Dor de vatră

După atâţia zeci de ani,
Printre prieteni şi duşmani
M-a cuprins un dor nebun
Să-mi revăd satul străbun,
Casa, prunii de sub feţi,
Livada cu mărul creţ,
Ulicioara cu noroi
Şi otava din zăvoi,
Unde adesea mă jucam,
Când pe “Mojar” o păşteam,
O hrăneam să ne dea lapte,
S-avem ce mânca cei şapte,
Cinci orfani, moşu şi mama,
Ce-aveau să înfrunte drama
Trecerii în nefiinţă,
Celui ce ne-a dat credinţă,
Tata... Vorba creştinească
S-a dus pe calea “cerească”,
Sus în “Rai” să odihnească.

Tată! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.

M-a purtat în lung şi-n lat,
Ţara-ntreagă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieşi de seară fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuţa de la cruce,
Şi de-acolo... mai spre grui,
La mormântul tatălui.
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Şi-un stejar mic la picioare,
Să crească, să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

Tată! De ce m-ai părăsit înainte de a te cunoaşte?
-"Ăsta mi-a fost destinul, fiule."

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Gheorghe

Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristeţe şi jale,
Pentru copilul ce trăieşte o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă.

Scoală Teofile şi-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineaţă, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Şi simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu şi prea des tuşesc,
Mă usc pe picioare, de-abia mai păşesc.

-Vin şi eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simţi bine!
Sau iei şi copilul să meargă cu tine?
Să poţi trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

- Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legaţi la căruţă pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, că drumu-i cam lung
Şi aş vrea, mai devreme, la Dej să ajung.
Tu stai cu copiii, iar Teofil, în "Mihei",
Să termine roata la cel din Căşei,
Că omul mi-o cere, el banii mi-a dat
Şi târgul e târg şi... sunt obligat.
Pe min m-or duce caii şi căţelul Grivei,
Ei ştiu bine drumul, că-s prietenii mei.
- Aşa-ncepe drama unui om "ostenit",
Ce-ntregă viaţă din greu a muncit,
Să-şi crească urmaşii, vreo cinci copilaşi,
Muncind zi şi noapte, el n-avea relaş.

Cu barda şi dalta să facă un car,
Un plug sau o grapă, că este rotar,
Apoi, să le vândă la târgul cel mare,
Să cumpere "locuri", mai multe hectare;

- Să le aibă copiii după ce mă voi duce,
Spunea bietul om făcându-şi o cruce.

A fost şi pe front, în Primul Război,
C-o schije în umăr s-a-ntors înapoi,
Ce-o poartă demult, de la Cotul Oituz,
Luptând printre "hoarde", lovit de-un obuz.

Se urcă-n căruţă pe o furcă de fân,
Îl ia pe Grivei şi îl strânge la sân,
Dă bice la cai şi pleacă la drum,
În urma lui lasă al colbului scrum,
Un praf de argilă, din drumul uscat,
Ce-i tare ca piatra, că n-a mai plouat.

Ajuns la spital, se dă jos din căruţă,
Deshamă pe Ciloag şi pe Măriuţă,
Le mângâie fruntea iar calu-i nechează,
Mişcând din codiţă: - Grivei! Stai de pază!
Iar voi dragii mei, aveţi ce mânca,
Pânâ când eu, la etaj voi urca,
Să-l caut pe doctor, să văd ce-o să zică,
Poate îmi dă nişte leacuri, să le iau din potică.

- Măi Gheorghe! Da' ce ai ? Dar nu eşti beteag?
Întreabă portarul ce stă-n Dindeleag.
- Da... Du-te spre dreapta, pe holul mai lat,
Că azi e de gardă domnul Ignat,
Un om mai bătrân, ce-i tare de treabă,
Azi nu sunt prea mulţi şi te ia mai degrabă.

- Neaţa, Gheorghiţă, tot "schija" te doare?
Sau rana din piept ţi-a făcut o tumoare?
Eu... rândul trecut când ai fost pe la mine,
Ţi-am spus să revii, că nu prea ţi-e bine.

