Sensul unui nonsens

mereu aşteptăm ceva,
sau altceva,
o cauză mai dreaptă, o luptă, o iubire,
o moarte mai rapidă,
o groapă mai adâncă,
o dragoste eternă,
o vară mai blândă,
o bătrâneţe uşoară,

ieri părea a fi o zi
mai rea decât alaltăieri,
nu suntem niciodată mulţumiţi,
nu putem alerga
după două vieţi în acelaşi timp,
am putea alerga singuri
după nimic
în fond,

am văzut un moş care
părea mai tânăr în spirit decât mine,
nu a vrut să-mi vândă pontul,
alt moş mi-a arătat apusul
şi m-a întrebat dacă am idee
câte răsărituri,
câte sensuri,
câte dimineţi fără sfârşit
s-ar putea afla dincolo de
moartea oamenilor,

părea un fel de patriarh,
poate era un fel de sfânt
atotştiutor,

- ţi-ai imaginat vreodată
sensul
unui nonsens?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiect tabu

mă uit în jur şi nu mai cred
în nimic,
de cele mai multe ori jelim
propria durere,
poate lucrurile sunt orânduite în vreun fel,
poate nu suntem la mila destinului,

nu ştiu de ce,
mai demult linia orizontului
mi se părea senină şi dreaptă,
astăzi se frânge parcă într-un zbor
de albatros rănit,

vine un moment în care începi să pierzi
treptat
câte un prieten,
câte o onomastică,
câte o iubită,
câte o înmormântare
de părinte,
când începi să-ţi pierzi minţile,
când auzi despre boli crunte şi
bătrâneţi chinuite,
când ai vrea să crezi cu disperare în ceva
chiar dacă nu credeai şi nu te temeai
de nimic,

în inerţia noastră uităm a onora viaţa,
credem că îi vom avea lângă noi pe cei dragi pentru
totdeauna,
moartea e un subiect tabu despre care nu vorbim,
prinşi în durerea noastră jelim,

odată linia orizontului mi se părea clară,
astăzi cerul are culoarea pământului,
nu ştiu de ce confund tot mai des
amurgul cu răsăritul,
nu ştiu,
poate până la urmă
orice sfârşit este doar
un nou început.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ca o carte

Alerga trenul sub lună,
Timpul îmi părea că aleargă după noi
Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul
Copacii falnici, dar de frunze goi.

Priveam stânci, munţi, dealuri
Şi mă miram atât de mult,
Cât e de frumos pământul,
Şi nu mă săturam să mă mai uit.

Trenul alerga tot mai departe,
Inima îmi bătea mereu.
Şi lumea îmi părea ca o carte,
Scrisă de însuşi Dumnezeu.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de...

Eu... sau ce pot spune despre mine,
Câte vieţi am rătăcit să te întâlnesc,
Câte vise, câte nopţi te-am aşteptat,
Cât nu am putut să mor pentru tine?

Nici nu mai ştiu cine sunt... uneori,
Nici ce flori ţi-am dăruit în acea zi,
Parcă erau... trandafiri de ziua Ta,
Cu ce fiori ţi le-am mai oferit atunci!

Parcă era ieri, doar un alt anotimp,
Un simbol în Tot ce Eu am tot iubit,
Părea un răsărit în acea dimineaţă,
Ce chip de fată, ce zâmbet, ce...!

Ce zi de neuitat, mă urmăreşte chiar...
Chiar şi acum îmi răscoleşte toate...
Toate gândurile mele-s toate ale tale,
Toate visele se sting doar cu tine!

Mă voi stinge într-o zi fără de... tine
Şi poate chiar Tu mă vei reaprinde
Dincolo..., dincolo de Tot, de infinit
Dincolo de moartea încă neavenită!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Putem descoperi că, fără intimitate, comunitatea poate părea mai degrabă opresiune decât apartenenţă, în timp ce intimitatea fără comunitate poate părea mai degreabă singurătate decât sentimentul de "a fi tu însuţi". Am putea spune, prin urmare, că suntem noi înşine împreună cu ceilalţi în grade diferite, cu toate bucuriile, plăcerile, speranţele, dorinţele, frustrările şi constrângerile ce însoţesc condiţia noastră de fiinţe umane. Astfel, prietenia cu noi înşine înseamnă că trebuie să fi devenit deja prieteni cu alţii.

