Morsa şi Tâmplarul

Pe mare soarele lucea,
Făcând tot ce se poate
Spre-a netezi şi-a lustrui
Talazurile toate,
Şi asta era chiar ciudat
Căci era miez de noapte.

Posacă luna strălucea,
Căci nu găsea propice
Ca soarele-a mai fi zăbovi
La cap de zi. Ea zice --
"Ce mojicesc din partea sa
Distracţia să ne-o strice!"

Mai udă marea ca oricând,
Iar plaja prea uscată.
În zare nu vedeai vreun nor
Căci nu era-nnorată:
Nici păsări nu zburau pe sus --
Lipsea orice alată.

Alături, Morsa şi Tâmplarul
Să meargă s-au pornit;
Plângeau ca orişicin', văzând
Nisipul nesfârşit:
"De risipi-s-ar, zău c-ar fi
Grozav!", ei au grăit.

"Cu şapte mături şapte fete
De da-ar, bunăoară,
Juma' de an", Morsa-a-ntrebat,
"L-ar face să dispară?"
"Nu cred", tâmplaru-a zis, vărsând
O lacrimă amară.

"O, Stridii, hai, veniţi cu noi!",
'Cea Morsă-a implorat
"Ne mai plimbăm, mai conversăm,
Pe ţărmul prea sărat:
Doar patru, dar, căci nu avem
Mai multe mâini de dat."

Dar cea mai vârstnică din Scoici
Tăcută, l-a scrutat:
Făcând cu ochiul, şi-a mişcat
Zăbavnic al său cap --
Voind să spună că din banc
Nu-i arde de plecat.

Dar patru Stridii june s-au
Grăbit cu-nflăcărare:
Aveau veşmânt şi chip spălat,
Pantofi cu vacs daţi tare --
Şi asta straniu-era, să ştii,
Căci nu aveau picioare.

Urmat de alte patru-apoi,
Alt grup de patru-apare,
Rapid, vioi, veneau puhoi
În număr tot mai mare --
Sărind, buluc, spre plajă prin
A mării înspumare.

Bătut-au Morsa şi Tâmplarul
Aproape-o milă cale,
Făcând popas pe un pietroi,
Propice, mai la vale,
Micuţe, stridiile-au stat
În şir, în aşteptare.

"De multe sta-vom", Morsa-a spus,
"De taină cu nesaţ:
De ceară--vase--şi pantofi--
De verze--şi-mpăraţi--
De ce dă marea-n clocot şi
De porcii-s aripaţi.

"O leacă", Stridiile-au zis,
"'Nainte de-a dezbate;
Căci unele am obosit,
Şi grase suntem toate!"
"Nu-i grabă!"-a spus Tâmplarul şi
I-au fost îndatorate.

"Felii de pâine", Morsa-a zis,
"Sunt ce ne-ar trebui:
Piper şi-oţet, într-adevăr,
Alături, bune-ar fi --
De sunteţi gata, Stridii dragi,
Ospăţu-l vom porni."

"Dar nu cu noi!", 'cele Strídii
S-au plâns, fără de pace.
"Aţi fost amabili, ast-ar fi
Oribil a ne face!"
"Frumoasă noapte!", Morsa-a spus,
"Priveliştea vă place?"

"Amabile să ne-nsoţiţi!
Drăguţe, totodată!"
Tâmplarul nu a spus decât
"Mai taie-ne-o bucată:
De nu ai fi atât de surd--
Ţi-am mai cerut odată!"

"Le-am cam jucat", Morsa a zis,
"Un truc chiar păcătos,
Când le-am purtat atâta drum
La pas grăbit, pe jos."
Tâmplarul nu a spus decât
"E untu-ntins prea gros!"

"Vă plâng de milă", Morsa-a spus,
"Vă căinez profund."
Plângând, le lua pe cele mari
Din Stridii, rând pe rând,
Ţinând batista sus la ochi,
Cu lacrimi şir curgând.

