În închisoarea mea cu pereţi de hârtie

se aude cum cineva sapă în zid poate-i
abatele faria îmi zic sau poate vântul
care aduce dinspre pustie părinţii mei
de cenuşă ori poate e dincolo de uşă
nevăzutul neştiutul demonul care-mi
strecoară noaptea sub frunte poeme ca
nişte bombe artizanale cu ele mă arunc
în aer exact atunci când vine acasă iubita
mea moartă şi mereu înviată căutând sub
leandri cheia ruginită demult am adunat
argintul viu din oglinzi şi la flacăra
lumânării am distilat aceste cuvinte care
nu ţin de foame dar mă ţin în viaţă cât
caut ieşirea din labirint cu detectorul de
metale rare dau în loc de d-zeu peste tatăl
meu în salopeta lui proletară îmi promite că
o să-mi sudeze aripi minunate aripi de fontă
în formă de m m de la mir staţia orbitală pe
care d-zeu e un cosmonaut uitat şi bătrân în
mâni are un ciocan şi o seceră în cealaltă
mână un ochean cu care citeşte pe buze cuvintele
ce compun închisoarea noastrăcu pereţi de hârtie
timid mă apropii şi privesc prin ocheanul întors
transformat în vizor dincolo nu sunt decât eu
deghizat într-o lumină sfioasă ca de neon şi
parcă pe umărul transparent am o sclipire de coasă

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea de Înviere

între mine şi mine este un loc viran
acolo arunc molozul iubirilor uneori
melancolia trece în halat şi papuci
de spital are mănuşi chirurgicale şi
instrumentar pentru prelevarea de organe
va găsi aici măcar o ½ de vers cu care
să îmi facă noaptea mai lungă lumea mai
bună se plânge că iar va fi de gardă în
noaptea de înviere când toate poemele din
lume se ridică din praful uitării şi ca
nişte zombi îşi caută autorii pe străzi
printre blocuri le auzi cum vorbesc într-o
limbă străină cu mâinile pâlnie mă strigă
poemul care îmi duce capul pe tavă în timp
ce trupul încă sapă cu râvnă o groapă prea
strâmtă în care abia încap munţi cu zăpezi
şi tot ce am mai adunat în cei 40 de ani de
rătăciri prin deşert de pe margine cineva
mă întreabă cum se numeşte domle poemul
acesta nu ştiu răspund eu sunt doar sclavul
care urmează să fie îngropat de viu la
picioarele poemului ah de n-aş uita să pun
ceasul să sune de învierea lui d-zeu

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna iubirii

Îmi amintesc de tine
Un fior dulce-amar în vremea de dinaintea morţii
Sub soarele cu raze de gheaţă al sorţii
Fulger de dincolo de zid ce străbate neantul din mine

Ai fost demult, ai fost acum, ai fost aievea, ai fost tot timpul
Fluturele albastru care zboară deasupra eternului alb
Porţi stele pe aripi
Şi-n ochii tăi, vrăjmaşul albului

Unde or fi acum lumile din privirea ta
S-a aşezat colbul de stele pe aripile tale
Zborul e greu şi albastrul se albeşte
Te ţin ascunsă dincolo de zăbrelele ochilor
Am uitat cotlonul şi nu mai găsesc cheia

poezie de Florin Constantin (noiembrie 2009)
Adăugat de Florin Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joia mare

măi dragă le-am spus eu cuvintelor care
mă aşteptau pe peron m-am întors la voi
din războiul meu cu lumea reală tras la
faţă şi fără vlagă le-am dat un rând la
bufetul din colţ cu toţii ştiam că urma
să fiu jefuit de tot ce aveam ascuns în
ventriculul stâng şi mă rugam să nu îmi
găsească metafora lustruită ca o lentilă
zeiss prin care încercam să îl apropii pe
d-zeu la masa murdară sta fiul omului
alături cuvintele care îl vor trăda până
va cânta cocoşul eram la o cină de taină
cuvintele toate aveau cearcăne de sfinţi
bizantini şi picioare nespălate vorbeau
între ele simplu firesc despre vreme
despre ce au mâncat şi ce vor iubi cu
siguranţă cuvântul nu poate spune nimic
mai mult dacă nu e scris de poet în vitrina
restaurantului o noapte luminoasă îmi
transformase în nimb aburul respiraţiei
ca un semn că urma să urc pe golgota poemului

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă

azi m-am întors în satul meu,
ca un străin, necunoscut...
acasă, doar aici voi fi mereu,
aici, de unde visul a-nceput.

pustiu e-acuma în ogradă-
în loc de flori cresc buruieni
şi gardul într-o parte stă să cadă,
de-atâtea ploi, de-atâtea ierni.

o uşă se aude scârţâind,
când vântul prin ferestre bate,
vechea icoană atârnând,
e tot ce-a mai rămas pe un perete.

în candelă un strop a mai rămas nears,
din ce a fost ulei sfinţit
la care, mamă, primul vers,
din cartea mea, sfioasă, ai citit.

şi lacrimi ţi s-au scurs pe-obraz,
cuvintele rostind în şoapte.
cu mâna rezemată de pervaz,
tu mai aştepţi pe cineva, la uşă să îţi bată.

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta cu demonul poeziei

o fiară spăimoasă
cu dinţi de pucioasă
şi limbă hleioasă coboară din înaltul ceriului întrebând în stânga şi-n dreapta de copilul din tine ăla închis în cămară şi uitat acolo trei ani la rând ce greu e să te lupţi cu sinele în acest spaţiu strâmt când balaurul îţi cunoaşte toate cotloanele fiinţei şi ştie că în apărarea ta nu ai decât un paloş decupat din poveşti nemuritoare şi mai ai un cal răpciugos cu aripa despicată
cu copita ferecată pe când demonul are solzi de târâtor
ochi de răpitor
ghiare de zgripţor plus o centură căptuşită cu dinamită pe sub tricoul cu lozinca poeme din toate ţările uniţi-vă de frică nu mai ai timp să te întrebi dacă eşti treaz sau visezi între voi cuvintele mănâncă pop-corn şi strigă ca la o gală de wrestling te lupţi cu zmeul zi de vară
până-n seară până ce d-zeu îţi face semn şi arunci prosopul între voi se ridică un zid chinezesc abia de îţi tragi sufletul că fiara scoate trâm biţa apocalipsei şi totul în jur se prăbuşeşte ca un perete de chirpici atunci arunci piep tenul care se face pădure dar nici pădurea nu mai e ce a fost în fine arunci peste umăr o foaie albă şi ea se trans formă în nisip mişcător abia ai timp să te prinzi de singura certitudine din viaţa ta iubita imaginară dulce ca o ţigară mentolată ea îţi întinde o mână pe care vezi tatuată o siluetă de balaur iar sub ea mare citeţ într-o inimă albastră numele tău

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buletin meteo

Pe Facebook plouă mereu
Cu poeme "tu şi eu"
Un amic în drum spre bar
Lunecând pe trotuar
Vrea să plouă "Vin Cotnari"
De se poate fără bani
Înspumat curgând şuvoi
Ori din nori, ori din butoi

Pe Facebook cu iz amar
A rămas un vers în dar.
- Mă citeşte cineva?
Sau vor toţi de la cişmea
Vin, cafea, flori şi citate
Sau poveşti demult uitate
Adunate de furtună
Noaptea când pe cer nu-i Lună

Vers, poeme, balustradă
Piere totul în tornadă
Vântul seceră din timp
Vinul spune un colind

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cristalul prietenului meu

Cristalul
Din inima prietenului
Pe care îl caut,
Este blând strălucitor
Şi pur, transparent
Şi viu!

Petalele inimii sale
Sunt diafane
Şi lasă să treacă lumina
Cristalului
Din miezul inimii
Nestânjenită prin ele.
Ba chiar dându-i
Un mic avânt
Cu o uşoară bătaie de aripă
Străvezie.

Dar ceea ce face inima
Prietenului pe care îl caut
Cu totul şi cu totul
De nepreţuit,
Este că din miezul ei de cristal
Izvorăşte o lumină-cristal vie
Care creşte uşor
În lamelaşe diafan-cristaline
Ca cea mai fină lamelă
De apă cristalină!

Şi aceste lamelaşe transparente
Sunt apoi ajutate
De mişcările petalelor diafane
Ale inimii
Să se răspândească,
În bucăţele mai mari sau mai mici,
Care se desprind de la sine
Din izvorul necontenit,
Peste tot în lume,
Pentru a fi găsite
De inimile care le caută.

Căci ele sunt germenii
Care s-ar dori crescuţi
În fiecare inimă de om.

Cristalul viu,
Care mereu din sine însuşi,
Mereu transparent şi curat,
Ca Lumina Soarelui,
Va creşte în inimile oamenilor
În eternitate!

Şi eu mi-am dat seama
Că el este prietenul meu,
Numai când am simţit,
Cum prin vorbele lui,
A ajuns în inima mea
Un mic germene
Din cristalul care creşte
Şi se dăruieşte
Din inima lui
Orişicui
Care vrea să-l primească
Şi să-l îngrijească
Astfel ca să crească!

poezie de Agenor Crişan
Adăugat de Daniela Lazar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem produsul viziunilor noastre

de la vârsta de 15 ani colec ţionez
viziuni am ca hilde gard von bingen
demonul meu personal negru/ ponegru/
şarpe de dudău/ şteblă de spin rău mi
-a intrat sub piele până în plămâni
îl aud cum muşcă din cuvinte şi scui
pă oasele pe jos lumina arzândă nu îl
mai vânează apa sfinţită nu îl mai im
presionează nu îl mai sperie nici caii
apocalipsei care îmi nechează pe piept
fix la 7 dimineaţa când să-mi beau ca
feaua demonul îşi aprinde un pall mall
şi sorbind din ceaşca mea scrie versuri
despre iubirea lui pentru un sucub negru/
ponegru/ şarpe de dudău/ şteplă de spin
rău şi uite aşa în camera mea de cămin
ţigările se fumează singure cărţile se
scriu singure şi mereu apar pe pereţi
întrebări pe care eu nu mi le pun de ce
au oamenii aripile pe dinăuntru de ce
iubirea care este o formă de paranoia e
cântată de toţi treptat ne-am obişnuit
unul cu altul el nu mai poate adormi fă
ră să-i citesc din doctor faustus eu fă
ră să îmi arate cum se bea stalinskaya
până ce pământul se învârte în sensul
opus am ajuns de nedespărţit iar de când
şi-a lăsat mustaţă şi plete lumea ne con
fundă şi strigă pe străzi uite-l pe cărtă
rescu şi umbra lui care merge în mâini

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Forţa cuvintelor

cuvintele îmi dau întotdeauna forţă
înţelepciunea curge cu vorbe de duh
îmi luminează noaptea ca o torţă
pe aripi de vis plutesc în văzduh.

adesea cuvântul e un fel de toiag
mă sprijină să nu cad în bezna adâncă
construit de meşteri din trunchi de fag
înlătur cu el obstacolul- stâncă.

cuvintele-s lumină mă ţin noaptea trează
sunt ninse de stele ascunse-n poeţi
îmi spune şi Luna să nu-mi fie groază
de jocul umbrelor extins pe pereţi.

cuvintele cheie credinţa mi le-a dat
hristice învăţături am aprofundat.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am făcut un legământ cu prostituţia ca să strecor desfrâul în sânul familiilor. Îmi amintesc de noaptea care trecuse înaintea acestei legături de primejdie. Zării în faţa mea un mormânt. Auzii un licurici, mare cât o casă, care-mi spuse: "Am să-ţi fac lumină. Citeşte inscripţia. Nu din partea-mi vine această înaltă poruncă." O răsfirată lumină de culoarea sângelui, la a cărei înfăţişare fălcile îmi clănţăniră şi braţele îmi căzură neputincioase parcă, se împrăştie prin văzduhuri până-n zori. Mă sprijinii de un zid dărâmat, căci eram gata să mă prăbuşesc, şi citi: "Aici zace un adolescent care a murit bolnav de piept; ştiţi de ce. Nu vă rugaţi pentru el."

Contele de Lautreamont în Cântecele lui Maldoror. Cântul întâi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi pestriţe...

Aripi de pui congelate sau fripte,
Prin coteţe de ouă sau date pe cripte,
Aripi de porc făgăduite-n discursuri,
Aripi de fier ce te cară-n văzduhuri....

Pe aripi de fluturi
Îmi arde stomacul,
Cu aripi de înger
Pe umeri stă dracul,
Pe aripi pufăite
Din fire-aromate
Şi bahice aripi...
... simţiri minunate!...

Când te-aud,
Când te văd
Când te simt sunt zvârlit
Pe aripi duioase ce mă fac împlinit...
Sunt tot o aripă,
Sunt tot hotărât,
Dar să nu calc smintit,
Să-mi stea aripa-n gât!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (17 noiembrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum vin şi cum trec

M-am trezit că într-o mână ţin capul meu şi că în altă mână ţin tăişul capului meu... în rest o erupţie
în trenul cu care mă deplasez de la o frunte la
altă frunte
se închină duşumeaua
şi îşi face trei semne de cuie
mai în sus de buricul degetelor
mai jos de tâmpla obrajilor
şi din aproape în aproape
groparii în limbă au început să-mi sape
cuvântul ce şuieră
când fluieră sec...
Dinspre gări se-aud cărămizile
cum tac la câini
şi ţiglele cum cad în fântâni
neplouate cum vin
şi cum trec.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de cuvinte

fluturi zboară în versuri
insomnia mea dansează
doamne cum o să-i ţin minte
parcă aş păşi într-un vals
în curând soseşte dimineaţa
îi voi întâlni în grădină
de dincolo de cuvinte
au luat cu ei tot ce era necesar
până la urmă
ziua de azi e norocoasă
ceva a mai rămas
pentru noaptea ce vine
îngerii cuvântului
vor sosi iar să le facă loc
într-un poem
la care voi renunţa

poezie de Marilena Tiugan din Odisee în zigzag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de cuvinte

fluturi zboară în versuri
insomnia mea dansează
doamne cum o să-i ţin minte
da parcă aş păşi într-un vals
în curând soseşte dimineaţa
îi voi întâlni
în grădină de dincolo de cuvinte
au luat cu ei tot ce era necesar
până la urmă
ziua de azi e norocoasă
ceva a mai rămas
pentru noaptea ce vine
îngerii cuvântului
vor sosi iar să le facă loc
într-un poem
la care voi renunţa

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele şi Ego-ul

Toate care sunt limitate de formă, aparenţă, sunet sau culoare sunt numite obiecte.
Printre ele, doar omul este mai mult decât un obiect.
Deşi, asemeni obiectelor, are formă şi aparenţă,
el nu este limitat la formă.
El este mai mult de-atât.
El poate trece dincolo de formă.
Când el e dincolo de formă şi de aparenţă, dincolo de "aceasta" şi de "aceea,"
unde-i comparaţia cu alt obiect?
Unde este conflictul?
Ce poate sta în calea lui?
El se va odihni în locul lui etern care este ne-locul.
El se va fi ascuns în propriul lui mister de nepătruns.
Esenţa lui curge către propriile-i rădăcini în Unul.
Vitalitatea, puterea lui se ascund în secretul Tao.

poezie de Chuang Tzu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri peste timp

Tăcerile care ajung spre seară
pe-o umbră de uitare-ntârziată
mă ţin lângă fereastra încărcată
cu gândurile-ntoarse de afară.

Revin acum mai obosite-n casă
să-mi tulbure tăcerea regăsită
cu bocete ascunse de-o ursită
în lungile regrete ce m-apasă.

Ieşite-acum din muta neuitare,
lăsată pe o margine de dună,
pe muchia ferestrei se adună
când soarele se duce la culcare.

Din buza nopţii vântul le ridică,
cu tolbele-ncărcate de păcate,
să le aducă din trecut pe toate
când flacăra în sobă se despică.

Poveştile-ascultate mă-nfioară
cu armonii aduse peste vreme
din versurile scrise în poeme
cu notele găsite-ntr-o ghitară.

Adorm târziu tăciunii în cenuşă
se rupe-n sobă flacăra tăiată
când glasul tău se-aude deodată
în vântul care intră pe sub uşă.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din nord

unde ne sunt zeii puternici de
pin şi stejar din care morţii
noştri ciopleau porţi cerului
tu duh al pământului lasă-i să
mă găsească să mă ridice din praf
şi iar şarpe tânăr să fiu căutând
printre crengi cuibul luminii
din nord lumina ce lasă pământul
transparent o dată la o mie de
ani mai fă-mă cântecul lor sălbatic
să-l cânt prin focuri să sar şi
ieşind din mine curat ca un prunc
să privesc cu dispreţ la cel care
am fost când mergând în genunchi
credeam că am aripi

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!