- Aveţi dreptate şi încă una prea mare,
Muncesc tătă zua. Am de făcut nişte care
Pe datorii. Şi trebuie să le plătesc,
Am cinci copilaşi, pe care... vreau să mi-i cresc.

- Ştiu, bade Gheorghe, dar boala-i acută,
Ea nu te-nţelege şi nu te ascultă.
De n-o tratezi bine, ea tot avansează
Şi până la urmă viaţa-ţi "retează".
Îţi scriu nişte pastile. Le primeşti din potică.
Ia câte două, de ţi-e rău, nici patru nu strică.
Poticarăşul ştie, ţi le dă fără bani,
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, cât de mulţi ani.
Gheorghiţă ştii bine, cam de mult ai un "rac",
Oricâtă voinţă aş avea, nu mai am ce să-ţi fac.

- Ştiu, domnule doctor, dar tăt am sperat
Să mai am nişte zile, dar... m-am înşelat.

Şi Gheorghe se-ntoarce, cu-n salut respectuos,
Se duce spre uşă, pe trepte în jos,
Îi vâjâie capul, dar este lucid,
Că pentru el soarta e un "dar" prea stupid.
Îşi ia din potică reţeta prescrisă
Şi pleacă pe uşa din dos, că-i deschisă.

- Ajută-mă, Doamne! Să ajung la copii,
Că n-am multe ceasuri, doar Tu o mai ştii.
Le pune căpăstru la cai şi îi leagă,
La oiştea lungă, prinsă-n teleagă.
Căţelul se zbate şi urlă a jale,
Iar caii nechează, pe rând, mai agale.
Bătrânul se-ntinde pe fânul rămas
Şi-o vorbă le spune: - Hai caii mei! Mergem acas'..
Ei ştiu parcă drumul, stăpânului lor
Şi pleacă spre casă, la trap mai uşor.

Mergând pe drumeagul ce duce spre moară,
Îl vede Ciorica şi-ntreabă-ntr-o doară:
- Dar ce-are "Cherecheşu"? Doar n-o fi băut?
Că-n ultima vreme îl văd, mai mereu, abătut.
- O fi muncit tătă noaptea şi amu-i mai trudit
Şi tăt legănat de căruţă, o fi adormit,
Vezi că şi timpu-i noros şi trage a ploaie,
Îi răspunde agale, bătrâna Jigoaie.
- Caii ştiu drumul, l-or duce acasă,
Hai mă Iuoane, nu-l scula! Lasă...

Ajunşi pe la "Râtul de la Cruce", caii opresc,
Şi tot mişcă capul, de parcă ghicesc,
Că Gheorghe, "stăpânul", nu mai are grai,
Al său suflet bun, azi, merge spre Rai.

Câinele-i trage cu laba "căbatul" uzat,
Îi linge o mână, apoi c-un lătrat
Dă un "semnal" cailor să plece,
Că prietenul lor, Gheorghe, a murit şi deja e rece.

Cu capul plecat, caii pornesc, la pas mai uşor,
Se vede tristeţe şi-n copitele lor,
Ar vrea să vorbească, dar nu ştiu să spună
Cum simt ei durerea ce-n piept o adună.

Ajunşi la podeţul ce duce-n ogradă,
O curte mai mare de parcă-i o stradă.
Se opresc chiar la poarta ce este-ncuiată
Şi-ncep să necheze, iar câinele latră
Semnal de alarmă! Dar nu pot să spună
Că Gheorghe e mort şi nu e a bună.

- O, Doamne! Bărbate! Dar ce e cu tine?
Se aude o voce. Apoi, lacrimi, suspine.
Un bocet prelung: - Aprinde-ţi o candelă şi o lumânare,
Că tata e ţeapăn şi n-are suflare.

- Aduce-ţi un ţol, să-l ducem în casă,
Că este târziu şi noaptea se lasă.
Tu, Liviuţ, treci peste vale şi du vestea în sat,
Şi anunţă părintele şi clopotariul, cu ce s-a-ntâmplat.
Eu fac "Copârşeu", c-avem scânduri late,
Iar tu, noră dragă, te-ngrijeşti de bucate.
Să-i facem prohodu', aşa, cum o fi cel mai bine:
Învie-mi-l, Doamne! Şi ia-mă pe mine!
Se-nchină moşneagul, ce-i gârbov de ani,
El este bunicul celor şase orfani.

