarul ce-a rămas din propriul rug,
Din propriul rug ridic în sus paharul,
Paharul ce-nchinând, spre tine fug...

Spre tine fug, minunea mea celestă,
Celestă-ţi este şoapta, coapsa... tot!
Tot ce-mi doresc este să-ţi fiu tempestă...
Să-ţi fiu tempestă... Ce altceva pot?

Pot doar să sper, în nopţile cu lună,
Cu luna să bem vinul împreună.

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina din frunză

Frunză verde din copac,
Eu când vreau să fluier, tac
Şi nu fluier după câini,
Fiindcă ştiu că au stăpâni,
Care i-au dresat să muşte;
Nu fluier nici după muşte,
Chiar dacă m-a cătrănit
Enervantul bâzâit.

Frunză verde fluturi trişti,
Lumea-i plină de-arivişti,
Care au dat ocol şcolii
Şi-acum rod ca nişte molii
Pâinea omului sărman,
Care strigă of şi-aman;
Frunză verde primprejur,
Eu când vreau să tac, înjur.

Fir-ar mama ei de lume,
Care-şi face noi cutume,
Căzută în amorţeală,
Repetentă la morală,
Cu virtuţi de antrepriză,
Unde viaţa-i numai miză;
Frunză verde suflet tâng,
Eu când vreau să-njur, doar plâng.

Plâng de asta şi de aia,
Mocăneşte precum ploaia,
Plâng de sus şi plâng de jos,
Însă fără de folos,
Peste lava de sub stern;
Plânsul lumii cel etern,
Vaierele mocirlite,
Ca pământul le înghite.

Lancea mea de frunză verde,
Fluieri, taci, tot te vor pierde.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne ia in brate si plange

Dumnezeu ne ia in brate si plange
piatra. infipta in piatra, o cruce de lemn.
pe cruce, un om de carne si sange
pe cer, ochiul domnului, semn.

piatra – copac – om,
mineral – vegetal – animal,
treime imbratisata dumnezeieste.
inaltime – unduire – val,
duh al creatiei celeste.
tarie – armonie – dragoste,
daruri ale fiului pentru fiecare in parte:
piatra – copac – om,
mineral – vegetal – animal.
tocire – vestejire – moarte,
stigmatele dumnezeirii pentru pacate.
incremenire – incremanire – incremenire,
soarta – soarta – soarta,
colb – colb – … nu colb:
intoarcere la vegetal sau mineral –
cruce de lemn sau de piatra.

spre cer, colbul inaripat lumina o stinge,
pe cer, ochiul domnului ne iarta pentru toate,
in cer, dumnezeu ne ia in brate si plange
cu lacrimi ce mangaie atom cu atom:
mineral – vegetal – animal,
piatra – copac – om.

poezie de Marina Samoilă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abis I

Sunt piatra care se rostogoleşte.
Am fost la bâlciul prorocirilor şi
m-am tăvălit prin iarba dresorilor de vorbe.
Ştiu durerea din ochii
întorşi ca să-şi mănânce lacrimile.

Apa s-a mai zbenguit printre păstrăvi.
Vântul a mai zăbovit pe la porţi.
Te întorci în tine.
Te închizi în morţi.
Eşti piatra care se rostogoleşte.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fazele iubirii

Dragoste nouă:
S-a pus lumina!
Aşa zicea mama
Când, spre apus, după asfinţit,
Năzărea un licăr de lumină, iar ea
Trebuia să aibă în buzunar, în mână
Bani. Să aibă toată luna, spunea.
Eu iubeam pe cineva care,
Fie nu a ştiut niciodată,
Fie a uitat de mult.

Primul pătrar:
Luna, plutea pe cerul amurgului,
Ca o bărcuţă de argint curat,
Asfinţind din ce în ce mai târziu,
În urma soarelui.
Eu iubeam aceeaşi fată.
Mama şi luna
Habar n-aveau.

Iubire plină:
E altceva. Toată noaptea e ca ziua.
Când am văzut primul trup gol
De fecioară plinuţă, perfectă, sfioasă...
Întâia mea iubire plină.
Coapsele sale şi luna ce se lăsa furată
Şi ascunsă de vârcolaci,
Pe cer.
Nu i-am cerut nimic,
Mi s-a dăruit cu totul şi toată,
Fără să ştie mama,
Fără să-i pese "luminii".
Într-o noapte, sub lună plină,
Cucul a cântat.

Ultimul pătrar:
Apare dorul.
O barcă din ce în ce mai mică,
Răsărea tot mai târziu, iar eu
Mă-ngăduiam cu renunţarea,
Lingându-i rănile.

