Zarzărul

La o margine de drum ce suie înspre colină,
Pe tăpşanul înverzit, pe o pantă dulce, lină,
Dintr-un sâmbure micuţ aruncat la întâmplare
A ieşit un zărzărel, a crescut, s-a făcut mare.

Firav, mărunţel, plăpând, a dorit ca să trăiască,
Se roagă să plece frigul, vitele să nu-l ciuntească,
A trecut prin vremuri grele, prin zăpezi, friguri şi ploi,
Solitar şi îndrăzneţ nu vrea să dea înapoi.

Simte dorul depărtării, să fie toţi laolaltă
În livadă, împreună grijile să le împartă,
E-mbrăcat în straie noi, s-a acoperit de floare,
L-încălzeşte şi-l alintă razele mângâietoare.

Un prieten şi-a făcut de urât să îi mai treacă:
Uliul şi-a găsit sălaşul, aninat în vârf, pe-o cracă,
Vântu-împrăştie miresme din măceşii singuratici,
Pe sub poala lui se joacă, zburdă mieii nebunatici.

S-a-ntors frigul pe afară, încă n-a scăpat de brumă,
Bobiţe din flori ieşite tânjesc după vreme bună,
Suferă, se ofilesc, unele or să mai cadă
Dar el luptă, nu cedează, se bucură pentru roadă.

poezie de Nicolae Matei din Linişor lunecă luna
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realicartea

Din carte a ieşit un ochi.
Deşi era obosit s-a deschis larg
şi în acel moment a văzut unele lucruri pentru prima dată.
Nu după mult timp şi-a făcut apariţia un nas.
Acesta a mirosit deja ce se întâmplă.
Dar când să intre în încăpere i s-a închis repede uşa.
Nu era de el, locul lui era în carte şi atât.
Apoi din carte a ieşit o ureche.
Aceasta a auzit mult zgomot.
Şi mai apoi bârfe, dar nu s-a aplecat la ce se vorbea.
Gura şi-a făcut şi ea intrarea.
Celelalte i-au povestit deja experienţele avute.
Ea ar fi avut atât de multe să spună,
dar cartea a învăţat-o să tacă.

poezie de Ana Truta (noiembrie 2020)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mie îndeobşte îmi place hârjoana, nu bătaia

De pe un balcon s-a aruncat în gol,
n-a văzut nimeni isprava,
dar nici n-a murit.
A rămas cu handicap fizic de parcă nu-l avea mintal,
dar s-a vindecat de cel mintal
şi vrea să trăiască.
Ce absurditate mai e şi asta,
nimeni nu ştie nici chiar handicapatul.

Doamne îmi zic chiar dacă grădina ta e mare
are şi buruieni cât cuprinde,
flori, unele chiar carnivore
şi tot ce ne trebuie pentru a trăi în pace,
dar pacea nu e întotdeauna de găsit.

Mie îndeobşte îmi place hârjoana, nu bătaia
celor cu minţile întunecate,
ăştia sunt nişte animale de luptă
pentru nimicul din ei
şi mereu vor să bată, ori să omoare pe cineva fără motiv,
de fapt nu ştiu de ce,
unii zic din prostie, dar prostia nu e obligatoriu agresivă,
e de multe ori simpatică şi naivă,
răul e făcut din greşală şi nu predeterminat.

Dumnezeu îi ştie pe indivizi
şi ce le poate capul,
dar nu intervine,
îi lasă să vadă dacă le pare rău şi se căiesc
pentru ai chema la iertare.

De cele mai multe ori nu vin
apoi Dumnezeu se supără şi varsă lacrimi pentru nevinovaţi,
pe restul îi cheamă la judecata aspră.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (23 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liliacul

Se îmbracă liliacul, în zori i-a venit sorocul,
Bucuros de cum arată nu îşi mai găseşte locul,
Florile, mănunchi, stau ciotcă în ciorchinul vineţiu
Iar coroana-i e scăldată într-un mov liliachiu.

Înfloreşte liliacul, râde-n razele de soare,
Vântu-împrăştie miresme cu-adierile-i uşoare,
Fetele vin să-l culeagă într-o linişte discretă,
Norocul să şi-l găsească într-o floare violetă.