Aceasta e drama lui Gheorghe, zis Cherecheşu,
Cunoscut primprejur şi-n tot Sasnireşu,
Ca om de onoare şi-un bun gospodar,
Un convins familist şi un meşter rotar.

- Gheorghiţă, tu te-ai dus pe-o cărarea infinită,
Şi ai lăsat în urma ta cinci orfani cu o mamă necăjită,
Cu prea multe datorii pe pământul cumpărat
Şi-o mulţime de proiecte şi grajdul neterminat.

Ce mă fac, Doamne?! Cum să răzbesc?
Copiii sunt mici şi cum o să-i cresc?
Paraschiva-i mai mare, ce-i drept, mai "trufaşă".
Cornel e micuţ, nu te ştie, iar Emil e-n "faşă".
Pe Tibi, Iuliana şi Doru de suflet mi-l cere,
Că ei n-au copii şi au mai multă avere.

Pe toţi îi voi creşte că au sângele meu,
Îmi duc "Crucea-n spate", cum o vrea Dumnezeu.
Eu nu-mi las copiii la tutori ghizaţi,
Să ajungă de slugă, să ajungă argaţi,
Eu le sunt tutoare şi tată le-oi fi,
Că asta mi-e soarta şi... nu voi muri.

Şi anii-au trecut într-un ritm cadenţat,
Cei mici au crescut şi-au tot întrebat:

- Când vine tata? Că-i dus cam de mult.
- Aş vrea, spune Emil, poveşti să-i ascult.
Aşa cum ne spune domnişoru' la şcoală,
Cu lupi şi cu capre, cu draci şi cu smoală.

Teofil ducea greul, crescând mărişor,
Plângea de durere de-al tatălui dor.

În "Mihei" sau pe câmpuri, de toate-a făcut,
Şi pot spune sincer, cu el am crescut.

- Eu vreau cărţi, caiete, eu vreau să-nvăţ carte,
Că aşa mi-a spus moşu: "Ai şcoală, ai parte".

- Da, măi copile!, bătrâna-i răspunde,
Şi eu aş dori, dar... n-am bani, de unde?
Internatul mă costă, plus banii la şcoală,
Cum să-i plătesc, că traisţa mi-e goală.
Cornel se întoarce şi pleacă plângând,
Apoi către ceruri se roagă spunând:
- Ajută-mă, Doamne! Să-nvăţ. Că Tu eşti mai bun
Să ajung oarecine din satul străbun.

Şi pleacă băiatul. Peste ani, ajuns un bărbat,
Dar nu uită greul şi cât a luptat
Să-nfrunte destinul, blestemul să-l curme,
Ce are şi astăzi în mintea lui, urme:
"Stejarul" bătrân, cu atâtea rădăcini
Şi "Părul" cel dulce, cu multe tulpini.

- Eu, drama ta, Gheorghe, o ştiu din poveste
Şi încerc să o las urmaşilor veste,
Să ştie copiii, să ştie nepoţii,
Apoi, fiii lor şi stră-strănepoţii,
Că Gheorghe "trăieşte" în sufletul lor
Ca o flacără vie. El este un... "nemuritor"

Gheorghe! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.
M-a purtat în lung si-n lat,
Ţara-ntregă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieşi de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuţa de la cruce
Şi de-acolo? Mai spre Grui,
La mormântul tatălui,
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Un stejar mic la picioare,
Să crească să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mormântul tău, "Măicuţă"