"O, Stridii, voi", Tâmplaru-a spus,
"Plăcut v-aţi mai plimbat!
Pornim încet spre casă?", dar
Răspuns n-a căpătat--
Şi asta straniu era căci
Pe toate le-au mâncat.

fabulă de Lewis Caroll din Alice în Ţara Minunilor (1865), traducere de Lucian Hodoboc
Adăugat de Lucian Hodoboc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morsa şi Tâmplarul

De sus, din slavă, soarele
Ardea încins, străjer
Deasupra mării largi
În luna lui Prier;
Era ciudat: miez de noapte,
Iar soarele pe cer!

Luna lucea, dar fără chef,
Fiindcă socotea
Că el n-avea după apus
Pe-acolo nici-o treabă şi-a
Spus: "E nepoliticos, ne
Strică petrecerea!"

Era foarte udă marea,
Plaja uscată, fier;
Nu se vedea un nor în jur,
Căci nu erau pe cer;
Nu se vedea o pasăre,
Căci nu erau, de fel.

La braţ, Morsa şi Tâmplarul
Se plimbau agale
Pe plajă şi plângeau văzând
Atât nisip în cale.
"De ar fi curăţat un pic,
N-ar fi atâta jale! "

"De-ar mătura şapte fete
Şase luni lungi, non stop",
A zis Morsa "ar face, crezi,
Curat în acest loc?"
"Mă-ndoiesc" a spus Tâmplarul
Şi-a plâns din nou, cu foc.

"Ei, Stridii, nu veniţi cu noi"
Morsa le-a implorat,
"La Spaziergang? Mai discutăm
Ce se petrece-n sat.
Ne putem plimba pe plajă
De mână, pe-înserat."

O Stridie bătrână-a stat
Şi-a tot privit la ei;
Le-a făcut apoi cu ochiul
Şi-a dat din cap, ehei...
Prefer, adică,-un pui de somn
La mine în bordei.

Dar patru Stridii au fost gata
Pentru escapadă,
Încălţate cu pantofiori
Pentru promenadă –
Şi asta era straniu, căci
N-au picior, nici coadă.

Alte Stridii, patru, le-au urmat
Şi-alte patru, încă;
Şi-încă patru, multe, multe-n
Grabă apa-adâncă
Părăseau, înotând pe val,
Ţopăind spre stâncă.

Cei doi, Morsa şi Tâmplarul,
Mergeau duşi pe gânduri –
Apoi s-au aşezat la ţărm
Pe un braţ de scânduri;
Stridiile stăteau cuminţi
Aşteptând în rânduri.

"A venit timpul", Morsa-a zis,
"Să vorbim de vreme –
De pantofi, regi şi vopsele –
Despre varză şi trireme –
De ce stă marea lângă ţărm –
Şi-alte teoreme."

"Hei, un pic", Stridiile-au ţipat,
"Nu-ncepeţi, e-abia şase;
Suntem obosite, abia suflăm –
Şi toate suntem grase!"
"Nici o grabă!" a zis Tâmplarul.
Şi-ele: "Merci", foarte bucuroase.

"O pâine dublă"-a spus Morsa,
"Ne-ar trebui acum;
Piper, oţet, un pic de unt,
Şi cina-ar fi... parfum –
Sunteţi gata, o, stridii dragi?
C-am flămânzit pe drum."

S-au mirat Stridiile, "Doar
Nu te referi la noi!
Suntem amici, ar fi urât
Din partea la-amândoi."
"E-o noapte faină", Morsa-a zis,
"Aştrii zâmbesc spre noi!

Aţi fost drăguţe să veniţi
Cu mame şi surori!"
Tâmplaru-a spus, "Mai pasează-mi
Una; ah, mă omori,
Fii şi tu atent, aş fi vrut
Să nu te rog de două ori!"

"E ruşinos cum le-am minţit
Şi le-am tras-apoi clapa,
Le-am dus departe de părinţi
Şi le-am forţat cu graba",
A mai spus Morsa. Tâmplarul:
"Ai pus mult unt degeaba."

"Vă compătimesc enorm căci
Ţin la voi, îmi pasă",
Suspină Morsa, alegând
Stridia mai grasă;
Apoi, şi-a şters cu batista
Gura unsuroasă.