Se-ofileşte liliacul, vânăt jar stins, trecător,
Cel ce mi-a crescut la tâmple s-a albit de-atâta dor
Şi-mi rămâne-n amintire neuitatul tău buchet
Ce mai străluceşte, încă, în amurgul violet.

poezie de Nicolae Matei din Linişor lunecă luna
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

cu mult mai cufundat în gînduri
pe-acelaşi drum el s-a pierdut
n-a mai surîs ca-n alte rînduri...
ah, pentru ce a mai trecut?

e poate mîniat pe mine:
inima-i rece s-a făcut?
n-am turburat visări senine...
ah, pentru ce a mai trecut?

şi la fereastra mea, privirea
azi întristată şi-a pierdut
poate nu s-a răcit iubirea...
că de ce oare-a mai trecut?

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

Cu mult mai cufundat în gânduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut
N-a mai surâs ca-n alte rânduri...
Ah, pentru ce a mai trecut?

E poate mâniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah, pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată şi-a pierdut
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare-a mai trecut?

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zvăpăiată toamnă

Zburdă toamna zvăpăiată
Peste câmpuri năclăite,
Răsuflarea-i e tăiată,
Gândurile-s răvăşite.

Sus în vârfuri dezgolite,
În sumbră plantaţie
Ţipă ciorile smolite
Făcând agitaţie.

Ciulini căzuţi la pământ
Vor să dea petrecere,
Se rostogolesc în vânt,
Se iau la întrecere.

Grauri-au avut pe-alese
Din ce să-şi aleagă hrana,
Viile-s acum culese,
Li s-au terminat pomana.

Pe la stâne se sting focuri,
Turmele coboară,
Câinii latră pe alocuri,
Frigul îi doboară.

Prin hăţişuri hărţuite
Tremură de zor scaieţii,
În ropote de copite
Fug înfometaţi mistreţii.

Un greiere-n vervă mare
Şi-a schimbat poziţia,
Cântă doar peste hotare
Încălcând tradiţia.

Salcia pe mal de râu
Plânge în neştire,
Pletele-i până la brâu
Sunt o amintire.

Se îndreaptă înspre maluri
Lebăda din stufăriş,
Lacul freamătă în valuri,
Se retrage-n ascunziş.

Un bondar s-a rătăcit,
E în moarte clinică,
Cuibul nu şi-a mai găsit,
Vremea e potrivnică.

Toamna asta zvăpăiată
Se repetă si la anu'
Şi de fiecare dată
Mă-ntâlnesc cu Topîrceanu.

În tristeţe cad şi eu,
Gândul mi-e povară,
O să-mi fie tare greu
Pân' la primăvară.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înfăptuirile epocale să-i fie consemnate de istorie şi-a dorit; căutat de urmaşi, gloriosul trecut n-a mai fost găsit.

aforism de Nicolae Mareş
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Berzele

Din tărâmurile calde, purtate pe-aripi de dor,
S-au întors berzele-acasă, zborul nu le-a fost uşor,
Cuiburile sunt stricate, viforul nu le-a iertat,
Cu crenguţe, rămurele, îndată le-au reparat.

Între vârfuri de salcâm, la margine de ogradă,
Sub aripa mamei, caldă, puişorii stau grămadă,
Se tot uită după soare, tremură golaşi, rezistă,
Primăvara-i la-nceput, frigul încă mai persistă.

De cum se revarsă zorii, adunate pâlcuri, pâlcuri,
În margine de zăvoaie, prin viroage şi prin smârcuri
Scormonesc cu ciocul lung în adâncuri şi străfunduri,
Aduc hrană-ndestulată pentru puişori la cuiburi.

Soarele-i tot mai puternic, s-a mai încălzit pe-afară,
Dinspre miazăzi adie vânt călduţ de primăvară,
Un copil joacă şotronul, sărind sprinten pe-un picior,
Bucuros că, şi lui, barza i-a adus un frăţior.

poezie de Nicolae Matei din Linişor lunecă luna
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crezul lui Trif

