La icoană

Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit.
În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit,
Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală,
Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai ţipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate...
Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. Pe păreţi, în bezna rece,
Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.

Iat-o scoborând la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea aţintită
Spre biserica cu sfânta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas.
De trei nopţi şi două zile bate drum făr de popas;
Ş-ar fi ocolit pământul făr-a se simţi trudită:
Ea credea profund, orbeşte... Mare şi nenchipuită
E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape!
Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,
Îşi zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;
Ş-în cucernică-nchinare, şi plângând sta-voi nainte-i,
Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-şi,
Zâmbitor cătând spre mine, şi mânuţele tinzându-şi...
Cum să nu-nţeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!

Blândă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă şi-nţelege...
O, îndură-te, priveşte-l,
Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l!
Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept,
Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept,
Şi cum inima-ţi tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească...
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?
Te îndură din văpaia vieţii tale dă-i viaţă,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe.
Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău...
O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!...

Dar deodată-şi rupse vorba limba-i amuţise-n gură,
Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură...
Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n faţă...
Cum? Tu n-ai simţit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale?
Eu, sărmana, plâng, cerşindu-ţi raza îndurării tale,
Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?...
Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii?
S-a sfârşit orice nădejde!... Şi privirea ta de lemn
Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!...

Ia-ţi şi lutul... Ca şi dânsul împietrită eşti şi mută!...
Şi c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i.
Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire,
De mânie-i scapăr' ochii ea strigă în aiurire:
O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc la sân,
E-o minciună!... Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin!
Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, e-o minciună!
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, şi porni... Era nebună.

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună-n ochii tăi

E atâta lună în ochii tăi
Şi luminează sângerândă,
Din când în când o rază crudă
Sticleşte în ochi cu vâlvătăi.

Din când în când clipeşti din pleoape
Cu genele spre frunte-ntoarse,
Priveşti spre stelele colţoase
Şoptind încet: "stai pe aproape".

Ce raze blânde vin din noapte
Şi cum ne mângâie, şi-s hoaţe,
Aş vrea să te cuprind în braţe,
Ai vrea şi tu, dar stăm deoparte.

E toată luna în ochii tăi
Şi pare că nu vrea să plece
Şi între noi e-atât de rece
Cu un parfum plin de văpăi.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, mamă

Mi-e dor de tine, mamă.
Mi-e dor de mâna ta.
Aş vrea să-ţi pun în palmă
Toată iubirea mea.
Să-ţi întâlnesc privirea,
Să văd cum îmi zâmbeşti,
Să-ţi simt, mamă, iubirea
La piept când mă-încălzeşti.
Mi-e dor să trec cu mâna
Prin părul mătăsos.
Mi-e dor să-ţi aud gura
Cântând ceva duios.
Dacă-mi promiţi că vii
În braţe am să-ţi pun,
Un buchet de trandafiri,
Din grădina de la drum.
Am să te-aştept pe punte,
La mine să ajungi.
Să mă săruţi pe frunte,
În braţe să mă strângi.
Mi-e dor să-mi dai lumină
Ca sorele de sus,
Să cresc într-o grădină,
În care tu m-ai pus.
În grădina vieţii,
Mamă, m-ai sădit,
Cu roua dimineţii
Pe frunte m-ai stropit.
Aşa am crescut mare.
Ce mândră, mama, eşti!
Acum sunt deja floare.
Să vii să mă iubeşti!

poezie de Dumitru Delcă (2 februarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând

Pe străduţa de la moară,
din deal, în vale coboară
o femeie cu năframă
şi-am crezut că eşti tu, mamă.
Când s-a mai apropiat
sufletul mi s-a-întristat.
Nu era cum aşteptam,
măicuţa mea din Bărăgan.
Dar... fiind femeie bună
m-a luat atunci de mână
şi mergând pe drumul drept,
m-a întrebat pe cine-aştept.
I-am spus că mi-e dor de mama.
Apoi ea mi-a spus cu milă:
Aşteaptă, că o să vină.
Am mai aşteptat un an.
Tu, mama mea din Bărăgan,
de-acolo, din ţări străine,
oare, mai gândeşti la mine?
Mamă,
ştiu că ai un suflet bun.
Nu vreau să mai stau pe drum,
să fiu copil al nimănui,
să îndur cearta orişicui.
De tine dorul mă apasă:
Te rog mamă, vno acasă!

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai plecat, iubită mamă...

