Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Fabulă darwiniană

În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsuflețire un subiect esențial:

"Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai ști ce suntem, nici ce specie măcar...
Să ne pierdem în visare în solfegii vegetale,
Să creăm marsupii, gheare, să fim niște animale!
Nimeni n-o să știe taina jubilațiilor noastre
Când din simple euglene ne vom face alge-albastre,
Nici când luminos în soare ne-om întinde dornic cilii,
Nici de bucuria pură din spirale de cochilii..."

Dar cealaltă se răstise: "La ce-mi trebuie, surată?
Mie-mi șade-atât de bine să rămân neevoluată.
De nimica nu duc lipsă, hrană am în citoplasmă,
Pentru ce, ca o nebună, să-mi pierd vremea c-o fantasmă?"

Și-a plecat mâhnită prima, târșâind pseudopode,
Se duse să evolueze la râpa Uvedenrode,
Unde zac în adormire formele neinventate,
Unde timpul le măsoară și le-nchipuie pe toate,
Unde însăși devenirea e la rang de sacru act,
Unde zilnic e Geneză sub un demiurg abstract,
Ce nicicând nu terminat-a îndelung procesul său,
Ci în fiecare clipă mai scoate ceva din ou.

Ea se lasă copleșită de frumoasele mistere
Și puterile Naturii întregesc a ei putere,
Și cu forță se divide, se-nmulțește, se preface,
Devenind dintr-o amibă un bacil la patru ace,
Iar apoi tot mai cu viață se-ncordează și devine
O gingașă euglenă cu striaje și buline,
Un mărgean, o madreporă, un burete, o sargasă,
O meduză îmbrăcată în șalvari albi de mătasă,
Vierme-apoi și melc și scoică, sepie și stea de mare,
Rac și scorpion, cicadă, fluture zbătându-și tare
Aripile ca de înger ce înoată în polenuri
Colorate-n fard de aur și cu mii și mii de tenuri,
Iar apoi suind de-a valma pe-o coloană vertebrală
(Ca de templu), se-ntrupează în efigia sacrală
A edenicului pește, dar în broască îl preface
Un păcat latent, din suflet, și-n a cărui mreje zace
Ca o salamandră-n flăcări sau ca șarpele-n cuibar,
Crocodil devine broasca, cu cioc lung de păsărar,
Căutând în van să zboare, ca și struțul când încearcă,
Ci cu blană și marsupiu e mai mult un cangur parcă,
Șoarece de câmp și mâță, maimuță suită-n pom,
Până s-a făcut, vezi bine, specia numită om.

Milioane de-ani trecură, preumblându-se pe mal
Ea zărește o băltoacă din oceanul ancestral,
O băltoacă oarecare, dar într-însa parcă știe
Că acolo-i și amiba ce-i vorbise cu trufie.
Către ea senin surâde: "O, ce demnă ești de plâns!
Dacă n-ai venit cu mine, astăzi te privesc de sus..."

Dar amiba, pizmuind-o pentru faptele aceste,
S-a făcut creaționistă și-a-nceput să le conteste.

fabulă de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Tudor Gheorghe Calotescu

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două nașteri
și o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
și paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-și aștepta spirala
apoi
ca și când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai știut nici măcar el
de unde începuse
și nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi și întrebarea
poate si filosofia
dar cum era așa greu plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început gândească viața
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropați aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Străina din mine

Străina din mine
nu vrea spună de unde mă știe,
dar, uneori, îmi lunecă prin suflet
cu pași foșnitori ca un grafit ascuțit
pe luciul unei coli
de hârtie.

Tăcută ca umbra,
de parcă ascunde o vină
în fiecare noapte o aud cum suspină;
întotdeauna se trezește în zori,
scutură cerul de nori și zâmbește
nefiresc de senină.

Străina din mine
nu vrea spună de unde mă știe,
dar cunoaște bine arta umbrelor
și, seară de seară, dansează pe toți pereții
la fel ca mâinile bunicului
în copilăriei.

Poate ne știm
dintr-o altă viață
când un deceniu fost-am castan;
poate-am împărțit același colț de cer
pe vremea când avut-am aripi de vultur,
mai bine de-un an.

Străina din mine
nu vrea spună de unde mă știe,
dar, din când în când, se strecoară afară
și plânge; plânge cu lacrimi albastre
ca un bătrân albatros
într-o colivie.

