Ruj

sângele tău este pasăre
cu aripile între două lumi
ia forme şi culori
potrivit intenţiilor
(apropo de pavaje
unui iad prezumtiv
şi de foamea
de o îmbrăţişare -
gestul în sine
nici nu mai contează)
vine Ultima
îşi ţuguie buzele
în oglinda oaselor tale strălucinde
şi se făleşte cu un roşu
impecabil

zborul abia acum
începe

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm.
Bea puţină apă –
care devine tulbure, amestecată cu nisip –
apoi îşi reia zborul,
repetă o scenă la fel de veche ca lumea,
scenă care n-a încetat niciodată să aibă loc.
Dacă nu s-ar mai întâmpla, chiar pentru o singură zi,
n-ar mai fi posibil să existe muzica şi nici stelele, nici mierea
şi nici Renoir, nici copii care joacă zaruri
şi nici norii, nici părul tău fluturând în vânt
şi nici măcar ochii tăi care alungă umbrele
în fiecare dimineaţă când te trezeşti.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

caut

alergând
între gând
şi pagina trecută, lipsă acum
dactilografiind mirarea, un «accent»
pregătit pentru un cuvânt anume, a căzut
şi-a fracturat mijlocul şi acum
caut un atelier
de reparat cuvinte şi accesorii. ştiţi cumva?!

între timp, gândul a plesnit, mirarea
s-a răsturnat –
tâmp
caut un bandaj, o atelă… îmi rup cămaşa
las’ că îl dreg eu, mi-l închipui pasăre
îi voi reda cândva zborul… veţi vedea!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astenie de târziu

Astenia mea târzie
Frunză legănată-n vânt,
Frig rotund pe cerul gurii
Dezbrăcată de cuvânt,

Nopţi cu vise nedormite
Alchimia cifrei doi,
Clipă deşirând trecutul
Lacrimă din ochii goi,

Gânduri fâlfâind din aripi
Gestul unui salt mortal
Jar pe ultima ţigară
Sânge roşu vertical,

Deget desenând pe geamuri
Pasăre pierdută-n zări,
Umbră despicată-n două
Plină de însingurări,

Cataractă pe oglinda
Răstignită de perete
Ploi jilave de sudoarea
Sentimentelor ascete,

Astenia mea târzie
Scârţâit de oase reci,
Tălpi de lut călcând piezişe
Prin regatele de melci.

poezie de Constantin Georgescu din Ipostaze (2017)
Adăugat de constantin_georgescu_pif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie patriotică

ţara mea în ţara ta
oameni tot mai puţini - restul lume unde
doar dinţii contează

ţărâna nu refuză niciun plug pe motive etnice
iar oglinda cerului
nu reflectă graniţele

patria este o epidermă
măduva oaselor
sau mai degrabă un dor ipotecat

ţara ta în ţara mea
învaţă dinţii să muşte limba
maternă tradusă mutit

şi la urma urmelor, acolo
sub insinuarea hotarelor
ajungi adevăratul Acasă

şi ce îi rămâne Urmei
se încheagă
drept ţară

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioburi

oglinda: ghilotină peste lume. sunt un cap/ăt despărţit de dumnezeu şi mă rostogolesc, după chipul şi asemănarea mea, de la primul cuvânt, până la ultima nuanţă de roşu.
oglinda: linie de fracţie cu dinţi. totul se împarte la unu, pentru că zero face frig:) +1 = -1:(
oglinda: calculator de riduri. aceasta este desăvârşirea ta (femeie).
oglinda: felia de pâine. pe ce parte o să cad azi? o să-mi amintesc de mâna brutarului excitat, ca de o ploaie sfântă?
oglinda: tango între punctul de pe i şi infinit.
oglinda: distanţa dintre pradă şi prădător. mă prind sau pierd încă un eu. să nu uit să închid ochii când trec dincolo.
oglinda: fereastră cu vedere spre ea. ea, cea care expiră când eu inspir. ea, cea care moare când eu trăiesc. later edit: un gest inegal anulează definiţia oglinzii. ea, cea care trage cortina.
oglinda: balansoar între trecut şi viitor. come as you were. cu viteza luminii. cu toţi morţii din tine.
oglinda: rană dublu adezivă care mă ţine întreagă. acest pahar sangvin. diavolul poartă ultima nuanţă de roşu.