Tu ai plecat, iubita noastră mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Că te-am crezut cu-adevărat!
Curaj în viaţă dacă n-ai
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Se stinse o lumină în panoplii de cer ;
Pe lângă luna plină căzu ca un mister!
Un suflet se înaltă spre cele veşnicii ;
De-aceea cade steaua, nu poţi că să nu ştii!
Aşa s-a întâmplat, tu însăşi să dai vamă,
Tu ai plecat iubita noastră mamă!

Curaj aveai, cât pentru o armată
Şi ne-ai crescut cu inima curată!
Iar hrana, ziua toată-ţi era doar un covrig,
Că noi să creştem mari şi să nu ştim de frig!
Aşa te-am cunoscut, noi, mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă!

Iertare cerem, de-am greşit
Dar parcă greu ne-ai pedepsit ;
Doar ştii că fiul ţi-a plecat în cer,
Că tata să nu fie mult stingher!
Acum şi tu te-ai supărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat!

În inimă ţi-ai dus durerea
Deşi era amară ca şi fierea!
Tu ţi-ai ales cărarea către cer
Şi ai avut voinţă că de fier!
Iar noi nu am făcut păcat,
Că te-am crezut cu-adevărat!

Ne-ai învăţat pe toţi să nu cedăm la greu,
Că dacă vrem, putem, ne-ajută Dumnezeu!
Dar tu se pare c-ai uitat, acum,
Când eşti pe ultimul tău drum ;
Nu poţi în lume să mai stai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!

În lumea unde veşnic ai să fii
Noi suntem siguri că tu ştii,
Că nu-i durere, nici lacrimă, nici chin
Şi nu vei în stare, să scoţi nici un suspin!
Acolo, o eternitate stai,
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Cu moartea n-ai cum piept să dai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!
Că te-am crezut cu-adevărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă,
Tu ai plecat, iubita noastră mamă!

poezie de Gheorghe Pepelea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, raza mea de soare

Mamă,

Ies afară şi mie frig.
Intru-n casă şi mi-e frică.
Din puteri mamă te strig,
dar speranţa îmi e mică.

Întoarce-te la mine mamă,
la pieptul tău să mă-ncălzeşti.
Fără tine-mi este teamă
când doar din cer mă priveşti.

Pe băncuţa de la poartă
zi de zi, mamă te-aştept.
Spre tine gândul mă poartă,
inima mă doare-n piept.

Sufletul... ce să mai spun;
a plecat din pieptul meu.
Pribegeşte pe alt drum,
să urce la Dumnezeu.

Noaptea privesc mândra lună
şi îmi pare zâmbitoare.
Mie parcă ar vrea să-mi spună
cât eşti de strălucitoare.

Mamă – raza mea de soare!
Mamă – icoană mare şi sfântă,
îngerii să te-nconjoare,
că mi-ai fost o mamă scumpă.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduri pentru nepotul meu

Nu cred că am ştiut ce e iubirea
Până te-au zămislit divinii aştri
Ce te-au trimis pentru-a-mi afla menirea,
Copil superb, cu ochii mari, albaştri!

M-am supărat pe Dumnezeu ades,
Îl imploram plângând sfios, cu teamă
Ca vieţii mele să îi dea un sens
Prin binecuvântarea de-a fi mamă.

Însă altfel a fost de Sus sortit:
Nepot să-mi fii, mătuşă să îţi fiu...
Suavu-ţi chip, cu drag, când l-am privit,
Înseninat-a traiul meu pustiu.

Te-am ocrotit aşa cum am ştiut...
Cu râsul tău mi-ai alinat durerea,
Dragostea mea am vrut să-ţi fie scut,
Cu glasul tău mi-ai dăruit puterea

De-a înfrunta destinul nemilos,
De a nu fi vreodată doborâtă...
M-am bucurat văzând cum creşti frumos,
Cum învăţai din lumea neştiută.

Cum aş putea acum să-i mulţumesc
Divinităţii, care te-a trimis,
Băiatul meu, cu care mă mândresc,
Minune, apărută mai întâi în vis?

Promit să te susţin în tot ce faci,
Prietenă şi mamă deopotrivă,
Promit să te-nţeleg de plângi sau taci,
Fără a fi nici rea, nici posesivă.

O bucurie să îţi fie viaţa,
Pe drumul ei să fie numai soare,
Zâmbind să lupţi, dar să-mi asculţi povaţa
De-a-ţi face din iubire sărbătoare!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ţi mai numeri anii…

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţă ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea-n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire pentru mama

Mamă, vin la crucea ta c-o floare!
Lacrimi curg din cer... Sub nori de pleoape,
Sufletul mi-e plin de întristare...
S-a trezit în mine-atâta noapte...