Se opreşte lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Şi-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăieşte, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace şi se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristeţe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrăţişa cu dor
Şi o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost şi ce-a făcut,
De când ea se odihneşte, generaţii au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o şchioapă, ai nevastă, ai şi prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ţi amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru şi castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut şi-mbătrâneşte de atâta vânt şi ploaie,
Lângă crucea ce-nverzeşte, de licheni şi mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ţi povestesc viaţa, ce-am trăit-o şi-o trăiesc,
Anii buni sau trişti de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.
După cum ştii măiculiţă, am plecat, copil, în lume
Şi crescut călit de "timpuri" eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Am cărat fiară cu roaba, la Trasia, într-o mină,
Apoi... mi-am luat licenţa, "Economist" pe un şantier,
Dar destinul mi-a dus paşii să mă fac un "Ofiţer".
Viaţa aspră şi cazonă, dură, chiar umilitoare,
Mi-au sădit în minte noima, "omului din închisoare",
Să suport "alarme dese" şi "marşuri îndelungate",
Nopţi albastre, zile negre, am purtat "brandul" în spate.
Nu-ţi mai spun şi umilinţa multora din împrejur,
Şi de-aceea măiculiţă, am jurat şi îţi mai jur
Să-ţi respect cu demnitate sufletu-ţi atât de pur.
Bietul om, furat de gânduri, se aşează resemnat,
Să-şi mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Şi sub "tâmpla lui fierbinte" încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite şi, altele ce-or să mai fie.
Îşi şterge funtea de sudoare şi lacrima de pe obraz,
Apoi…uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz:
- Mai întâi, a fost armata, într-o şcoală de "cadeţi",
Ca să-mi făuresc un nume, să devin un om de preţ,
Am slugit-o cu credinţă, pot să-ţi spun cu pasiune,
Promovând în ierarhie, am fost "Şef de Legiune",
Gradele au venit şi ele, într-un tempo mai normal,
De la un "soldat" destoinic, până la un "general"
Apoi, mi-am format "căminul", pe Mureş, la Orăştie,
Într-o cameră modestă, cu vreo paişpe lei chirie.
Aici mi-a născut soţia, o fetiţă drăgălaşă,
Rea şi mică, dar frumoasă, semănând cu o păpuşă.
De consoartă ce să-ţi spun, era o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag,
M-a lăsat cu două fete, nu ştiu dacă le sunt drag,
Ele şi-au urmat "cărarea", acum sunt la casa lor,
Până mă vor duce paşii, le iubesc şi le ador.
Cariera militară, deseori m-a obligat,
Să cutreier ţara-ntreagă, din Moldova în Banat,
Dar destinul peste noapte, m-a chemat pe la "Băneasa"
Şi de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa.
Tot aici am şi urmaşii, doi nepoţi şi-o nepoţică,
Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică,
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul soţiei mele şi fiinţele iubite.
Să nu uit, mai am măicuţă, bune, rele, să-ţi mai spun,
Dacă mă va duce "capul", pe toate o să le-adun,
În "Cartea vieţii mele", mai poetic, nu oricum.
- Obosit de-atâtea gânduri, "Corneliu" se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când "aude" încet, în şoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul mamii cum îl cheamă, îngâimând nişte cuvinte:
- Să vii maică şi la anul. Dacă poţi! Te-aşteaptă mama,
Ca să-mi povesteşti destinul, să-ţi cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat.
- Cum să uit măicuţă dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viaţa şi m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea, să înving la orice greu,
L-am simţit mereu aproape, şi acum îl simt mereu.
El mi-a fost "legenda vie", în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieţii, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuţă, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ţi las o floare, iar la cruce să mă-nchin.
- Răvăşit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă "omul" pe cărare, şerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi şi cu inima-i fierbinte,
Împărţind compătimirea mamei, ce-n adâncuri "zace",
Şi spunându-i cu durere: "dormi măicuţă, dormi în pace".

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am un Tată

Eu am un Tată scump în cer
Şi-un Sfânt Mijlocitor mai am,
În încercări eu nu disper
Căci nu mai sunt cel ce eram.

Isus Hristos m-a mântuit
Şi viaţa veşnică mi-a dat,
De făr'-de-legi m-a izbăvit,
În sânge haina mi-a spălat.

Cum voi putea să-I mulţumesc
Că pentru mine a murit?
Cum aş putea să-L părăsesc
Când pentru mine s-a jertfit?

Pe lemnul crucii El a plâns
Nu pentru El, ci pentru noi,
C-atât de josnici am ajuns,
La suflet şi la minte goi...

Eu, dezbrăcat de caracter,
Înconjurat de laşitate,
N-am mai avut ce să-I ofer,
Doar pizmă, ură, răutate...