Cred întru unul Dionyssos,
Zeul Atotsugătorului,
Inventatorul Cepului şi al Absintului
băutelor tuturor şi încă nebăutelor
Şi întru unul, vrednic de felul său,
Dregătorul, odrasla lui Dionyssos,
Unul – nimeni ca el – care din
Dionyssos s-a tras
mai înainte de toţi vracii;
Cristalin din Cristalin, Dionyssos
ameţit din Dionyssos ameţit,
băut, dar mai apoi "făcut";
Cel de o sete cu Însuşi Zeul,
prin care toţi s-au chitrofănit,
Care pentru noi drojdierii
şi pentru a noastră matolire,
S-a coborât în beci cu Hangiţa
şi s-a făcut om (adică ne-a "omenit")
Şi s-a cherchelit pentru noi
în zilele lui Şpriţus Pi blat,
Şi s-a clătinat şi-a dat în şanţ
Şi s-a trezit a doua zi, după Murături,
Şi a coborât în Pivniţa Sacră
Şi-i Dregător în dreapta lui Dionyssos
Şi iar va veni la tejghelele noastre
să judece viile pe rod şi morţii de beţi,
a căror sprijinire va fi permanentă,
(Dionyssos, ajută-ne să ne clătim cu
"apa vieţii"!) şi întru Harul Sacru,
de chef de viaţă dătătorul,
Cel care din butea Zeului pe şest
trage şi laolaltă cu Dionyssos şi
Dregătorul închină în bătaie de
toacă şi clinchet de cupe,
Care a glăsuit prin preaplecaţii
ospătari, la una rezervată, doldora
de râsete şi aghezmuită masă bogată,
Mărturisesc ( – pre limba strămoşilor –
crez) întru iertarea datoriilor,
aştept răcirea bateriilor cu gheaţa-n
cuburi care va să vie
Am vin! Amin!

poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Berzele

Din tărâmurile calde, purtate pe-aripi de dor,
Se-ntorc berzele acasă, zborul nu le-a fost uşor,
Cuiburile sunt stricate, viforul nu le-a iertat,
Cu crenguţe, rămurele, îndată le-au reparat.

Între vârfuri de salcâm, la margine de ogradă,
Sub aripa mamei, caldă, puişorii stau grămadă,
Se tot uită după soare, tremură golaşi, rezistă,
Primăvara-i la-nceput, frigul încă mai persistă.

De cum se revarsă zorii, adunate pâlcuri, pâlcuri,
În margine de zăvoi, prin viroage şi prin smârcuri
Scormonesc cu ciocul lung în noroaie şi străfunduri,
Aduc hrană-ndestulată pentru puişori la cuiburi.

Soarele-i tot mai puternic, s-a mai încălzit pe-afară,
Dinspre miazăzi adie vânt călduţ de primăvară,
Un copil joacă şotronul, sărind sprinten pe-un picior,
Bucuros că, şi lui, barza i-a adus un frăţior.

poezie de Nicolae Matei din Călător prin anotimpuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-a făcut la mine scară

Un paianjen trage sfori
După el, sub subsuori
Şi-mpletind din ele plasă,
Din saliva lui cleioasă,
Când se urcă, când coboară
Şi-a făcut la mine scară.
Între tavan şi perdele,
A săltat câteva schele.
Şi deşi avea bucate,-
Două muşte fezandate,
S-a gândit că-i chilipir
Să îmi fie musafir.
Aşa că ce-i pot eu face,
De la mine-n casă-i place?!
Cum lui nici prin cap nu-i trece
De la mine ca să plece,
Iar eu nu pot să decid
Musafiru-mi să-l ucid,
Mai pun un tacâm la masă,
Să se simtă ca acasă!...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-l uitaţi

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
Numai că s-a întors puţin mai ostenit
Şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
Lângă veniţii acasă din mit.
El şi-a făcut lucrul lui şi acum
Poate că îi e sete, o sete arzând
Ora până la noi, ca un fum.
Deci lăsaţi pentru el să cadă viu pe pământ.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi
... Şi atunci el va surâde în lume."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cânt de ploi pe flori de liliac

E primăvară verde, din pământ,
Prin firul ierbii, viaţa urcă-n cer.
Umbre de nori... pe adieri de vânt,
Mai lasă câte-o lacrimă de cânt
Peste cenuşa iernii... din eter.

În mugur, vezi, tăcerea din zăpezi.
Bobocul vieţii stă să iasă iar.
A mai trecut o zi către amiezi,
Privirea ei... îndeamnă, să te crezi
Un călător, prin foi de calendar.