"Dragi Stridii",-a exclamat Tâmplarul,
"Este târziu şi-i noapte,
N-aţi vrea s-o pornim înapoi spre casă?"
N-a răspuns nimeni. Poate
Nici nu-i de mirare, cei doi
Le-au înghiţit pe toate.

fabulă clasică de Lewis Carroll din Alice în Ţara Minunilor, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stridii

Stridii, stridii fermecate! – strig pe stradă,
Luaţi domnilor, la chil sau la grămadă,
Atât de proaspete-s şi atât de grase,
Atât de dulce li-i carnea fără oase,
Nu-s stridii în Colchester, de bună seamă,
Mai dulci – nici cu o mai delicată zeamă:
Vă cad grozav de bine la stomac
Şi vă trezesc toţi nervii la ţuiac!
Te pot face, cât ai zice peşte, tată
De băiat voinic sau zveltă fată;
Iar madam, soţia ta, în pântec
Va simţi o viaţă nouă,-un fel de cântec;
Fie ea chiar stearpă sau de ani trecută,
Fie ea nasoală sau ciufută,
Mâncaţi aceste stridii şi daţi iama-n pat,
Nu vă temeţi de ea, plodi-va garantat.

poezie clasică de Jonathan Swift, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Booking la plajă

Motanul Booking a plecat
În vacanţă, la bronzat,
Însă crema şi-a uitat,
Iar soarele l-a ars imediat.

S-a dus fuga la stăpâna...
S-a plâns că-l ustură mâna
Şi codiţa... şi blăniţa...
Crema i-a furat-o Miţa.

Şi a mers pâş-pâş la ea.
Ea-n apă se bălăcea...
L-a-ntrebat care-i problema,
El i-a spus că n-are crema.

Miţa însă nu ştia
Crema unde se afla
S-a dus Booking şi la Tanu,
Dar nu ştia nici motanul.

Atunci a plecat la Miţoi
Făcând mare tărăboi.
Dacă la el nu era,
Cine-ar fi putut s-o ia?!

Aşa că de supărare
Booking a purces la plecare,
Căci crema de n-o găsea
Nu se mai putea bronza.

Când şi-a pus slipu-n rucsac
Crema i s-a arătat.
Era într-un colţ uitată,
Printre rufe aruncată.

Pe prosop din nou s-a-ntins,
Chiar de soarele l-a prins.
Dar crema se risipise...
Dragul meu, ce zile triste!

Booking s-a înfuriat
Pe toţi i-a ameninţat:
Dacă făptaşul nu se va preda,
Pe toţi îi va retrograda.

Atunci Miţoi i-a spus spăşit:
"Din cremă eu am folosit",
Iar după el, imediat,
Tanu şi Miţa s-au predat.

"- Booking, n-ar fi o problemă,
Îţi vom lua o altă cremă!"
- Aveţi dreptate, dragii mei!
Pentru ce ăst tărăboi?!

Oh... şi mai aveţi dreptate,
Jenă-mi e acum de toate!
Ce scandal am provocat!
Mii de scuze! S-a-ntâmplat...

Mai bine altă cremă-mi luam
Şi nu mă mai supăram!
Pielea nu mi-aş fi prăjit
Şi aş fi fost mai fericit.

Apoi motanul a plecat
Cremă să ia a încercat.
-"Nu mai avem, ne pare rău!"
-"Ghinionost mai sunt şi eu!"

Şi trist, la plajă s-a întors...
- "Să mă bronzez, dar ce folos?!"
Mai tot pârlit, sătul de toate
Plecă motanul mai departe...

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da

Era doar una la părinţi,
Iar el - un terchea-berchea
Ce-ntruna se ruga la sfinţi
Să-i fie ea perechea,

Căci tatăl ei era primar
În satul de sub coastă;
În rest, nu prea avea habar
De ce-o vrea de nevastă.

Se pare că s-a-nduioşat
De ruga lui prea-sfântul,
Iar fata s-a amorezat
Şi... gata legământul!

Primarul n-a avut de-ales,
Le-a dat chiar şi bolidul,
Dar a lăsat de înţeles
Că n-ar prea vrea partidul,

Că este cam recalcitrant
Şi-i ţine în blesteme,
Ba chiar că e intolerant,
‘i-njură pe-orice vreme,

Dar dacă membru s-ar făcea,
Ar fi un om de bază
Şi-orice partid pe loc l-ar vrea,
Căci pe-alţii-anihilează.