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

spirale violet-aurii

aşa de tare şi
cu o viteză uimitoare saltă
fulgere subţiri, subţiri
teiubescuri zvelte…
tu nici nu ştii
tot atâtea scenarii
«drobi de sare», fericiri trec prin
ochii mei
Ultima oară secunda abia zbătândă
mi te închipuia la moartea mea
şi plângeam de cât amar
ţi-am provocat cu acest banal prilej
nu pentru mine, ci de plânsul tău
am plâns
îţi căutam – mort fiind – fruntea
să-ţi spun în culori că
te aştept într-o viaţă viitoare
mai bun
mai puţin susceptibil… şi la fel de
iubibile vieţile tale să le slujesc, tu nu,
tu aruncai batiste în urmă
jurai să nu te mai naşti dacă
tot trebuie să mor atâta…

Secunda în care scriu aici
te întoarce
în secunda care va veni şi tot aşa!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

mai sus

repetarea erorilor vine cumva
din rutină
m-am săturat
tot reîncărcându-mă, cel puţin
acum ultima oară, câtă risipă…
nici de data asta n-am reuşit
să mă ridic mai sus
de rădăcina ierbii ostile
am ochii uscaţi, arşi în setea
de lumină

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ia-mă în iad,
îţi dau glasul meu
cu gust de măr
să muşti din el
ca din raiul
în care nu pot să mai intru
pentru un păcat din trecut.

ştii...
în fiecare parte a frigului tău
sunt tandreţe şi piele,
frântura de inimă
ţi-o repar cu buzele arse.

ia-mă în iad
până se face sângele
drum înainte-mi.

între
mă iei
şi nu,
... mă vrei.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din Oceanul Conştiinţei Fără De Formă, la fel ca oricare creaţie, răsar gândurile care pornesc în călătoria lor de experimentare şi de cunoaştere de Sine. Aceste gânduri sunt ca nişte bule care se dezlipesc de Ocean, luându-şi zborul prin teritoriul relativ al lumii manifestate. Din moment ce gândul s-a despărţit de Ocean, acesta priveşte în jurul său şi vede alte forme separate, care sunt şi ele în propria călătorie de cunoaştere de Sine. Şi, pentru a-şi determina forma şi pentru a se diferenţia de celelalte forme, gândul îşi creează un sine fals, cu care începe să se identifice. Exact ca oamenii. Şi începe să călătorească, însă este mereu conştient de faptul că această călătorie este una de evoluţie şi de avansare - tocmai de aceea, gândul are un singur mare scop: să devină experienţă.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Relaţia cu gândurile
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din jurnalul unei zile (lagărul morţii...)

Fiecare pasăre îşi cunoaşte zborul
aripile de ceară sunt un "simulacru",
o contestare
a lagărului
şi-a sufletului pironit între ziduri
nu toţi copacii falnici au parte
de roade...
freamătul frunzelor este acelaşi
când
ispitele pun la cale
naşterea unei lumi damnate...

Numai femeia "aleasă" poate asculta
sâsâitul
provocator al şarpelui...
"Fiii tăi vor fi răzbunarea mea
pentru frumuseţea
vieţii oferite"...
De unde vine glasul acesta tulburător
asemenea unei zile ce-şi îmbracă
hainele cernite?

Trec ades pe lângă un cimitir părăsit
câinii de pripas stau la soare cu boturile
lipite de lespezile grele
"să vorbească pământul într-o limbă
ce nu ne-a fost dezvăluită?"
florile sălbatice crescute la căpătâi
mai păstrează în culori
amintirea
stinsă
a unei iubiri...

Şi câte nebunii, izvoare nesecate,
cai sălbatici
şi păsări în colivii
poţi vedea
într-un "lagăr al morţii"...
Aripile de ceară
sunt un "simulacru"
ca şi viaţa –

Gândurile...
o avalanşă de străfulgerări năucitoare
singurele
care mai au curajul
de a îmbrăţişa
libertatea unei zile de vară,
unei zile de vară...

poezie de Valentina Becart din Din jurnalul unei zile (17 aprilie 2011)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasăre moartă

Acest ghem
de pene colorate
a fost cândva un cântec.