Mamă, vin acum din nou la tine
Şi te-mbrăţişez cu gând curat...
Mi-amintesc şi eu... vorbeam cu tine,
Iar apoi dezastru s-a-ntâmplat.

Vin la capul tău c-o lumânare...
Eu – lumina sufletului tău,
Mamă scumpă, sufletul mă doare,
Fără tine, mamă, mi-este greu.

Crucea ta, la colţul casei noastre,
E povara morţii tale, mamă!
Tu veghezi tăcut iubirii sacre
Destrămată-n muguri de aramă.

Mamă, casa parcă-i mai străină...
Nu mai ştiu, a noastră-i sau a ta?!
Mai trăiesc doar umbre-n ea, măicuţă,
Căci de-acum, în vis te vom avea.

Ică ţi-a lăsat un semn pe cruce...
Câte, mamă, ai fi vrut să-i spui!
De iubirea ce i-o porţi în gânduri,
Fiindcă e feciorul tău dintâi.

Ţi-a adus în dar o nepoţică
O iubeai, ca şi pe noi, măicuţă,
Ai murit în suflet cu-ntristarea...
O, măicuţă, mama mea cea plânsă!

Magda, soaţa lui, precum o fiică
Te-a încununat cu lacrimi, mamă...
Ai murit, Neta era departe...
A venit în lacrimi, la pomană...

Cătălin şi Daria, alături,
Plânsul peste umeri l-au purtat...
Dana şi Ionel, cu tine-n suflet,
Mamă scumpă,-n gânduri te-au urmat,

Ţi-ai dorit ca el să-ţi cânte! Iată,
O dorinţă ţi s-a împlinit...
Au şi ei, da, au şi ei o fată,
Mamă... şi pe tine te-au iubit!

Ai crescut-o ca întâi născută,
Ea te-a dus pe braţe la mormânt,
Oh, iubirea asta nu se uită!
Nu se uită sufletul tău blând!

Fiica mea, Alexa, îţi deschide
Poarta vieţii-n fiecare noapte...
Te-a visat! I-ai spus să stea alături
Celor ce tu i-ai lăsat departe.

I-ai spus, mamă, că îţi este bine,
Şi să nu mai plângem... tu veghezi
Din adânc de ceruri, în iubire,
Cu iubire să ne-ncununezi.

Ca-ntr-un stup, albinele, măicuţă,
Pruncii-ai strâns, nepoţi, prieteni, fraţi,
Sufletul ţi-e, luminând iubire,
Dar cu toţii suntem înlăcrămaţi...

Mamă, ai fi vrut să-mi joci la nuntă,
Când credeam şi eu în fericire...
Dar măicuţă, viaţa ţi-a fost scurtă,
N-ai avut această împlinire...

Plâng şi eu, deasupra plânge cerul!
Te desparţi de noi şi pleci uşor.
Azi te-nalţi, te-nalţi spre mântuire,
Mamă! Şi pe noi ne laşi cu dor...

Te-ai născut un fluture de-o clipă
Şi ţi-ai luat adio de la noi...
Dar te vom purta în gând, mămică!
Ne-ai lăsat în suflet trişti şi goi...
Căci eşti acelaşi înger de lumină
Care-ai plecat cu noi când am plecat,
În chip alb de fluture de noapte,
Sau cel care pe noi s-a aşezat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil sărman

Copil sărman, cu ochii trişti şi goi,
De ce-ţi întorci privirea de la noi?!
Ţi-e sufletul de lacrimi plin, rănit
Te-ntrebi de ce sau unde ai greşit,
De ce părinţii tăi te-au părăsit,
Şi singur ai trecut peste orori...

Te uiţi spre cer şi speri, plângi iar şi iar,
Domnul ţi-a dat iertare, dar şi har.
Te-ai depărtat, oh, fiinţă-nstrăinată,
Copil fără noroc şi fără soartă.
Şi te întrebi, te-ntrebi necontenit,
Cu ce-ai greşit de nu ai fost iubit.

De ce e-n suflet astăzi răutate?!
Mame fără de suflet, blestemate,
De ce-şi aruncă sufletele-n ghenă
Mame cu chip de om şi suflet de hienă?
Mame ce, (oare?), nasc copii,
Şi-i lasă, fără drept, ai nimănui...