Şi ar mai fi cum ar mai fi,
Ar trece ei şi de-asta,
Dar trebuie ca peste-o zi
Să zică "Da" nevasta.

Păi vezi că eu uitai să spui
Că fata cea curtată
Avea o mamă ce, hai-hui,
Era mai mult plecată.

Aşa că el, a doua zi,
S-a dus c-o mutră acră
La tren că dacă o veni
Să-i spună: - Mamă... soacră,

Să vezi ce plan făcut-am eu
Cu fata lu' matale,
Că şi ea mă iubeşte, zău,
Vreau "Da"-ul dumitale!

Spuneam de acră pe mai sus,
Dar stai să vezi trăsnaie
Că nicio vorbă n-a mai spus
Socriţei cea bălaie,

Cu formele de top-model,
Cu buze senzuale,
Că a uitat de tot de el,
Şi nu i-a zis "matale";

De-atunci a mai trecut un an,
De nuntă nu-i mai pasă
Şi-o caută ca un Don Juan,
Când nu-i primaru'-acasă.

Acum, eu nu ştiu câţi de "Da"
A vrut ca să obţină,
Dar ăla care trebuia,
Nu cred c-o să mai vină.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

TRECUT, PREZENT... DAR VIITOR?

De-o viaţă suntem amici,
Încă de la grădiniţă;
Citeam,, ARICI-POGONICI'',
Mai ciupeam câte-o fetiţă,
În pauze când ieşeam
Mai spărgeam cu mingea geamuri,
Iar tâmplarul ne-njura
De mamă şi alte neamuri.

La şcoală când am intrat,
Nu ştiu de-a fost întâmplare,
În aceeaşi bancă-am stat,
Chiar lângă învăţătoare.
Să nu credeţi că eram
Cuminţi, ca sfinţii-ntr-o frescă,
Mai degrabă eram clowni
De comedie burlescă.

Că aşa-i când suntem mici,
Viaţa noastră-i tot o glumă,
Dar la carte, eram,, brici''
Nu eram noi cei din urmă;
Fără falsă modestie,
N-aveam pe nimeni în faţă,
Prindeam lecţia din clasă,
Că acasă... cine-nvaţă?!

Şi nu vreau ca să mă laud,
(Să-l citez pe Eminescu,
şi pe care îl aplaud),
Numai eu, şi X-ulescu
Rezolvam orice problemă,
Şi aproape toţi colegii
Copiau,, cu sârg'' în clasă,
Iar noi, îi lăsam, ca blegii.

Dar când te scotea la tablă,
Nu aveai ce să mai faci;
Doar că tabla era rablă,
Iar noi, nişte pui de draci,
O săltam puţin de-o parte
Şi cădea grămadă jos,
Iar pâna chema tâmplarul,
Noi jucam un,, lapte-gros''.

Însă timpu-a trecut iute,
Şi ne-am trezit pionieri;
Nu c-ar fi fost vreo virtute,
Dar aşa credeam noi,, ieri''.
Căci viaţa nu-i programată,
S-o trăieşti când doreşti tu,
Toţi trăim prezentul nostru.
Asta este,, deja vu''!

Astăzi, când democraţia
Ne-a luat pe nepusă masă
Şi când s-a-nteţit hoţia,
Ba chiar şi lupta de clasă,
Vrem să judecăm trecutul.
El a fost prezentul nostru,
L-am trăit cum ne-a fost dat.
Acum, e prezentul vostru,
Liberal şi democrat!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balaurul care n-a mai ajuns în poveste