Pe de-a-ntregul,
chipul și-l arată doar vara, câteodată;
cu degete de aer să-mi fie răcoare, ca o boare
mă mângâie pe creștet de parcă-ar vrea spună:
"nu-ți fă griji! când se va scurge secunda din urmă
vom pleca împreună".

poezie de (2016)
Adăugat de EliGlodeanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, își împărțeau bătăile.
Una se satură și decide urce sus, în cap.
Își construiește un întreg oraș, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis plece, măcinată fiind de singurătate, începe își dea întâlnire cu prieteni invizibili; își aducă singură ofrande; cânte despre fericire, pentru a și-o aminti.
În fiecare dimineață, de cum se deschid pleoapele, își repetă că "știe ce face", mințindu-se fără vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe același cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârșit.
Prima ar vrea vorbească, dar nu știe limba.
A doua ar vrea tacă, dar nu cunoaște liniștea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se oprește-n loc.
Și pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Și adevărul e, că nimeni nu știe să descrie exact ce s-a întâmplat, deși mulți au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Și așa de la înălțime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... și din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toți ai casei mai dorm în patul cald,
Și-și scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viață are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici pește, dar nici chiar om nu este,
Așa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat și parcă de departe,
Ca și cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoșătoare și de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaț㠖
Nici gri-oțel, dar nici albaștri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i povești pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine știe – poate-adevărate.

Cunoaște-atâtea despre nave și curenți,
Despre nori și vânt, ghinioane și deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraș,
Strâmbă din nas și-mi face semn din ochi...

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mioara Anastasiu

De 1 iunie

Poți fi și copil și părinte deodată,
De-a valma trec zile și nici nu mai știi
De ce-ți este fața de cute brăzdată,
De ce e nevoie fie fardată,
Iar timpul se rupe în mii de fâșii.

Cireșile-s coapte, mai vine o vară,
Dar nu mai au gustul pe care-l aveau,
De parcă mâhnirea din noi le-nfășoară
Și roșu devine culoare amară,
Cerceii prunciei când ne preveneau.

Noi suntem de-o seamă cu ce e lăuntrul
Făpturilor noastre de când ne-am născut,
Ne suntem copilul, ne suntem sihastrul,
De ce fericirea și-n urmă dezastrul?
Copilul din noi e-un cireș prefăcut!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Hans Christian Andersen

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun și s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse ningă și un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era țesută din mii și mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă și gingașă, dar era de gheață, de gheață sclipitoare, și totuși era vie; ochii îi străluceau ca două steluțe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap și a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băiețașul s-a speriat și s-a dat jos de pe scaun și i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Classic Fairy Tales by Hans Christian Andersen" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -75.00- 30.99 lei.
Mioara Anastasiu

Cireș prefăcut

Poți fi și copil și părinte deodată,
De-a valma trec zile și nici nu mai știi
De ce-ți este fața de cute brăzdată,
De ce e nevoie fie fardată,
Iar timpul se rupe în mii de fâșii.

Cireșele-s coapte, mai vine o vară,
Dar nu mai au gustul pe care-l aveau,
De parcă mâhnirea din noi le-nfășoară
Și roșu devine culoare amară,
Cerceii prunciei când ne preveneau.

Noi suntem de-o seamă cu ce e lăuntrul
Făpturilor noastre de când ne-am născut,
Ne suntem copilul, ne suntem sihastrul,
De ce fericirea și-n urmă dezastrul?
Copilul din noi e-un cireș prefăcut!

poezie de din Din vânător ajung vânat
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Violetta Petre

Viața între două stații...

La stația ''Plecare'', destinu-ți ia bilet
Spre-un semn de întrebare cu un răspuns incert.
Ai tot timpul din lume și-n stații mai oprești
Dar, că mai trece-o clipă nu simți și nu gândești.

Mai zbori prin constelații, mai prinzi un vis de mâini
Dar, se destramă visul, ca aburul din pâini.
Într-un ''dolce far niente'' dansezi o vreme-n doi
Dar, colcăie-n adâncuri premize de război.

Te-mpiedici în nocturne, când stele nu mai sunt
Și te ridici alene, iar pasul ți-e mărunt.
Mai bei din mătrăgună, te mai încrunți puțin
Dar, uneori e dulce și-amarul din pelin...

treci prin chin sau bine, extaz sau prin tristeți
E o dovadă vie, că mai sunt dimineți
Și stații neștiute, iluzii și speranțe
În care o secundă se zbate-n dezolanțe...