Zygmunt Bauman în Gândirea sociologică
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apăsarea amurgului

parcă aş sui un munte
macabru
în fiecare zi tot mai grea
mi se năzare cărarea
întunerici îmi străbat mai acut
decât ieri
căutarea identităţii profunde

pietrele salută scrâşnind
sub apăsarea amurgului

nişte crengi descărnate de vise
îmi împovărează spinarea
într-un perpetuu supliciu
al senectuţii
tot mai jos mă aplec
după oasele zilelor rămase
într-o trecătoare

o proiecţie bizară e trecutul
privit
dintr-o vale adâncă
dintr-o umbră

mai demult apusul părea
o candelă celestă aprinsă
spre lume
azi e o vâlvătaie care se apropie
meschin
cu furişări de infern

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratament

La Sovata, bunăoară,
După câte s-ar părea,
O femeie, chiar uşoară,
Poate să devină... "grea".

epigramă de Ion Moraru din Epigrame cu şi despre femei (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vârsta de cinci ani, rTe-hu deprinsese deja temeiurile artei de a alerga. Oricine poate alerga un sfert sau o jumătate de ceas, dar nimeni, în afara alergătorilor tibetani, nu poate alerga fără întrerupere vreme de luni de zile sau, dacă e nevoie, vreme de veacuri (organismul unui alergător nu se uzează atâta timp cât el aleargă; prin urmare, el n-are cum să moară de moarte naturală, ci va sfârşi, mai devreme sau mai târziu, prin a fi ucis de ceva anume).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Să lăsăm chestiile astea. Tu ce-ai mai făcut?
Ly: Nimic, ca de obicei.
Lia: Ca de obicei, adică ţi-ai petrecut timpul cu Mihăiţă. Am sau nu dreptate?
Ly: Cam ai... Totuşi, am aflat de la el o mulţime de lucruri interesante despre Terra. Şi o studiez în continuare; e o planetă minunată, fascinantă! De abia aştept să ajung şi eu acolo, deşi mai e mult până atunci.
Lia: Destul de mult. Şi dacă vrei să afli cât mai multe lucruri interesante despre Terra, ar trebui să-ţi petreci o bună parte din timp şi cu Nis, să stai pe lângă el; oricum e el mereu singur şi nu-şi găseşte o ocupaţie.
Ly: Nis?! Tipul cel înalt?!
Lia: Da, el...
Ly: Şi de ce să petrec o parte din timp cu el?
Lia: Pentru că e geograf, de aia. El chiar ştie foarte multe despre Terra, mai mult decât oricare dintre noi, de fapt, mai mult decât noi toţi la un loc.
Ly: Serios, chiar ştie?! Privindu-l, nu pare...
Lia: Ce tot spui?! O părea el aiurit, dar e specialist în domeniul lui, altfel nu s-ar putea...
Ly: Ah, înţeleg... Poate că o să-l întreb şi pe el câte ceva, dar altădată. Deocamdată, prefer compania lui Mihai.
Lia: Desigur că-l preferi pe Mihăiţă... Şi el ce mai face?
Ly: El, cu supercomputerul lui... E mereu ocupat.
Lia: Evident, la cât e supercomputerul vostru de mare şi la câte informaţii conţine, nu-i de mirare... Dar ce informaţie foarte importantă a aflat Mihai şi vrea să i-o transmită lui Luci? Din întâmplare, nu ştii despre ce-ar vorba?
Ly: Habar n-am. Mie nu mi-a spus nimic. De fapt, nici nu l-am întrebat. Poate o să-l întreb, cât de curând.
Lia: Cum vrei...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgărele cu mustăţi

Sunt un câine pe care nu-l mai iubeşte
nimeni
de aceea stau lângă strachina mea
pe care cade bruma
şi a devenit la fel de ruginie
ca frunzele pe care
doar vântul le mai ţine
înainte de a îngroşa pământul.

Zilele au devenit din ce în ce
mai puţin luminoase
trec una după alta
fără a mai aduce nimic în plus
afară de amintiri.

Am fost odată fericit
curtea prin care alergam
mi se părea cea mai frumoasă grădină
din câte pot exista
ascultam paşii stăpânilor mei
ca pe o declaraţie de dragoste.

Acum nu mai aud decât asprimea
din glasurile lor
când mă strigă din pragul uşii
ca să-mi arunce un os.

I-am iubit aşa cum numai un câine
poate iubi
numărând ceasurile lungi
de aşteptare
până la momentul întoarcerii.

Curând va sosi iarna
fulgii de nea o să-mi umple
strachina
ca nişte bănuţi
iar eu mă voi transforma
într-un clovn de zăpadă
cu tichia pusă pe cap
care pe nasul-morcov are mustăţi
şi vântură zăpada
cu coada

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea trăi fără iubire?! Oare aş putea trăi într-o permanentă noapte?! Aş putea să trăiesc o iarnă eternă?! Aş putea aprecia noaptea, dacă nu ar exista ziua?! Nu cred! Pentru mine iubirea înseamnă însăşi viaţa! A iubi înseamnă a trăi, a respira, a mă înălţa către divin, puţin câte puţin, cu fiecare mângâiere pe care o ofer sau o primesc, în iubire mângâierile sunt picături ale divinitaţii. Prefer moartea decât o viaţă fără iubire!

citat din Rita Drumeş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tulburare a dimineţii

într-o zi mi s-a părut că erai tu,
aşteptându-mă,
nu am înnebunit,
chiar dacă îmi par albastre câmpiile câteodată,
eu te văd prin toate mirajele pătrate ale
oraşului,
prin fiecare tulburare a dimineţii,

da, cred că erai tu,
nu pot să mă înşel,
chiar dacă nu mai ştiu cu siguranţă
când e postul Paştilor
sau când e sâmbăta morţilor,
aş putea să-ţi spun cu măiestrie
când e Lună nouă în martie,
aş putea să-ţi spun câte păduri mai au copacii
rupţi de singurătate,
câte păsări călătoare
rătăcesc pe copci de gheaţă,
ţi-aş putea spune câte ţigle mi-au mai rămas
pe casă,
nu,
nu am înnebunit,
doar că uneori câmpiile devin albastre,
aşteptându-te.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea cu iubirea

M-am întâlnit c-un înger care se rătăcise prin ceaţă,
Şi-am vrut să-l iau de mână şi să-l conduc în viaţă.
Mi-a spus că este îngerul păzitor
Al unui bărbat care moare de dor,
Pe care îl duce-n ispită
Femeia iubită.
M-a întrebat dacă există aşa ceva în realitate
Şi dacă să-l găsească vreodată se mai poate.
Acea fiinţă, i-am răspuns, există şi are
Două picioare,
Care,
Dacă ar fi libere, cum se cuvine,
Acum ar alerga spre mine.
Este stăpâna ochilor cărora, după cum îi este firea,
Le impune ca la doi robi să-mi ocolească privirea.
Mai este sluga libertăţii sale,
Pe care, de fapt, nu o are.
Mai ales, e o mamă frumoasă,
Ai cărei paşi ţin drumul drept spre casă;
Visând la ea, m-am rătăcit. nu ştiu de unde vin, unde mă duc...
Am destul timp la ea să te conduc!
În drum spre ea, ceaţa s-a risipit,
Îngerul însoţit s-a oprit,
M-a privit,
Mi-a şoptit:
Te-am găsit!
Nu l-am recunoscut
Şi-a dispărut...

poezie de Marius Robu din Aproape alb (20 ianuarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

De câte ori am încercat,
Atâtea şanse-am spulberat.
Încerc mereu, sunt disperat
Să-i amintesc ce a uitat.

N-a mai vrut şi a plecat,
Într-un minut ea m-a lăsat.
Nimic frumos n-a mai durat
Şi-am rămas îndurerat.

După ea să fug am ezitat,
N-am putut, am îngheţat,
Oricat de mult m-aş fi luptat,
N-am putut, eram blocat.

"Ce să fac?" m-am întrebat,
Ce am vrut n-am realizat,
Am rămas neajutorat
Şi de durere torturat.