Povara florii, este iar... miros.
Blândeţea din petale s-a desprins,
Din când în când se leagănă spre jos,
Frumos ca un balsam... dar dureros,
E semn că timpul iarăşi a învins.

Un flutur se hrăneşte din culori,
Mantaua lui o spune grăitor.
Trecut, prin cine ştie câte flori...
Dar să-l lăsăm, oricum destui fiori
Ne calcă pe privire, izbitor,,,

Parcă s-a scurs un colţ de paradis.
De-atât frumos şi gândurile tac,
Ferestrele din ceruri s-au deschis,
Curg rătăciri pe margine de vis
Şi cânt de ploi,,, pe flori de liliac.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul Luminii

Îşi rătăcise drumul şi-acum nu mai ştia
Nici unde-i este casa, părinţii, cine-i el,
De ce-i atât de singur şi cine e acel
De vină pentru toate şi unde l-ar afla.

Iar Timpul ce-l uitase prin anii de lumină
Parcurşi la întâmplare prin marele neant,
Privea, arar, intrusul, c-un zâmbet arogant,
Şi-i răspundea la toate c-o linişte deplină.

Plutea prin nemurire, prin lumea dintre stele,
Şi învăţa atâtea cât nimeni n-a cuprins,
Dar ce conta că-i liber, că e de neatins,
Pe-un taler ce-i deasupra singurătăţii grele?

A căutat milenii răspunsul la-ntrebare
Şi a găsit fragmente, le-a cântărit, le-a şters,
S-a întrebat pe sine, în propriu-i univers,
Şi-a întrebat Lumina ca ultimă-ncercare.

A înţeles că este, din vremuri vechi, un zeu,
Lumină din Lumină, o parte din Cuvânt
Pierdută-atâta vreme din rostu-i pe Pământ...
Şi-a coborât îndată, ascuns în curcubeu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Campionatul

Peste câmpul înverzit,
o nepoată şi o bunică,
zburdă-n flori de levănţică,
cum nu s-a mai pomenit...

73 de ani a mers,
bunica în astă lume,
nepoata-i spune pe nume,
stăpâne-s pe Univers...

Pe iarba verde şi moale,
au făcut Campionat,
la o margine de sat
şi au ieşit ca loc... egale...

ŞI fetiţa-i mândră tare,
că la 6 anişori,
are maci în obrăjori
şi se joacă cu-n om... mare...

poezie de Titina Nică Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de iarnă

Ceva s-a-ntâmplat cu ferestrele noastre-îngheţate.
Geamurile s-au acoperit de flori minunate.
Pojghiţa de gheaţă ceva mai groasă jos,
Tulpini şi frunze ascunde în corpul ei lucios
În vârful tulpinilor, muguri mari de albăstrele,
Maci de câmp, flori de borangic, lalele.
Toate au înflorit deja, în ciuda iernii grele.
Nu se tem de frig, cum lumea se teme.
Chiar dacă vara capetele-şi ridică spre lumină,
Acum se roagă ca frigul mai mare să vină.
Pentru că în noapte le-a picta chiar gerul,
Şi terminându-şi opera el şi-a ascuns penelul.

poezie de Bernadeta Krawiec, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e frig de frigul

Mi-e frig de frigul celui ce-o sa plece
şi nu va mai veni-napoi, în veci,
şi haina din cuier devine rece
şi mânecile la camaşi mi-s reci.

Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndata ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
şi l-a lasat acolo, în pamânt.

Mi-e frig de frigul lui, acum, că ploua
si-n cimitir e apa cu prisos,
În timp ce viata ne e data noua,
El zace în sicriu acolo, jos.

Mi-e frig de frigul nopţilor de iarna,
Când respirând prin viscole, postum,
Nameţii vor începe sa se-aştearna
si el, sarmanul, se preface-n scrum.

Mi-e frig de frigul ţurţurilor care
Vor atârna plângând de crucea sa,
Când lacrimile noastre funerare,
În cinic scăzământ, se vor usca.

Mi-e frig de frigul cerului pe unde
Îşi joaca rolul ultim şi-i e greu,
Ca îl priveste însuşi Dumnezeu,
şi dintr-odata, prin schimbari
profunde,
Mi-e frig de frigul lui.
Mi-e frig de frigul meu.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!