E viața o morgană-n deșertul temporal
În care suntem valuri ce înotăm spre mal,
Unde scrie ''Sosire'' pe marea de nisip
Și unde moartea n-are nici suflet și nici chip...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Și, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Și dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârșit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Și dacă Nimicul e pur și simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, și nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu știe și nici n-a știut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Știu că nu știu nimic".

poezie de (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir PotlogSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nouă

Parcă a trecut o veșnicie
de când pentru prima oară ochii tăi verzi m-au privit.

Parcă a trecut o veșnicie
de când mi-am propus să nu mă gândesc doar la tine,
dar gândindu-mă la asta, toată ziua m-am gândit la tine.

Parcă a trecut o veșnicie
de când gândul ascuns că ești ce-am așteptat
te-a făcut să te gândești mai bine.

Parcă a trecut o veșnicie
de când așteptarea de a ne apropia
s-a transformat într-un sărut.

Parcă a trecut o veșnicie
de când strânsul mâinii a mai înlăturat
din teama ce tot întreba.

Parcă a trecut o veșnicie
și tot nu știu dacă-ți scriu ție,
sau îmi scriu mie.

poezie de
Adăugat de Florin MihalceaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Tudor Gheorghe Calotescu

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniștea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine știe ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiați
între două cuvinte de-alint
și-o promisiune

unde doamne-iartă-mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecția cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceața de azi
în care măgar mă pierd

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Necredință...

De unde atâtea stele-n frunte!?
Astăzi, nu mai există așa ceva!
Nu mai există om care vrea
mute muntele din loc, altundeva...
Și nici nu cred că se mai poate!

Astăzi, e totul trist și-ntunecat –
La fel ca sufletul din fiecare,
Iar dacă ți se pare că mă-nșel...
Demonstrează-miești mai tare:
Nu băga-n seamă al meu păcat!

Poți oare tu să-mi demonstrezi
m-a orbit pe deplin necredința,
Tocmai în cei ce-ar trebui cred
Și că singur îmi scriu sentința,
Când spun că: "toți suntem perfizi"?!

Poți oare tu crezi fără să vezi –
natura umană nu este dușmană,
Acelor lucruri de care fugim,
Acelor lucruri care, azi, ne-ndeamnă,
Să nu trăim ca vitele-n cirezi?!

Înțelegi oare câte mii de ani,
Avem de când ne tot auto-pedepsim...
Inconștient?! Sau încă nu te-ai prins
Că suntem sortiți să nu ne trezim,
Până nu vom fi măturați de ani?!

poezie de din Începuturi (10 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Mie îndeobște îmi place hârjoana, nu bătaia

De pe un balcon s-a aruncat în gol,
n-a văzut nimeni isprava,
dar nici n-a murit.
A rămas cu handicap fizic de parcă nu-l avea mintal,
dar s-a vindecat de cel mintal
și vrea trăiască.
Ce absurditate mai e și asta,
nimeni nu știe nici chiar handicapatul.

Doamne îmi zic chiar dacă grădina ta e mare
are și buruieni cât cuprinde,
flori, unele chiar carnivore
și tot ce ne trebuie pentru a trăi în pace,
dar pacea nu e întotdeauna de găsit.

Mie îndeobște îmi place hârjoana, nu bătaia
celor cu mințile întunecate,
ăștia sunt niște animale de luptă
pentru nimicul din ei
și mereu vor bată, ori omoare pe cineva fără motiv,
de fapt nu știu de ce,
unii zic din prostie, dar prostia nu e obligatoriu agresivă,
e de multe ori simpatică și naivă,
răul e făcut din greșală și nu predeterminat.

Dumnezeu îi știe pe indivizi
și ce le poate capul,
dar nu intervine,
îi lasă să vadă dacă le pare rău și se căiesc
pentru ai chema la iertare.

De cele mai multe ori nu vin
apoi Dumnezeu se supără și varsă lacrimi pentru nevinovați,
pe restul îi cheamă la judecata aspră.

poezie de (23 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De noi depinde ce va fi

Dar, uite, ce frumos e-afară!
De ce refuzi să te dezgheți?
Mai bine hai printre poeți... –
Și-n suflet se va face vară!

Lasă în urmă amintiri
Precum acelea de aseară.
Afară este primăvară,
Las' să se facă și-n trăiri...