Apoi:
O lumină se mai "pune" pe cer,
O mamă bătrână mai zăboveşte, înmurgind,
Prin curte,
Uitându-se în acelaşi loc,
Ţinându-şi mâna tremurândă
Pe banii tot mai neputincioşi, iar eu,
Am de la viaţă tot
Ce credeam că-mi lipseşte,
Când iubeam.
"Sunt bine, am o relaţie civilizată
Cu soţia mea şi cu toate fostele iubiri,
Ştiu când să mă opresc, joc bine fiecare carte,
Mă abţin.
Am un statut social demn,
Sunt un om credincios,
Fac tot ce pot pentru copiii mei
Şi pentru ţara mea etc."

Unde greşesc?

poezie de Marius Robu din Aproape alb (26 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezleagă-mă!

dezleagă-mi aşteptările de tine
şi sufletul dezleagă-mi-l de tot!
dă-mi dreptul să te uit precum îmi vine
şi lasă-mă să-mi amintesc că pot.
dezleagă-mă şi află despre mine
că-s tot mai singură de tine, de-amândoi,
că nu-mi mai este de ajuns speranţa
cu care-adulmec drumul dintre noi.
dezleagă-mă acum şi nu mă ţine
în haosul din mine să nu curg.
e vreme lungă de când cad bezmetic
din mine-n tine, fără să te-ajung
şi-am obosit - îmi curge carnea-n visuri
zvârlite peste treceri de cuvânt.
eu nu-mi mai sunt - îţi sunt aripă ţie,
da-n mine mă târăsc pe sub pământ.
mi-e dor să beau din apele uitării -
dezleagă-mă, te rog - nu mă mai ţine!
în colivia aşteptării tale,
s-au vestejit luminile din mine...

poezie de Nina Tărchilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea şi macii

Hai să lăsăm iubirea în pace!
Un porumbel cu inima albă
Nu mai privi la noapte stelele!
Ochii lor sunt o salbă
Puţin adevăr şi prea multă lumină
Uneori şi vântul se tot asmute la lupi
Crucea urcă pe cer
Rugăciuni se ridică din ger
Şi vine o zi la ferestre cu maci
Precum toaca-n iubire începe să plângă
Şi tainică apa ascunde cuvinte,
Săpându-ţi culorile iernii
Când macii sunt domni peste ceruri.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la şapte -
de la şapte pân' la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân' la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă...
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amestec de cuvinte

Mi-am amintit acum
de tine
şi de lancea cu
care mă
zdrobeai când aveai
tu chef
şi cu care promiteai
viselor
nopţi întregi
de singurătate.

Marea însângerată
mi s-a
răstignit la
picioare
plină de viaţă
şi am
simţit că o
iubesc
mai mult decât
pe tine...

Aveai furie în
privire
când oceanul
m-a străpuns
cu ghearele şi
am ştiut
că buzele tale
arse
nu vor putea
rosti
cuvinte de iubire.

Ţi-am zis că
marea are trup
la fel ca
acel pian
zurliu care cânta
iubirea
noastră în
acele zile
pline de vrajă
şi pe
care viaţa
le-a ucis...

Este un joc
şi hai să
îl jucăm încetişor
şi fără prea
mult haz;
eu zic viaţă
tu zici
iubire, eu zic
te iubesc
tu zici nu vreau...

Îmi baţi în
porţile
sufletului şi mă
doare dacă ţi-aş
deschide acum;
culoarea vieţii
pastelate de
atâta
iubire mă ucide
cu penelul ei
ca un zâmbet
prins
între degetele
unui salcâm...

Eu te iubesc şi acum
dar tu nu mai eşti
decât o ploaie
ninsă de iubire...

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul a căzut între noi

ultima picătură din cer a căzut
fără păcat
piatra tare a lumii s-a revărsat
în izvor
plină de el şi ea
prin înălţimi căzute în ochi închişi
clipele s-au încleştat, într-o
infinită contopire
drumul clipei s-a micşorat
anteporal până la ultima genă
zvâcnind ultimul lor gând
a fost
mai vrem încă o viaţă

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe valuri de iubire

Din mine se revarsă valuri de iubire
Şi nu pot să le-mpart; sunt ei mult prea puţini,
Aceia ce rămaşi să merite-mplinire
Sunt oamenii mici, prea goi şi nu prea plini.

Lumină ascultată cum te reverşi din mine,
Aşa să fiu ca luna în ziua cea mai clară!
Nu aş lua de eu să plec, decât poate ruine
Căci pe pământ aici, e doar floare amară.

Potopul dinspre sine - renunţări şi zbateri;
Te afli într-o lume crezând că te iubeşte,
Dar de iubit iubeşte doar Unul când abateri
Pe drumul tău ivite te încolţesc robeşte.

Aşa de mult să las din cuget să se-adune!...
Ar deveni pastel întreaga-mi existenţă!
Aşa multe culori pot străluci-n cunune,
Şi împletite toate cu lacrimi din esenţă.

Pe valuri de iubire născut-am un serai,
Atingeri…of atingeri, de pace şi candoare…
Minunea nevăzută, deşi o stăpâneai…
Nu şi-a lăsat misterul decât într-o mirare.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!