Cică un balaur cu şapte capete
S-a pornit la-mpărat - ce vrea să capete?
Nu ştie nici el, căpcăunul -
Din şapte capete n-are minte nici unul.
Ceea ce ştie pocitania este
Că un împărat plus un balaur fac o poveste...
E adevărat, îşi dă seama monstrul şaptecăpos,
Că povestea nu e poveste fără Făt-Frumos.
Dar, cu Făt-Frumos, balaurul ştie prea bine:
Capetele, oricât de multe, rămân tare puţine.
(Asta, în caz că ai un pic de noroc,
Căci se poate întâmpla să nu-ţi mai rămână căpşoare deloc.)
Mâhnit, balaurul şi-a zis: "Nu mă mai duc la-mpăratul,
Mă-ntorc să fac carte, să-mi iau bacalaureatul...
Cu şapte capete proaste mi-e peste
Puteri să ajung în poveste, pot să ajung de poveste..."
Vreţi să ştiţi ce-a fost mai departe?
Balaurul s-a dus să-nveţe carte.
De-nvăţat a-nvăţat, e drept,
Dar n-a mai ajuns deştept...
Cum vă spuneam, era o fire năucă -
Şi-a pus pe fiecare cap câte o perucă,
Apoi s-a proclamat
Împărat.
(Era convins că-mpăratul e-mpărat
Doar pentru că are perucă pe cap.)
Într-o zi, ce-i veni unuia din capetele sale înalte -
A zis că e mai deştept decât celelalte...
De-atunci au prins a se mânca între ele, câte un pic, câte un pic
Până când n-a mai rămas din balaur nimic -
Doar poate-o pildă, spre luare-aminte:
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte...
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte...

poezie satirică de Vasile Romanciuc
Adăugat de Valentina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu acum

ar fi trebuit să plâng
dar nu acum
căci nu am lacrimi

ar fi trebuit să beau
dar nu acum
căci n-am de unde

ar fi trebui s-aştep
dar nu acum
căci nu am loc

ar fi trebuit să-ţi fiu
dar nu acum
căci nu sunt eu

ar fi trebuit mai mult
dar nu acum
căci e puţin

ar fi trebuit un zâmbet
dar nu acum
căci sunt doar ploi

ar fi trebuit o zi
dar nu acum
căci este noapte

ar fi trebuit să stai
dar nu acum
căci ai plecat

ar fi trebuit să plec
dar nu acum
căci stau pe loc

ar fi trebuit odihnă
dar nu acum
căci sunt grăbit

ar fi trebuit ceva
dar nu acum
căci n-am nimic.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea noastră-i mai frumoasă

Iubirea noastră-i mai frumoasă,
ca orice dragoste sub cer.
Căci toate dragostele pier,
a noastră nici de iad nu-i pasă!
Iubirea noastră-i mai curată
ca orice fir de mărgărint.
Căci toate dragostele mint,
a noastră însă niciodată!

Iubirea noastră-i mai înaltă
ca orice templu din vreun plai.
Căci piatra cea de sus e-n rai,
iar pietrele de jos sub daltă.

Iubirea noastră-i mai duioasă
ca orice plîns de-ndrăgostit.
Căci nici un mire n-a plătit
un preţ mai scump pentru-o mireasă.

Iubirea noastră e mai vie
ca apa vie din Elim.
Căci orice clipă cînd iubim
e un fior din veşnicie.

Iubirea noastră-i mai măiastră
ca cerul ce clipeşte-oricui.
Dar stelele-s iubirea Lui
iar cerul gol, iubirea noastră.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (4)

Era,-n Neanderthal, vestit
Ca luptător ce a slujit,
Puternic, dur, neobosit,
Şi tribu'-n care a trăit,
Dar şi un altu',-am auzit,
Aflat la răsărit.

Era un ditamai zdrahon
De ai fi zis că-i fier-beton,
(Păi, nu era pe-atunci, pardon!)
C-o voce ca de tir claxon,
(Nici d-ăştia nu erau! Bizon?)
Dar, la femei era afon.

Făcea naveta, bietul om,
Ca tija unui metronom
Sau electronii prin atom,
Cu paşii - nesfârşit monom,
Cu estul-vestul în binom,
Că, altfel, ar fi fost în pom.

Cu cea din vest îi mai mergea:
Era de-a lui şi îi ştia
Tot ce făcea şi chiar gândea,
Dar îl lăsa, căci se-ntorcea
Întotdeauna cu ceva
Din ce-şi dorea.

Cealaltă, însă, vorba lui:
"Cam a... neanderthalului",
Doar ce pleca, ea: "Nu-i, iar nu-i!"
Dar mai zicea şi: "Nwu da mui"
Traducerea... o pun în cui,
Căci mi-e ruşine să v-o spui.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

... Aş vrea, de s-ar putea....