De ce continui să te miri
De parcă n-ai simți ce scriu?
Stai liniștit, ești încă "viu":
Cât timp stai bine în simțiri...

Este normal ca, uneori,
Să mai și doară viața...
Nu poți gusta numai dulceața
Celor mai calzi fiori...

E necesar, de multe ori,
simți și cum e să te zbați
Între banal și ignoranți,
Pentru-a putea, apoi, zbori...

Nu poate fi totul doar roz
Și nici nu este indicat,
Căci am uita ce-i important,
Am fi pe placul la moloz...

Dar nici nu trebuie să crezi
, dacă mâine-ți va fi ger
Și îngeru'-ți va fi stingher,
Va fi la fel și-a doua zi...

De noi depinde ce va fi,
De va fi soare, sau doar nori...
De vom putea face comori
Din ale noastre vieți și poezii...

poezie de din Începuturi (2 martie 2020)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi și tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină și spre rai,
Și tot n-asculți, nici plânsul, nici cântarea
Și nu-ți îndrepți nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai și tu lucrurile care
Pe alții mulți i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când așa?

O, tu cunoști că moartea nu-i departe,
mergi spre focul iadului dintâi,
Și totuși tu rămâi pe căi deșarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns și-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu știi și de la tine ce așteaptă
De-atâta vreme și astăzi Dumnezeu!
Cunoști chemarea sfântă și-nțeleaptă,
Cunoști și calea rea și calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ți viață
Și-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopții ceață,
O, rupe-ți vălul negru de pe față:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morții-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ți-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cad frunzele, a venit toamna

Cad frunzele plutind ca niște pene
adiate ușor de pulsul aerului
mai rece de toamnă.
Și noi cu ele vom cădea
dar, oare, cine știe când?

Uitându-mă pe geamul aburit
de gândurile ce-mi rătăcesc aiurea,
văd alergând din calea ploilor
o doamnă.

Îmbrobodită pe cap cu o pungă,
să o ferească de stropii
amenințători și reci, hotărâți să-i
strice coafura.

Nu i-am observat nici fața,
nici gura.
Parcă-i cunoșteam
de undeva făptura.
Vroiam s-o dojenesc
nu și-a luat umbrela.
Dar cu ce drept?

Când s-a mai apropiat
am zâmbit, iertător, dar cu
un pic de umor.
Era soția, udă,
ca o paparudă.
Când m-a văzut,
s-a răstit către mine
și cu o mare ciudă
m-a dojenit:

- Stai acasă toată ziua
ca un trântor.

Privești pe geam cum cad frunzele.
Nu vezide frig
îmi tremură buzele?
Nu te mai saturi de
televizor.
Eu vin tocmai din obor!
Cu greutate, și… Toate mă dor.

- Lasă nevastă că mâine,
îți iau eu carne și pâine.

Hai în brațe să te strâng,
că începe să-mi fie dor.
-ți încălzesc buzele,
apoi…. tot ce ai în tine.
Vino dragă lângă mine,
că sunt cald și ți-o fi bine.

Te rog, nu mai ofta!
Vrei un ceai sau o cafea?

Frunze cad și-au mai căzut
și, cine știe câte-or să mai cadă.
Un an clepsidra s-a mai scurs,
cu ea și noi am mai trecut
ca niciodată.

Părul în cap a mai albit,
cu-n an a mai îmbătrânit,
iar fața mea a mai zbârcit.

A Ta?
Nu prea se vede,
este prea mult fardată.

Așa-i viața trecătoare,
uneori chiar plutitoare.
Precum frunzele ce cad,
așa cădem și noi.
Pe când?

Cad frunzele
cu freamătul lor de toamnă.
Și frunza noastră
o să cadă, dar...
Aș vrea… Nu prea curând.

poezie de din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nazim Hikmet

Cea mai ciudată creatură de pe pământ

Ești asemenea unui scorpion, frățioare,
trăiești în întuneric plin de teamă
ca un scorpion.
Ești ca o vrabie, frățioare,
întotdeauna sărind de pe un ram pe celălalt.
Ești ca o scoică, frățioare,
închis ca o scoică, împăcat.
Ești înfricoșător, frățioare,
cum este gura unui vulcan stins.