Dar El, plângând cu mult amar,
Cu sângele-I curgând pe cruce,
Îndurător fără hotar
Îmi spuse-atunci cu voce dulce:

"Eu vin la tine să te iert
Iar tu cu pietre-arunci în Mine,
În gură ai veninul fiert,
Îţi fierbe sângele prin vine.

Să nu uiţi însă niciodată
Că ai un Tată scump în cer
Şi-o dragoste nestrămutată
Eu azi pe cruce îţi ofer."

Nu meritam să fim iubiţi
Ducând o viaţă de păcate,
De-aceea suntem fericiţi
Că ne-ai salvat, Sfânt Împărate.

Pe Golgota, acolo, sus
A fost iertat păcatul meu
Prin jertfa Domnului Isus
Pe lemnul crucii gros şi greu.

Smerit, vin astăzi – ca şi El –
Să-I mulţumesc o veşnicie
Căci însăşi jertfa Lui de Miel
M-a adăpat din Apa Vie.

poezie de Dorel Puchea din Seminţe de Rai
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Aveam mândrie, când aveam şi tată,
Chiar deşi, nu m-a crescut,
Ştieam că-i tânăr şi frumos arată,
Ca-i întru-n loc necunoscut...

Puţine ori, venise să mă vadă,
Se apleca, să-mi fie de statură,
Venea cu caramele, ciocolată,
Lăcrimând, pleca, după cotitură.

Chiar dacă, de puţine ori. eu l-am văzut.
Îs bucuroasă, ca l-am cunoscut...
Având doar 15, ani adolescenţi,
Tata a plecat, în lumea celor drepţi.

Iar când eram de-acum matură,
Am aflat cu încurcătură,
De la unchiul de departe,
Că de la tata, mi-a rămas şi-un frate.

L-am căutat cu multă stăruinţă,
Şi l-am găsit, în sat necunoscut.
Îmbrăţişându-ne cu mare dorinţă,
Inima oleacă m-a durut.

Iar mama lui, adică concubina tattii
Cu lacrimi m-a îmbrăţişat,
Cu scuze, că-l lua-se-n rate
Cu daruri şi pomeni m-a cadonat.

Eşit-am cu emoţii din ogradă,
Nimic de frate nu mă leagă,
Parcă am fost într-o baladă,
Povestesc la lumea-ntreagă.

Balada, este adevărată,
E trăită şi uitată.
De Dumnezeu îcurajată,
Domnu-mi este al meu tată.

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pare rău... De ce m-ai părăsit

La 15 ani de la dispariţia celei ce a fost...

De ce oare mi-a fost lăsat
Să sufăr ani înlăcrimat
Şi să trăiesc de parcă nu-s,
De când te-ai dus, de când te-ai dus...

De ce atâtea suferinţi
Ce uneori mă scot din minţi
Şi-atunci eu plâng îndurerat,
De ce-ai plecat, de ce-ai plecat?

De ce? Că doar nu ţi-am greşit,
Fără să-mi spui m-ai părăsit,
Sau ţi-a fost jenă să mă laşi
Să-ţi fiu părtaş, să-ţi fiu părtaş...

Odorul meu, "Tu" ai ştiut
Cât am sărit şi m-am zbătut
Să fac aşa cum ţi-ai dorit,
Dar tu m-ai părăsit, m-ai părăsit...

Fii liniştită de ştiam,
Eu până-n ceruri alergam,
Să te opresc din drumul tău,
Îmi pare rău, îmi pare rău...

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (20 ianuarie 2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

BALADĂ

BALADĂ
autor Ludmila Maciuga
Aveam mândrie, când aveam şi tată,
Chiar deşi, nu m-a crescut,
Ştieam că-i tânăr şi frumos arată,
Ca-i întru-n loc necunoscut...

Puţine ori, venise să mă vadă,
Se apleca, să-mi fie de statură,
Venea cu caramele, ciocolată,
Lăcrimând, pleca, după cotitură.

Chiar dacă, de puţine ori. eu l-am văzut.
Îs bucuroasă, ca l-am cunoscut...
Având doar 15, ani adolescenţi,
Tata a plecat, în lumea celor drepţi.

Iar când eram de-acum matură,
Am aflat cu încurcătură,
De la unchiul de departe,
Că de la tata, mi-a rămas şi-un frate.