Am fost aproape de Rai, cu tine de mine aproape
Cu al tău grai desprins din Rai
Erai zâna ce-mi spuneai şoapte in noapte
Acum eşti prea departe şi nu ai parte de cele ce le sperai

Voi înţelege cândva, atunci când voi putea
Că cele întâmplate, mi-au fost date spre a fi învăţate
Din baza mea de date te voi şterge şi nu aş vrea, pe tine, cu numele, iubita mea
Dar asta este dorinţa ta, ce o voi respecta mai presus dintre toate

Se prea poate, că intr-o noapte să mă strigi în şoapte
Dar eu voi da întâietate la a mea viaţă
Căci din cele prezentate, nu mai aud a ta inimă cum bate
Departe poate în altă viaţă, ne vom întâlni poate în piaţă

Să fac la toate faţă nu am cum, că nu sunt paiaţă
Al meu suflet fierbinte îl pun la gheaţă
Fetiţă minunată ce mi-ai dat cândva speranţă
M-ai învăţat ceva, să nu mai îmi pun sentimentele pe faţă

A fost aievea doar un vis
Multe atunci s-au zis
La un sărut aprins
Să tremuri nu ţi-am interzis

Doresc să trăiesc şi eu firesc
Omenesc voi să vorbesc
Şi din tot ce făptuiesc
Nu voi să greşesc

Trecutul e o poveste ce-mi dă de veste
Că prezentul se trăieşte. la fiecare aşa cum este
Şi voi ca în viitorul ce mi se pregăteşte
Una că tine dacă mai este.

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: O iubeşti, nu-i aşa?
Lucian: Poftim?! Dom' director, eu... N-am spus aşa ceva.
Traian: Nici nu-i nevoie; ce crezi, că eu sunt prost şi nu-mi pot da seama?
Lucian: Dumneavoastră, nu! Dar... Poate că e şi din cauza dumneavoastră; mă refer la reclamaţie... Prea spuneţi peste tot că sunt preferatul dumneavoastră; s-ar fi putut s-o deranjeze şi asta. Zilele trecute mi-a reproşat că aţi avut mare grijă să-mi acordaţi mie, fiind preferatul dumneavoastră, o funcţie importantă în cadrul misiunii, de mare răspundere; s-ar putea să fi avut dreptate.
Traian: Cum?! Aşa ţi-a zis domnişoara?! Şi tu preferi să mă acuzi pe mine şi s-o aperi pe ea; s-o crezi pe ea?! Ţi-am mai zis, destul de clar, de la bun început, că n-am avut nici un amestec; nu pot să cred că încă mai ai îndoieli în privinţa asta! Ce vrei, cumva să-ţi dau vreun document scris, cu martori şi semnături?! Sau ce?
Lucian: Nu, dom' director, dar...
Traian: Luci, te rog, nu mă supăra! Ştii ce?! Hai chiar acum la această domnişoară acasă, amândoi, împreună, să ne lămurim odată, să ne spună ce vrea de fapt să obţină. Poate doar aşa ar mai exista o şansă pentru tine, doar aşa te-aş putea ajuta, doar aşa ai putea fi salvat; încă nu s-a ajuns foarte departe, nu s-au făcut demersurile necesare, ancheta n-a fost demarată, iar dat fiind că la mijloc mai sunt şi zilele astea două, sâmbătă şi duminică, deci, totul va porni în forţă de abia luni... Hai!
Lucian: Nu!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Discutând despre sexul îngerilor

niciodată primăvară n-a fost parcă mai frumoasă
plină de vorbe suculente, încărcate de sens
dar dacă stau şi mă gândesc
nici eu nu am toate vorbele cu mine
unele au rămas în urmă, altele s-au pierdut pe drum
şi nici cele care m-au urmat nu se simt prea bine

oare cum aş putea rezuma o discuţie care nu a avut loc
între două persoane care s-au transformat în umbre
şi caută cu disperare răspunsuri?