Mame ce-aţi condamnat la suferinţă,
Plecaţi-vă genunchiu-n pocăiţă!
Credinţa – bate clopot şi cere-n voi iertare,
Mame fără de prunci, cu sufletele goale.
Cât să mai rabde, oare, Dumnezeu,
Pământu-acesta înjugat la greu?!

E tot mai plin pământul de orfani,
Copii abandonaţi, sărmani, orfani,
De mame ce au inimi de hărtie
Lipsite de iubire şi-omenie.
Fără copilărie, mult prea trişti,
Copil fără părinţi, în noi exişti...

Copile, oh, destinul ţi-a fost greu,
Dar l-ai lăsat pe bunul Dumnezeu
În drumul tău de ajutor să-ţi fie...
Credinţa ta ai dat-o ca simbrie.
Sunt tot mai mulţi copii abandonaţi,
Dar au rămas în suflet, veşnic, fraţi.
............................................................................
Prin gări şi prin azile aruncaţi,
Valize de bogaţi, abandonaţi,
Dar dar primit de la divinitate,
Sufletul vostru-acelaşi drum străbate.
Voi sunteţi pruncl ce trăieşte-n noi,
Nu leş lăsat la lada cu gunoi.

Pruncul?! Ziar, ori marfă reciclată?!
Un gând străin, străin fără de soartă?!
Vezi? Plâng şi sfinţi şi îngeri în icoane
Când suferă de frig, de griji şi foame...
Pentru cei oameni falşi şi ipocriţi,
Voi doar un zâmbet mai păstraţi, cuminţi.

Pretenţia de-a fi numiţi părinţi?!
Voi ştiţi să plângeţi, mangâiaţi, iubiţi?
Degeaba învăţaţi azi să cerşiţi iertare.
Ce vină are-aveţi, ce vină mare!
Pedeapsa chiar de-acum e-ndepărtată,
Ca o furtună te va răzbuna odată.

Acolo, sus, e-o judecată sfântă,
Ascultă-mă părinte, mă ascultă!
Păcatu-i crunt şi fără de iertare,
Pedeapsa ce o vei primi e mare,
Vei duce cruci, coroana lui Iisus,
Şi sufletu-ţi se va topi-n apus.
..................................................................................
Tu o străină-mi eşti, tu nu-mi eşti mamă
Eu am rămas şi lacrimă şi rană.
Atunci nu ţi-a păsat de soarta mea,
N-ai vrut să ştii de am ce îmbrăca.
Nici despre şcoală n-ai avut habar.
De ce te-ntorci plângând la mine, iar?
Nici boala crunta dacă m-a lovit,
Tu mamă n-ai ştiut, n-ai suferit.

Pe lumea, mamă, cât am să trăiesc,
Doar Domnului mai am să-i mulţumesc,
Să-mi plec genunchiul şi smerit, să cad,
Cum cade-n munte trupul unui brad.
Un înger am cu mine şi-l iubesc!
Şi viaţă şi iubire-i dăruiesc.

Eu Domnului îi dau recunoştiinţă
Că am în suflet înger de fetiţă.
Cu sufletul ce-i frânt la jumătate,
Acopăr trupul fiicei mele-n noapte.
Sărut catapeteasma de lumină
Şi te cinstesc azi, pronie divină...

(dedic aceste versuri mamei mele, care m-a părăsit când aveam doar un an)

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea e Isus

-poem-
Doamne
Tu care ţii legământul
şi umbra
Cuvintelor Tale
nu vrei
pe palma Ta azi să mă iei
şi
viaţa să-mi schimbi
subtil

şi-n umbra Ta să mă transformi
după
propria-ţi dorinţă
o umbră
din propria-ţi umbră
să înfloresc
o dată cu ziua pe care Tu Însuţi mi-o
dai
cu Tine în Rai
odată să fiu
Isus

Mâna Ta
eu mâna Ta
o vreau
mâna
străpunsă pe Golgota
şi azi ce dăruie viaţă
şi
atâta mângăiere

pe
Tine te vreau
Isuse
Miel şi Mire
la umbra aripilor Tale
eu vreau să m-odihnesc
şi
odihna să-mi găsesc

pe degetele
curcubeului mă culc
dar ochii
spre Tine îmi fug Isus
ca limbile unui ceas fără linişte

vreau
să-ţi văd ochii ca para focului cum mă
urmăresc
şi ochii mei mi-i caută

Doamne
eu nu mi-am găsit odihna
aici pe pământ în
lipsa Ta
ci doar
pe
palmele Tale
şi-n
lumina ochilor Tăi ca para focului ce ard orice taină
căci
odihna mea
în Tine s-a ascuns Isus