Zborul ei s-a frânt
la fereastra mea.

A lovit din plin geamul,
derutată de zidul străveziu
de sticlă.

Nu ştia nici ea
că transparenţa
poate să ucidă.

Am ridicat-o,
încercând să o ajut.

Am încălzit-o
la pieptul meu.

Un tremur tot mai slab
i-a cuprins trupul plăpând.

Sub un cer parcă mai sărac
şi-a strâns aripile
pentru ultima oară.

Neplânsă şi neştiută
a încremenit
pe albul imaculat
al zăpezii.

poezie de Valeriu Butulescu din Versuri noi (2018)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecelul Lobeliei

Am fost odată parte
A sângelui şi oaselor tale.
Acum nu mai sunt, acum sunt
Doar o umbră-n strane goale.

În fiecare zi, în zori,
Mă trezesc din visul tău afară
Şi nu mă mai pot întoarce,
Şi plâng... iar zilele zboară.

Nu pierdută, ci abandonată,
Lăsată peste tot în urmă;
Iar aceasta-i gândul meu
Care-n mintea ta tot scurmă.

Nu ştiu nimic, nimic.
Abia pot îngâna două cuvinte.
Dar aceasta este lacrima mea
Pe-obrazul tău. Fierbinte.

Îţi priveşti chipul în oglindă.
Cu cine să-l aseamăn?
Acesta trebuia să fie chipul
Mie geamăn.

Dă-mi mâna de-acolo din somnul tău,
Acum departe.
Altminteri, mereu voi plânge,
Altminteri, voi lăcrima până la moarte.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu rămâne nicio urmă

Între masă şi rugă e o legătură de suflet
hrana îmbracă o haină spirituală

care satură mai mult foamea

trupul primeşte cu dragoste ce-i trebuie
asemeni pomului din grădină

o permanenţă dorinţă
se naşte
în fiecare clipă.

Între om şi natură relaţia este biunivocă
răzbunarea nu-şi are rostul,
nemărginirea începe cu fiecare.

Între mine şi tine timpul trece în voie
nu rămâne nicio urmă
decât drumul oaselor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul sangelui

treceam cândva, moleculă cu moleculă
prin aripile tale amputate de timp
chiar înainte de a-ţi auzi foşnind
ultima zbatere

îmi spuneam că am ajuns în rai
şi voiam să plec în căutarea Sa
dar se făcea că plângeam...
curgeam din capilare
drept în inima pământului

eram atât de roşu...
răni învineţite abia scăpau
câte un bob rubiniu
pe care mi-l priveam
bucăţi chipul amurgului
pâinea sărată a trupului meu

apoi urcam verde
răscolitor de verde
într-un copac de fapt
urcam incolor însă
oglinda ramurilor mă întrupa
cu veşminte de frunze
până când mîna ta de copil
s-a ridicat să mă reculeagă
roşu, zemos, somnoros
sădindu-mă dintr-o muşcătură
înapoi în inimă...

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevăzutul există în Linişte, fără a deranja sunetul. Oceanul nu pretinde atenţia valului, chiar dacă Oceanul susţine existenţa valului. Însă, oare, valul îşi aminteşte că el este apă sub forma unui val? Aceasta este călătoria de cunoaştere de Sine, aceasta este călătoria de întoarcere la Sine şi de renunţare la sine. Căci tot ceea ce vezi în lumea manifestată sunt fragmente ale Unicului Sine, care se exprimă prin toate formele existente. Nu există separare între vlăstarii Unicului Sine, la fel cum nu există separare între mal şi apă. Dacă apa nu exista, malul nu avea niciun sens. Apa şi malul sunt Una, exprimate în forme diferite, unice, dar interconectate. La fel este şi forma pe care tu o ai acum: este un fragment al Unicului Sine - al Conştiinţei Absolute - exprimată într-o formă unică şi interconectată cu celelalte forme, la rândul lor unice. Însă, cu adevărat, nu eşti forma pe care o vezi în oglindă - eşti Viaţa din această formă, care se exprimă prin această formă. Iar faptul că ai inteligenţă proprie, se datorează unui mecanism natural prin care forma îşi păstrează direcţia de mers. Însă, ce face forma? Se identifică total cu forma, deoarece uită de ceea ce ea era înainte să fie sub forma unei forme. Înainte ca forma ta să existe, era Fără De Formă. Şi încă mai este, căci Nevăzutul este în continuare în forma ta, susţinându-ţi existenţa formei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor

Zborul fiecărei păsări
e un exerciţiu impus,
aripile lor caută necuprinsul
să-l adune-ntr-o îmbrăţişare.

Să fie mereu
un zbor de-o aripă,
un zbor într-o îmbrăţişare.

poezie de Violeta Pasat din Pasărea confident, editura ORION - BUCUREŞTI
Adăugat de Violeta Pasat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de leagăn

Copile, ziua ta s-a născut dintre nori
Ca un poem albastru ce vine dintre ploi
Dimineaţa, când zorii se zbat
Peste lumea în care ai intrat.

De-atunci lumina nu mai e aceeaşi
Pe care o ştiu de demult
Şi nici pământul nu mai e acelaşi
Chiar dacă e totuşi pământ.

Copile, tu nu ştii mai nimic despre viaţa
În care ţi-a fost dat să intri mai curat
Ca lumina ce-şi curmă aripa
Peste umbra eternului păcat.

Drumul tău abia acum începe
Când e ziua ta întâi pe pământ
Şi tu, copile, nici nu ştii că drumul
E lung din pământ în pământ.

Tu, copile, dormi acum în pace
Căci mama veghează la somnul tău blând
Lumina pentru tine e lumină,
Pământul va fi iar pământ.

poezie celebră de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am să-ţi spun că te iubesc
acum când începe meciul cu ronaldo
chiar dacă el nu-mi place
dar mi-mi plac cireşele negre şi amare
din care-mi promiseeşi dulceaţă
după care mor
mai ales în clătite
dulci ca şi buzele tale
toate buzele tale

în sfârşit e vară şi nu sunt

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea fluturelui

Ţi-am încercat buzele...
Erau fierbinţi.
frisonul ultimului cuvânt "Rămâi!"
sărea ca o minge pe treptele
dărâmate.
Iar eu zburam
în mâini ţineam aripile tale
de fluture.
Le prinsesem,
când se ferfeniţau
pe umerii mei.
Le-am sărutat,
erau mici.
În ozonul naşterii
dragostei
se atrăgeau două extreme-
absenţa trupului meu
şi aripile tale de fluture.
Se ciocniseră doi magneţi-
frisonul bătea în soarta iubirii-
o minge magnetică,
iar eu zburam
şi tu zburai,
şi buzele noastre se sărutau.
La început culorile
se pecetluiau pe buze-
Aşa se născuse povestea
fluturelui.
Magnificul zbor
era o minge
uşoară
ce sărea pe caldarâmul
ameţitor
şi noi după ea
ieşisem în stradă...
Ah, ce aromă de culori
şi ce iubire fără anotimpuri!

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, Doamne, văd!

O, Doamne, văd!
Abia acuma văd!
Abia acum-au toate-n viaţă rost!
Abia acum cînd toate s-au schimbat
cu-adevărat,
abia
acum
încep
să văd
ce-am fost!
O, Doamne-aud!
Abia acum aud!
Abia acum răsună glasul Tău!
Abia acum mă bucur să Te-ascult
atît de mult
pe cît am fost de surd,
de-ngust,
de rău!

O, Doamne, merg!
Abia acuma merg!
Abia acum simt calea sub picior!
Abia acum de Duhul Tău atras
fac primul pas.
Şi-acum
aş vrea
s-alerg,
să cînt,
să zbor!

O, Doamne sunt!
Abia acuma sunt!
Abia acum cu-adevărat trăiesc!
Abia acum, în tot ce-i pămîntesc,
pot să mă-nfrunt.
Şi-acum
aud
şi văd
şi merg
şi sunt.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!