Nu unul,
nu cinci –
din nefericire sunteți milioane.
Ești ca o oaie, frățioare,
când ciobanul își ridică bâta,
fugi repede să te pierzi în turmă
și alergi, aproape mândru, către cuțitul măcelarului.
Vreau spun că ești cea mai ciudată creatură de pe pământ –
mai ciudată chiar decât peștele
care nu poate vedea oceanul din cauza apei.
Iar oprimarea există în această lume
datorită ție.
Iar dacă ne este foame, suntem obosiți, mânjiți de sânge,
zdrobiți ca strugurii în teasc pentru vin,
vina este a ta.
Sufăr multtrebuie să-ți spun asta,
dar cea mai mare vină, dragul meu frățior, este a ta.

poezie clasică de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Îngerului tău

În fiecare din noi e un înger ce moare
tocmai când sufletul își revine din fire,
suntem întrebați ai cui suntem fiecare...
când tu, senin cobori dintr-o poveste,
dacă spui că ți-e bine cu mine
și mie îmi este...

Am crezut că nimic nu mai poate da viață
vieții mele/dar azi sunt fără scăpare
vorbindu-ți te-nfrunt!
mie să nu-mi zici despărțire, plecare, uitare
azi-când mi-e drumul spre tine
deloc anevoios și abrupt!

Înger, al meu, ce-ai trăit după ureche
ca și mine-n poziție de drepți-
unde ți-ai pus pentru mine aripa?
singurătatea nu-mi mai este icoana
spânzurată de noi pe pereți-
nu anii îi vreau stăpâni peste noi
ci mai degrabă clipa!

Înger, al meu, azi nu știu ce-mi ești, ce-ți voi fi!
nici ție ce-ți mai poate fi scris,
ce știu e că vreau iubesc
în fiecare minut câte-o zi/ până când...
bătrânul cer ne va cădea în genunchi...

poezie de (8 iulie 2016)
Adăugat de Daniela Parvu DanielaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lucian: Sigur, e prea târziu ca să-mi mai faceți reproșuri acum... Dar eu vă pot reproșa vouă. Mai ales... Nis, de ce n-ai venit zilele trecute în navă, ca să mă oprești din "activitate"? Tu sau altul?!
Nistor: Păi, șefu', de unde era știu ce se petrece aici? Nu-mi puteam închipui ce faci tu în navă.
Lucian: Sigur, n-aveai de unde -ți închipui... Dar puteai veni, măcar de curiozitate, să vezi ce mai face vechiul tău prieten, singur, în navă, de atâta timp. Măcar atât puteai face pentru mine. Doar pentru asta există prietenii, nu-i așa?! Mai ales cei vechi, așa, ca tine... Dar tu nu te-ai obosit. Și tu, bătrâne?
Alex: Off, Luci...
Nistor: Ah, șefu'... Ai dreptate; amândoi merităm să ne reproșezi acest lucru. Dar cel puțin mie nu mi-a trecut nici o clipă prin minte ideea de a veni prin navă, să te văd saus-ar întâmpla ceva nedorit.
Lucian: Și atunci... La fel și ceilalți... Eu știu că ceea ce am făcut e foarte grav, sunt conștient acum de acest lucru, dar nu mai pot schimba nimic; faptele sunt deja consumate. Și... Lia, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu, singura care a venit totuși în cele din urmă în navă și a reușit chiar mă oprească din nebunia mea... Îți mulțumesc mult pentru tot. Eu... N-am cuvinte! N-aveai nici o obligație, mai ales după ceea ce ai văzut în camera ta din oraș.
Lia: Luci, ajunge!
Lucian: Da, probabil; cred că ajunge...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Veniți, români (poezie manifest)

Țara noastră nu mai scoate
aur de multe carate.
Din frumoasa noastră vatră,
astăzi scoatem numai piatră.
De prin munții cu pășune,
nu mai scoatem nici cărbune.
Din Câmpia Soarelui
și cea a Banatului,
nu mai scoatem la hectare
mii de tone în hambare.
Din munți a pierit pădurea.
A făcut prăpăd securea.
Acum ne chinuie gândul
vom pierde și pământul.
Până când, domni guvernanți,
țara asta o prădați?
Veniți români! Ne cheamă țara,
să-i readucem primăvara.
Veniți în țara legendară
unde străbunii ne lăsară
averile seculare
pentru vremuri viitoare.
Nu mai vrem de astă dată
cerșim din poartă-n poartă.
Să ne ridicăm români
cu mândrie și onoare,
Dacă vrem să fim stăpâni,
peste România Mare.

poezie de (28 noiembrie 2015)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook