Doamne, repede!

Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat şi-adună-mă cu el când a plecat,
desfăşurându-mă în doi, întruna!

din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care roteşte!

tocmai pentru că el dă celor frumoase şi habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat

după cum îi picură cântecul
chiar şi când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai ştiu dacă tăiat, deşi, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir şi ciocolată
şi din ce în ce mai roşu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
şi lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărţi se parfumează.

aşa îl simt în nări şi-mi aminteşte
început de prezent continuu într-o "poveste-deodată",
eu dezintegrată acum şi el amuţind,
în propriul inel şi-n propria lui sabie
şi-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.

şi cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeaşi gaură neagră a iubirii veşnic muşcând
şi în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc şi să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una şi-adaugă-mă lui
şi fură-i sabia! ca, din greşeală,
să nu mă mai taie
cu aceeaşi învârtire de inel
la ceasul lui!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, repede!

Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat şi-adună-mă cu el când a plecat,
desfăşurându-mă în doi, întruna!

din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care roteşte!

tocmai pentru că el dă celor frumoase şi habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat
după cum îi picură cântecul
chiar şi când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai ştiu dacă tăiat, deşi, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir şi ciocolată
şi din ce în ce mai roşu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
şi lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărţi se parfumează.

aşa îl simt în nări şi-mi aminteşte
început de prezent continuu într-o "poveste-deodată",
eu dezintegrată acum şi el amuţind,
în propriul inel şi-n propria lui sabie
şi-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.

şi cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeaşi gaură neagră a iubirii veşnic muşcând
şi în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc şi să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una şi-adaugă-mă lui
şi fură-i sabia! ca, din greşeală,
să nu mă mai taie
cu aceeaşi învârtire de inel
la ceasul lui!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi tu!

acum, când toate le-adun
doar privindu-ne,
timpul ar putea să se-ntindă
în orice aripi şi pentru orice zbor.
tu poţi atinge nemărginirile,
eu din ele rotesc un inel
sau un ochi peste amintire;
şi chiar din viitor.
aş putea spune "deodată",
după cum te pot întâlni;
în orice vibraţie a unui "T",
de la "T0"... şi după voia sa.
şi când trepte vom urca
peste bătăile ceasului,
peste alarmele şi calendarele lui
şi peste orice rotaţii pe minut,
în oglindă vom şti.
... şi, totuşi, spune-mi tu!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe gânduri

ne stingem în foc
unii pe jeratic încins
alţii pe paie aprinse
şi cei mai mulţi în cuvinte

ne întrebăm ce se va întâmpla
când focul va fi cenuşă?
unul s-a găsit că-i nevinovat
nu-l credea nimeni
eram vinovaţi din naştere

foamea ne paşte pe orice vreme
cu nelinişti şi arţag
nu-ţi mai vine să cânţi
nici din obişnuinţă

când eşti frustrat
îţi fug din cap gândurile
cum se duc copiii la joacă
niciodată nu-ţi aminteşti amănuntele
până nu te loveşti de ele

cel mai des drumurile-s înfundate
numai pe câmp suntem răsfiraţi
fiecare cu iarba lui
pe care o coseşte singur
nimeni nu ştie dar fiecare vrea
ca munca să fie a lui

deseori mă gândesc numai la mine
mă privesc în oglindă
trec peste prag
dispar în spatele zidului
ca unul care-l propteşte
şi se strecoară-n noapte

dacă mă caută cineva
ori mă bucur, ori mi-e frică
cum îi era lui tata când primea o scrisoare
de acasă

şi tot a primit una de moarte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mioriţa colind

Aude-să, Doamne,-aude
De trei păcurărei la munte,
Dimineaţa lui Crăciun (refren)
Că doi au fost frăţiori
Şi unul a fost străinel.
Pe cel străin l-a mânat
La fântâna, Doamne, lină
Cu două găleţi la mână.
Până apă n-au luat
Lui legea i-o gătat:
Ori să-l puşte, ori să-l taie,
Ori să-l pună-n trei fârtaie.

- Fraţilor, fârtaţilor,
Pe mine nu mă-mpuşcaţi,
Numai capul mi-l luaţi
Şi pe mine mă-ngropaţi
În staurul oilor,
În jocul mieilor.
Pe mine pământ nu puneţi,
Numa dalbă gluga mea,
Flueru după cure.
Când vântuţu a sufla
Flueru meu mi-a cânta;
Când vântuţu-a dudăi,
Flueru meu m-a jeli.
Oile cele bălăi
Mândru m-or cânta pe văi;
Oile cele corunte
Mândru m-or cânta pe munte;
Pă muntele cel de piatră
Să meargă vestea la tată;
Pă muntele de uiagă
Să meargă vestea la mamă;
Pă muntele cel cu brazi
Să meargă vestea la fraţi;
Pă muntele cel de flori
Să meargă vestea la surori.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când spectacolul vieţii e mut

Am grijă de mine deşi se moare-ncet
încă de pe când eram vioară
când spectacolul vieţii e mut
dă-mi voie sa plâng
sunt pe o urmă de rană...
nu-mi aminti cum am ajuns
femeie de foc din copilul de lut

Cât eram de frumoasă
ştiam de la tine,
astăzi nu mai ştiu de fel
dar învăţ cum se moare-n picioare
de pe vremea când
aveam pe deget inel...

Şi mă-ndepărtez de toate
să văd
până unde nu mă mai văd,
dacă vreau să uit,
să mă uit –
nimic nu mă ţine
am voie să plâng,
să mor în picioare,
şi să strig istovită după mine...

poezie de Daniela Pârvu Dorin din de la Autor, Clipe (2 august 2020)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezent continuu

cu tine nu mai sunt în acele poveşti
şi nici din alte călătorii nu mai vin,
timpul tău oprindu-mă pe una din şine;

... şi orice tren fără stăpân din mine.

chiar firescul bine din care obişnuiam
să îndestulez găuri negre
ale iubirii sau din ce patimi şi plăţi or fi fost
năucitoare din ei şi în oglindă
drumuri înfundate spre prezent ai oprit;
îmblânzindu-mă cu un fel de muzică
care aşa începe, doar în linişte,
cum te cântă şi gândeşte
în propriile cuvinte.

într-adevăr, aduci acest prezent continuu
în care să ne treci rotunjindu-mi ceasul

... poţi chiar mai mult
în picurii din privire şi sevei de viaţă
şi în atingerea oricărui simţ
din spatele secundei care mă scrie

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă

de fiecare dată când mă trezesc îmi repet
nicio zi nu se termină aşa cum începe
şi niciun om nu moare după cum a trăit
aşa cum s-ar cuveni

uneori ziua începe
când întunericul înţarcă lumina
în parc un bătrân mă roagă îngrijorat
să mă uit la părul lui
a simţit o atingere
poate o pasăre-n zbor şi-a făcut nevoile
poate o picătură de apă
are programare la medic şi n-ar vrea să se facă de râs
zâmbesc mă uit la el şi-i spun
doar o picătură de apă
printre hidrobicicletele trase la mal
bătrânul dispare ca un cărăbuş
scăpat din morişcă

seara trec pe lângă zidul meu preferat
alma 1999-2014 scris cu fum de lumânare
şi un fel de mormânt din bucăţi de şindrilă şi cărămizi
o lumânare aprinsă mereu
de crăciun un brăduţ
mi-am imaginat-o pe alma în fel şi chip
o adolescentă care s-a sinucis ori s-a înecat sau
a murit dând naştere unui prunc
uneori m-am gândit să las o scrisoare pentru cei care au grijă de ea
dar tocmai citisem despre pisica lui schrödinger
şi-mi spuneam că-i mai bine să nu ştiu nimic
seara tristeţea vine tiptil când lângă zidul meu preferat
dau peste un tânăr care verifică lumânarea
şi-mi spune că alma a fost
un shar pei

noaptea las capul în pernă
ca şi cum l-aş lăsa între coapsele tale
respir peste pubisul tău
şi pubisul tău o ia razna
ca puful de plop

alteori ziua începe
când lumina alungă întunericul
ca pe zarafii din templu
în staţia de autobuz văd un mic animal căţărat pe bordură
la început cred că-i un şobolan
când mă apropii îmi dau seama că-i un arici
brusc mi se face bine
existenţa lui îmi face bine
de când locuiesc în acest oraş n-am mai văzut
alte vieţuitoare în afară de oameni

seara tristeţea vine şoptit
când îmi spun că moartea ar trebui să însemne ceva
nu ştiu ce
să ne schimbe felul în care vom arăta
ca atunci când se schimbă sângele după ce faci sex prima oară
dar tot ce văd sunt numai oameni care-şi duc morţii pe buze
cum duce în cioc pentru cuib
pasărea soarelui fire de iarbă

noaptea laşi capul în pernă
ca şi cum l-ai lăsa între coapsele mele
respiri uşor peste pubisul meu
şi pubisul meu o ia razna
ca o coloană de alevini
hăituiţi de ciclide

poezie de Emilian Valeriu Pal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu soţul meu

Am adormit azi-noapte foarte greu
Şi-n vis, m-am întâlnit cu soţul meu.
Stăteam de vorbă ca şi altădat'
Şi... iar, mi s-a părut că-i supărat.

Eu îi vorbeam, el răspundea plângând
Şi, Doamne, câte îi spuneam în gând!
Şoaptele lui, parcă, aveau ecou,
Însă, l-a podidit plânsul din nou.

Până la urmă, a tăcut, însă treptat,
Cu pasul rar, spre mine s-a-ndreptat
Şi-i povesteam cu sufletul deschis,
Ce-am mai facut, de când s-a-nchis în vis.

Şi locul îmi era necunoscut,
Dar, Doamne, eu eram cu-al meu iubit!
Priveam la el cu-atâta încântare
Şi, dintr-o dată, intrai pe o cărare.

Mergând, am dat peste o apă mare;
Jur-împrejur, pustiu cât vezi în zare.
Am început să-l caut, însă... unde?
Din când în când, de mine se ascunde.

L-am căutat, dar n-am găsit nimic.
Aş vrea să pot, aş vrea să mai despic
Ziua de zi, durerea de durere,
Dorul de dor, puterea de putere.

În vis m-am perpelit noaptea întreagă,
Dar, am păstrat ceva din vis, în minte.
Am vrut să selectez cu luare-aminte,
Imaginea ce mie îmi e dragă...

La geamul meu, o pasăre se-opreşte
Mă uit la ea şi parcă îmi vorbeşte...
Mă simt de parcă m-aş afla-n văzduh,
Iar dintr-o stea zâmbeşte Sfântul Duh.

Cât ai clipi din ochi..., numai atât
De mine, soţul meu iar s-a ascuns.
Dar, pentru mine a fost de ajuns
Să văd că el e trist! Şi iar am plâns...

Eu plâng până târziu în noapte,
Îmi plâng steaua ce mi s-a stins.
Şi-ntreb moartea:,, De ce-ai învins?
Pe el, de ce l-ai luat departe?"

Şi lacrimile îmi curg încetişor,
Parcă ar vrea ca sufletu-mi s-aline.
Moarte, de soţul meu mi-e dor!
De ce l-ai luat? Inima plânge-n mine!

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (25 decembrie 1996)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există margini

Într-o înfrăţire cu timpul,
nu ştiu dacă mai trăiesc în el ori în afara lui,
simt că am un timp propriu
care-mi oferă o altă perspectivă vicleană
într-un anotimp nediferenţiat de viaţă.

Marginile universului meu nu există,
scriu cu raze de soare pe umbre
şi-n fiecare semn pun o identitate falsă
dată de un botez în ape necunoscute,
aşa că, primeşte-mă şi pe mine, Doamne,
cu ruga la praznicul împărătesc,
să fiu meseanul tău
care-şi rupe pâinea din suflet
şi o împarte celorlalti
chiar dacă-i mică
şi nu-i satură.

Lumina din ochii mei
e aceeaşi
pe care mi-ai dăruit-o Tu
şi cuvântu'-i la fel.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă-mă, Doamne...

Nu mă face Doamne, floare,
Frumoasă dar trecătoare;
Nu mă face nici albină,
Pot să zbor... da-s gospodină!

Nu mă face Doamne, cer,
Dacă nu mă laşi să sper
În senin, din răsărit
Şi până la asfinţit.

Nici om nu prea vreau să fiu,
Fiindcă aflu prea târziu,
După ce, prea mult greşesc
Cum trebuia să trăiesc!

Fă-mă Doamne, un copac -
Nici bogat, dar nici sărac:
Iarna să mă odihnesc,
Primăvara-ntineresc.

Deşi, n-aş vrea orice pom,
Să mă taie orice om;
Fă-mă Doamne, falnic brad
Cărui frunzele nu-i cad.

Chiar şi-atunci când m-or tăia,
Voi sclipi de ziua Ta:
De Crăciun, strălucitor,
După care... pot să mor!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ah, tati... Nu ştiu ce să mai cred... Înţeleg doar că am geşit în privinţa lui, din nou, spunându-i acele cuvinte... În plus, n-a fost deloc prima dată când l-aş fi jignit în felul acesta, de faţă cu colegii noştri.
To Kuny: Cum, adică?
Lia: Ah, tati, nu ştiu de ce, însă mereu am fost foarte agresivă cu el, deşi, în realitate, nu asta îmi doream. El e atât de dificil, nu-l înţeleg... Iar eu nu ştiu cum să mă port în prezenţa lui şi greşesc mereu faţă de el, destul de des...
To Kuny: Destul de des... Deci, s-a mai întâmplat să-l jigneşti în mod asemănător?
Lia: Da; şi nu doar o singură dată. Încă din primele zile, pe Terra, de când am devenit colegi, înainte de plecarea în misiune... La început, când am aflat că el va fi unul dintre colegii mei, am cerut să mă retrag din echipaj, doar din cauza lui, dar domnul profesor Eugen Manea, mirându-se de faptul că m-ar deranja ceva din comportamentul lui Lucian, mi-a spus că nu mai e posibil să mă retrag, că nu mai e timp suficient pentru a-mi putea găsi un înlocuitor, sau pentru a organiza alt concurs... Apoi, puţin mai târziu, imediat după oficializarea misiunii, când s-a anunţat că el va fi comandantul nostru, i-am reproşat, tot în prezenţa colegilor noştri, exact acelaşi lucru pe care i l-am spus şi acum, însă atunci nu a reacţionat aşa, ca acum... Cu puţin timp înainte de lansarea navei în misiune, l-am reclamat Comisiei Disciplinare a Institutului, care a declanşat o anchetă severă în cazul lui; solicitasem destituirea lui din funcţia de comandant al misiunii şi excluderea lui definitivă din echipaj, justificând că ar avea un comportament necorespunzător poziţiei sale, mai ales faţă de domnişoare.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

domnul m-a uns cu undelemnul ungerii lui
ca să te văd
ca să simt cum lama desparte fibrele cărnii
iar sîngele cald îmi curge pe degete
picurînd în pămîntul pe care încă mai stau

din el au să răsară tulpini cu flori carnivore
fără frunze
iar petalele-mi vor cînta despre nesfîrşita mea foame
de întrecoapsele tale
mai aromate decît smirna din templu
de vorbele tale
mai înţelepte decît scripturile
şi de zîmbetele tale cuprinzătoare
la malul unei mări
mai albastre decît sineala de pe porţile caselor
mai sărată decît sarea
şi mai moartă decît lipsa de viaţă
cum e
înconjurată de pămînt roşu şi nisip adus de vînturi

aici îmi voi face casă
şi-n creierul meu care a uitat de somn
mirosindu-te
privindu-te
ascultîndu-te

o
doamne
al meu

o
doamnă
a mea

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Nu, nu plâng, mi-a răspuns
Măicuţa bătrână,
Cu brâul de lână.

Numai uneori simt că obrazul meu
E pământul
Pe care s-a prăbuşit Meşterul Manole
Şi-atunci, după obiceiul din vechime
Trebuie să-l însemn
Cu două izvoare.

Aşa a fost într-o zi
Când l-am trimis la oaste
Pe fiul meu Tudor,
Primenindu-l, că era duminică dimineaţa,
Cu cămaşa morţii.

Aşa a fost când
A căzut de pe mănăstirea lui
Aurel Vlaicu,
Dragul de el, o nimerise atât de frumoasă
Că şi zburase!

Şi aşa a fost
De multe ori,
N-am istoria acum la mine
Să-ţi povestesc.
Nu, nu plâng numai că simt uneori
Că obrazul meu e pământul
Şi trebuie să-l însemn după obiceiul din vechime
Cu două izvoare.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar dor

Fă-mă dorule drum lung,
La iubitul meu s-ajung
Pe un cântec de vioară,
Într-un ceas de primăvară.

Fă-mă dorule "senin",
Să mă cheme şi să vin,
Cu o doină prinsă-n păr,
Când dau florile de măr.

Fă-mă dorule iubire
Şi cu şoapta din privire
Să-l ating, apoi să mor,
Fă-mă dorule doar dor.