retrăieşte trecutul mi-ai spus
căci vei găsi toate răspunsurile la întrebări
şi-atunci m-am afundat în apele lui tulburi
până când plămânii mei au explodat
cerându-şi porţia de libertate
revenirea în mizeria zilei anoste e dureroasă
şi duce la pierderea echilibrului
la revedere am spus
întorcându-mă din pragul uşii
şi zâmbind, am lăsat să plutească o incertitudine:
îngerii nu au ce să facă cu el
priveşte mai bine Calea Lactee

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pneumonie

am pneumonie,
asistenta mi-a spus că n-am,
dar s-a uitat la mine şi nu ştia daca să merg sau nu la un spital.
"sunt cazuri mult mai grave, respiră adânc!" mi-a spus
fără să ştie dacă am sau nu
pneumonie.

am vorbit cu-n medic despre problema mea
mi-a zis că aude o turbulenţă mică
din plămânul stâng sau drept
sau poate de la inimă.

la chioşcul de ziare din capătul aleii,
de unde se vând ţigări la bucată,
am alergat ca un copil
fără să-mi dau seama
că obosesc din cale-afară

am stat puţin, m-am uitat în jurul meu şi i-am spus vânzătoarei:
"o ţigară, vă rog, să fie cea mai aromată!"
căci cine ştie, poate n-am să mai fumez vreodată,
răpus de pneumonie.

un tânăr cardiac, cum sunt şi eu de-a dreptul,
mi-a spus că trebuie să ne îngrijim pe noi,
să observăm ce trebuie în oameni,
în stele,
şi în flori,

ce au sau nu

pneumonie.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ştiu că mâine...

Şi ştiu că mâine am să mor,
Şi nimănui nu-i fie dor,
Căci de-am să plec, plecat n-oi fi,
Ci doar cu voi zi după zi.

Voi ce mi-aţi fost prieteni dragi
Nu mă veţi plânge la mormânt,
Ci-mi veţi aduce pumni de fragi,
Eu să îi gust de sub pământ.

Să-mi fie sufletul ferice,
Că v-am avut mereu alături,
N-o să vă uit, chiar de aice
Mi-e zborul aripe de fluturi.

Mă simt firav, făr' de putere,
Altfel eu moartea o vedeam!
-Nimic mai mult eu nu pot cere,
Decât viaţa 'napoi s-o am.

Să mă reîntâlnesc cu voi
Să ne distrăm ca-n tinereţi,
Să preţuim clipele noi,
Să fim ca altădat', ştiu, vreţi!

Dar din păcate eu m-am dus,
Nimic nu se mai poate face,
Că nu v-am spus ce aveam de spus,
În moarte nu îmi va da pace.

Moartea m-a luat nepregătit,
M-a rupt de tot de lumea noastră,
Sunt călător spre infinit,
S-ating pierdut zarea albastră.

............................................................

Voi să mă căutaţi în manuscrise
Când eu în lumea asta n-oi mai fi,
Acolo-s gândurile mele scrise,
Aşternute toate-n poezii.

poezie de Răzvan Isac (19 februarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laleaua cu spini

Deşi în aparenţă nu se apropia niciun eveniment
Ai primit o floare de la cineva care ţi-a spus:
Ridică-te şi fii!
Cred că era un trandafir, căci tu i-ai rupt mai întâi
Spinii
Spunându-i că nu ştii ce vrei, ce vrea
Că toată viaţa ai visat o floare, dar lalea
Apoi ai vrut să-i schimbi culoarea şi mirosul.
Parfum, vopsea
Nu te-ai oprit
L-ai tuns ca pe lalea, l-ai ciumpăvit
Şi l-ai certat că n-a venit la timp, şi l-ai hulit
Că nu se poate, că floarea ta şi-a revenit
Şi asta datorită ţie
Că vei rămâne pân'la moarte fidelă mamă şi soţie...
Trandafirul ajuns lalea
Tăcea
Până când i-ai spus, într-o zi
Că ţie nu ţi-a plăcut la el
Cel mai mult şi mai mult
Că n-are spini.
E vina sa. Crezând că se apropie un eveniment extraordinar
S-a dat în dar
Cuiva care-şi dorea
Să aibă o lalea
Chiar dacă mai primise
O floare tot ca ea
Dar îi murise
Când o primea
Căci n-o iubise
Cum o iubea.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!