Tu
eşti viaţa
şi fericirea mea Isus

n-am găsit
nici pacea
nici liniştea
şi nici fericirea
pe palmele lumii acesteia
şi nici în poala hainei ei

pentru mine
nici măcar literatura
şi nici poezia
nu
sunt
nu sunt

fericirea mea
ci
numai Tu Isus
Tu
Isus
eşti fericirea mea

fericirea
numai Tu Isuse eşti
aşa
a hotărât
Cel Prea Înalt
s-ascundă
în Tine tot ce există bun în Univers

Isuse
Ţie mă închin
Şi
pe degetele Tale îţi pun
fiinţa mea
primeşte-o
te rog
şi
dă-i Tu frumuseţea Ta
aşa cum voieşti
să
fiu şi eu o lumină
şi
să mă aseamăn cu Tine

fă-mă
umbra Ta pe
degetele zilei de azi
înflorită

cu privirea ochilor Tăi ca
poara focului

cât de scump
Isuse eşti
cât de scump
uită-te
Tu Însuţi uită-te
şi vezi-ţi Propria-ţi Fiinţă
prin ochii mei
căci pentru Tine e simplu
Tu
eşti Dumnezeu
şi nu eşti un om ca mine lipsit
de
putere
şi atâta-nţelepciune
căci
numai chipul zilei îl pot prinde în
privirile mele

Tu
prinzi în
privirea Ta
şi gândul şi umbra
în umbră ascunsă
şi tainele toate doar Tu le pătrunzi şi le ştii
şi ochii Tăi vii
toate le văd
înmugurindu-ne şi ochii şi paşii pe măgura timpului
tivită cu picuri de floare
pe
aripile vântului
uşor
ce încă mai bate

Isuse
vreau degetele Tale
umbra să-mi prindă
şi odihna mea
Tu
să-mi fii un izvor de cuvinte
cum
numai Tu Însuţi ştii să le spui

Lumina
Şi viaţa mea
Pururi
Isuse să fii
04-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se auzea un vaier

În două degete se auzea un vaier
Era ceva ciudat, un plâns de-amărăciune,
Un bocet de copil ce-a fost rănit şi rupt
Din braţele femeii în care a crescut.

Am sperat să fie glasul vântului de toamnă
Plin de greutatea norilor mâhniţi şi grei,
Ce se roteau deasupra pomului cu floare
Din care am rupt o creangă plină-n muguri albi.

Priveam în jurul meu cu sufletul la gură
Doream să văd o lacrimă pe un obraz de om
Un trecător ce şi-ar-fi-plâns tot dorul şi durerea
Ţinut în suflet după o fiinţă dragă ce-a plecat.

Nimic şi nimeni nu lăsa o lacrimă să cadă
În aburii pământului ce mă-ncălzeau in tălpi
Doar două degete strângeau în ele lacrimi
Din albul florilor tăiate crud de mâna mea.

Cu mintea am clătinat în mine inima mâhnită
Am fost atinsă-n cuget de-o mână nevăzută,
O rază de lumină ce mi-a umplut pe dată ochii
Să văd ce am furat şi am ucis în văzul tuturor.

Într-o secundă m-am simţit toporul rece
Un fier ce-a spintecat o mamă şi-a zâmbit
Un ucigaş de prunc mulţumitor de a lui faptă
Smulgând o viaţa din cosiţa şi ochii anotimpului.

Goală m-am simţit sub cerul ce mă mângâia!
Am coborât cu lacrima în plânsul florilor din degete!
Regretul mă sufoca şi mă îngenunchea pe iarba verde
În aburul pământului ce mă certa în taină de moartea unui
prunc.

Cu soarele la gât am hotărât să fug de-acolo,
Pe mâini simţeam răcoarea lacrimilor parfumate,
Parfumul morţii intrat în pielea degetelor mele
De care nu puteam să scap oricât fugeam de iute.

Cu chihlimbarul aşezat în poală m-am oprit,
Şi-am ridicat din el spre nouri calde braţe
Cu soarele am vrut să mă înalţ spre Dumnezeu,
Să pot ajunge iute la poarta celor ce primesc Iertare.

poezie de Adelina Cojocaru (5 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii

Mai ştii cum m-am îmbolnăvit de tine
din prima clipă, fără să gândesc?
Fereastra Raiului sunt pentru mine
ochii tăi dragi, în care m-oglindesc.

Tu ştii cât de frumos cântă tăcerea
la masa sfânt-a dorului din noi
şi cum ne vindecă toată durerea
când ne iubim în lacrime de ploi!

Şi ştii ce dulce ne e suferinţa
când viaţa ne desparte uneori,
când inima tânjeşte de dorinţa
ce umple infinitul de fiori!

Noi ştim că nimeni nu poate să fure
IUBIREA noastră ce e scrisă-n aştri,
că nime-n lume n-ar putea să-ndure
văpaia ei din ochii noştri-albaştri...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Tu, mamă, iartă-mi fiecare lacrimă de a ta,
Ascultă-mi mamă gândurile, eşti binecuvântarea mea,
Şi pentru fiecare noapte când ai stat cu teamă,
De ce nu sun, dacă sunt bine, tu, iartă-mă, o, mamă.

Te-aş scrie-n mii de versuri şi te-aş repeta într-una,
Ca mama nu sunt toate, ca mama nu-i niciuna,
Az zmulge ani din viaţa mea doar ca să ţi-i dau ţie,
Aşa cum tu din viaţa ta mi-ai dat viaţă şi mie.

Te simt în fiecare gând şi-n fiecare dor,
Şi mamă, în fiecare zi spre tine vreau să zbor,
Vreau să pot fi lângă tine, să mă strângi la piept,
Să pot să îţi sărut iar mâna de atâta timp aştept.

De-ai putea să pierzi din bani să-ţi cumperi sănătate,
Nu te zgârci, să-ţi cumperi multă, că-n rest le ai pe toate,
Mi-aş sacrifica întreaga viaţă doar să te ştiu bine,
Aşa cum ţi-ai sacrificat-o tu să-mi fie bine mie.

M-aş urca până la cer, ţi-aş scrie chiar şi-n stele,
"Te iubesc, fiinţă dragă, eşti sensul vieţii mele"
Iar pentru fiecare lacrimă ce n-am băgato-n seamă,
Te rog tu să mă ierţi pe mine, draga mea, sfântă mamă.

poezie de Ionela Hondreac (26 iunie 2018)
Adăugat de Ionela Hondreac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum eşti

Tu eşti frumoasă-aşa cum... eşti!
Nu-mi vei clinti nicicând simţirea!
Până şi zâne din poveşti
Ar fi geloase pe iubirea

Care mă mistuie, mă arde,
Dar să renasc tot ea m-ajută
Când ale tale braţe calde
M-ascund de viaţă de e cruntă...

Eşti minunată-aşa cum... eşti!
Copil, femeie, soră, mamă...
Chiar şi când te împotriveşti
Iubirii din prea multă teamă...

Şi nu mai căuta răspuns
La tot ce vreau, la tot ce simt!...
Priveşte-mă – şi e de-ajuns -
Iubita mea, ochii nu mint!

poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Alina Tanasă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciună, blană luxoasă...

Minciună, blană luxoasă,
Prietena vinovaţilor, de orice rasă,
Sfideazi orice greşeală, orice pedeapsă,
Tupeistă, înfrunţi dreptatea,
Făcând-o să se umilească,
Ca sărăcimea, la curtea boierească,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună, blană luxoasă,
Zâmbăreaţă şi sfătoasă,
Dar în simţiri zdrenţuroasă,
Cu limba caldă şi mieroasă,
Vulpe de soi, arătoasă,
Alergi din casă în casă,
Prefăcută în un pui de rasă,
Să-ţi impui statutul tău
Înspre tot ce e mai rău,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună, esenţă crasă.
Vorbă veche, vorbă falsă,
Ieşi, din viaţa tumultoasă!
Şi te du cât vezi cu ochii,
Fiţi-ar viaţa doar deochi-uri!
Să nu mai struneşti pe nimeni,
Cu promisiuni de bine,
Cât mai ai viaţă în lume,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună blană luxoasă...
Te blestem, să mori din faşă,
Să-ţi piară sămânţa grasă.
Otrăveşti lumea frumoasă,
Staţi-ar năravul pe piatră!
Cum stă piatra în drum călcată,
Minciună blană luxoasă.
Cum să scapi fără pedeapsă?
Iederă prea vinovată
Iederă cu faţă falsă.

poezie de Valeria Mahok (5 iulie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era de tot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!