De câte ori am încercat
Să ma ierte, m-am rugat,
Dar n-a vrut, nu m-a iertat,
Nici măcar nu i-a păsat.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casanova din Craiova

bătrânul Casanova
din Craiova
după ce bea câte o ţuică
se aolea mereu
muicăăăă
fraţilooor
ce mult am iubit femeia
şi aş mai iubi-o şi acum
dacă aş avea cum
dar Dumnezeu
n-a făcut chiar totul
pe placul meu
cu bunătatea lui
fără măsură
mi-a dat două urechi
şi o singură gură
şi mai mult am ascultat
decât am vorbit
şi n-a fost rău
mi-a dat doi ochi
şi un singur nas
şi totuşi mai mult am
am respirat
decât privit
dar nici aşa n-a fost rău
deopotrivă mi-a dat
câte două
mâini
lucrătoare
şi picioare
umblătoare
şi deopotrivă la fel de mult
le-am utilizat
şi n-a fost rău
şi mai mi-a dat ceva
dar aici nu m-a nimerit
invers ar fi fost mai potrivit
mi-a dat la două
numai una
şi aia făcând pe nebuna
eu fiind la cheremul ei
şi făcându-mă de râs
la femei
lăsându-mă adesea
la mijloc de drum
iar acum
când încă-s viu
negreşit
duc povara acestui gând
de ce-a trebuit
să ne naştem odată
şi să murim pe rând

poezie de Alexandru Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitarea nu era, aşadar, altceva decât o formă a amintirii. Dacă n-ai uita nimic, nici nu ţi-ai mai putea aminti nimic. Uitarea e un ocean care înconjoară insulele amintirii. În care există curenţi, vârtejuri şi adâncimi. Uneori apar bancuri de nisip, care se apropie de insule, alteori dispare câte ceva. Creierul cunoaşte şi el flux şi reflux.

citat din Katharina Hagena
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebam cu o curiozitate resemnată, cum de nimeni nu a reuşit să desluşească strigătul disperat din şoapta mea? De câte ori ar fi trebuit să mai mor, în fiecare zi, pentru ca cineva să poată observa că sunt viu? Ce veşminte ar fi trebuit să port, ce zeghe slinoase, pentru ca cineva să vadă, în sfârşit, că nu sunt decât un prizonier, un proscris, un condamnat la moarte de la care nu mai auzi altceva decât zăngănitul macabru al lanţurilor? Ce cuvinte ar mai fi trebuit să folosesc pentru ca să le deschid mintea celorlalţi, pentru a le arăta cum libertatea lor îmi este închisoare rece, întunecată şi umedă? Ce ar fi trebuit să mai fac pentru ca ei să se dumirească, în cele din urmă, că sunt altfel, că nu aveam cum să rezist prea mult timp în turma în care m-am trezit pe neaşteptate?
Cam care ar fi fost preţul răscumpărării aripilor cu care am fost înzestrat? Cât ar fi trebuit să plătesc pentru a mi se lua plasturele de pe gură, cătuşele de la mâini şi lanţurile de la glezne? O melodie, două, trei, zece, o sută? Un roman, două, cinci? O sută de poezii sau o mie? Câte piese de teatru şi câte eseuri? Oare câte vieţi mi-ar trebui pentru a putea plăti preţul eliberării mele?

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XXXIII
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul ningea în sens interzis

undeva cerul încerca să se înfiripe
din noapte,
zorii erau târzii,
târzie era şi lumea s-o mai cuprind,
coroane de mesteceni se învârteau deasupra noastră
într-o conjuraţie a tăcerii,

noi încercam să ne ţinem cu mâinile
ca într-o rugăciune
de coaja copacilor,
de clipa aceea de răscruce,

agonia despărţirii era mai crudă decât
incertitudinea existenţei,
cuvintele nespuse mureau încet
pe obrajii de fier,

în goana mea prin aer,
nu mai ştiam dacă alerg după tine
sau după o părere de rău,
destinul ningea într-un
sens interzis
şi iarna se prefăcea în necuvinte.

undeva se închideau porţile unei
cetăţi,
iar primăvara murea atât de departe,
încât părea puţin probabil,
vreodată,
s-o mai ajung.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!