Fă-mă dorule-o fereastră
Pusă în povestea noastră,
Să îl văd când va veni,
Într-o noapte, într-o zi.

Fă-mă dorule drum greu
Până la iubitul meu,
Să îl strig după un nor,
Fă-mă dorule doar dor.

poezie de Angelica Ioanovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lache

Ţăpos ca un cui
Licăre ca sabia,
Forfota ca vrabia,
Să-şi păstreze taina lui.

Dintr-un ban face doi,
Cum vrei, galbeni şi lei,
Descântând cu şoapte moi;
Şi dintr-unul face trei.

Are un ciocan mut:
Bate şi nu se aude.
Nicovala lui e ca de lut,
Şi toate uneltele lui sunt crude.

Din metal face cocă, aluat,
Borşuri, scrum şi rântaş.
Le scade după ce le-a adunat,
Le face gogeamite caş.

Le împănează cu safire,
Scurge, tescuieşte şi frige –
Şi scoate pentru chimire
Icre de aur, în linguri şi pe cârlige.

Şi, a mai zis şi o rugăciune
Pe care-o ştia numai el.
Dintr-un tăciune
A scos o beteală şi un inel.

Din copaie
A tras cu mâna, de-a dreptul,
O vâlvătaie
Care i-a luminat faţa şi pieptul.

Pentru multele lui minuni,
Lache stă închis de opt ani şi patru luni.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţelul, amicul meu

Într-o curte, la o casă,
Cu flori mândre la terasă,
E-un căţel, ca nimeni altul,
Cred că-l ştiţi şi voi, Băiatul!...
Cu picioarele lui, scurte,
Se tot zbenguie prin curte,
Iar blăniţa lui tărcată
Se iveşte după poartă.

Latră rar şi cum se ştie,
Nu prea face gălăgie,
Nici nu sforăie în somn,
Ce mai, parcă e un domn...
Pe când m-am apropiat
De căţelul, zis Băiat,
M-a luat cu binişorul,
Mi-a adulmecat piciorul,

Ne-am simţit, aşa, deodată,
Buni amici pe viaţa toată.
Dar avea o jucărie
Ce mi-a trebuit şi mie,
Un oscior roşcat, din plastic...
Ce-a urmat, a fost fantastic!
Când am pus mâna pe os,
M-a privit în ochi, gelos,

S-a pornit pe un lătrat,
Spre picior şi-a îndreptat
Dinţii lustruiţi, colţoşi,
Rânduiţi şi sănătoşi!
Şi am înţeles îndată
Că nu-i fraier niciodată.
Chiar de-i lord, Băiatul ştie:
Ce-i al lui, nu-i jucărie!

poezie de Gabriela Genţiana Groza (8 iunie 2015)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gîndurile se risipeau. Mă deşteptam cugetând la alta lucruri. Începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Acelaşi întuneric. Şi nu întâlneam nicăieri nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul şi să vieţuiesc întocmai după nevoile lui?.... Am aflat un singur lucru pe care-l bănuiam însă de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e aemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit...

citat celebru din Mircea Eliade
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi pentru mine S-a jertfit...

Şi pentru mine S-a jertfit
Mesia, Fiul jertfei sfinte
Lucrarea Lui m-a cucerit
La fel, iubirea Lui fierbinte.

Şi pentru mine a-ndurat
Bătăi cu bici şi chin de moarte
Legat, scuipat, crucificat
Exact cum e descris în Carte.

Şi pentru mine-a fost străpuns
În mâini, picioare şi în coastă
Să pot primi ceresc răspuns
Când mă apasă vreo năpastă.

Şi-al meu păcat El l-a luat
Dar nu l-a dus în vreo pustie
Ci-asupra Lui l-a aşezat
Ca traiul meu în har să fie.

Sentinţa grea ce s-a rostit
Se cuvenea să-mi fie dată
Dar fără murmur a murit
Să nu Îl părăsesc vreodată.

Că L-am trădat o spun deschis
Dar mi-a iertat vinovăţia
Mă îndreptam către abis
Dar El mi-a dat Împărăţia.

O, cum să nu Îl preamăresc
Pe Cel ce m-a salvat din gheenă?
Căci suflul Lui nepământesc
Îmi curge-n fiecare venă.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (6 februarie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!