L-am căutat cu multă stăruinţă,
Şi l-am găsit, în sat necunoscut.
Îmbrăţişându-ne cu mare dorinţă,
Inima oleacă m-a durut.

Iar mama lui, adică concubina tattii
Cu lacrimi m-a îmbrăţişat,
Cu scuze, că-l lua-se-n rate
Cu daruri şi pomeni m-a cadonat.

Eşit-am cu emoţii din ogradă,
Nimic de frate nu mă leagă,
Parcă am fost într-o baladă,
Povestesc la lumea-ntreagă.

Balada, este adevărată,
E trăită şi uitată.
De Dumnezeu îcurajată,
Domnu-mi este al meu tată.
10.04.2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ludmila Maciuga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un semn….Cât un semnal

Cuvântul meu? Un bun rămas.
Dacă nu vrei, am să te las,
Căci pentru tine-s un.... pripas,
Dar…. am făcut un mic popas,
Din drumul lung al fericirii.

Un semn în treacăt o să-ţi las
Şi lacrima iubirii.

Ştii…. Sunt un firav călător,
Ce-ţi aminteşte de-al său dor.
Tu! Mi-ai dat aripi ca sa zbor,
Dar e târziu, si... O sa mor,
Căci rănile sunt mari şi dor,
Îmi pare rău. Dar ce să fac??
Suport cu prea mult dor…
Un semn în treacăt ti-am lăsat
Si lacrimi care dor.

Corneliu 15.05.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (15 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga cea din urmă

Viaţa mea? Un bun pierdut
Căci n-am trăit-o cum am vrut.
Nevoile, anii mai grei,
Săraci au fost părinţii mei,
Iar eu... Apoi copiii mei,
De toate n-au avut.

De-aceea gândul m-a-ndemnat
Să mă-nrolez şi... Înarmat,
Să lupt pe frontul din Irak,
In ţara unui fost « Prusak »,
Ce n-a fost înger, doar un drac,
Dar.... Rău m-am înşelat.

Ştiam că nu va fi uşor
Pe acest pământ pustiitor.
Cu dune de nisip hoinar,
Un soare arzător, un jar,
Duşmani ce peste tot apar
Că, doar... E ţara lor.

Deşi eram bine feriţi,
Cu « zale » dure poleiţi,
Capcanele veneau din vânt,
Din aer şi chiar din pământ,
Iar vorba lor era un cânt:
Alah!... Alah!... Să-i nimiciţi!

Blestemul, iată ne-a cuprins,
« Tancheta » noastră s-a aprins,
Când sângele-mi curgea, părău,
Am ars de viu, îmi pare rău,
Că n-am murit în « patul » meu,
-Si.... Astfel el s-a stins.

Eu nu mai am nimic de spus,
Căci gândurile mi-au apus.
Acum... Puterea este-n voi
Să-mi duceţi trupul înapoi
În ţara mea. Nu vreau să fiu printre eroi,
Pe acest pământ « distrus ».

Dar... Spune-ţi-le ălor mici,
Că o să-i plâng, de sus, de-aici.
Iar soaţei, un mic jurământ,
Să aibă grijă de mormânt
Si de « bătrâna » mea... plângând....
Să crească trei voinici.

O lacrimă fierbinte pentru cei ce s-au gerfit pe fronturile « nedreptăţii »
în: Irak, Afganistan, Angola, Kosovo etc. Pentru ce?
Pentru triumful unor politici bolnave şi a ideilor celor ce le promovează.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (18 octombrie 2007)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima noapte cu tata...

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn şi de ce
îşi ţinea mâinile sub cap în aceeaşi poziţie
noapte de noapte
poate că mamei i-a şoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima şi
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în braţe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile şi vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească şi
deseori îşi schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile aşezate sub cap
avea mâinile încrucişate peste piept
şi dormea
dimineaţă când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustaţă ca de fiecare dată
mama m-a aşezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi şi mi-a şoptit ca şi când
tata şi-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
şi mi-a dat de grijă să-ţi spun că tu
îi vei ţine locul

poezie de Teodor Dume din carte: Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă (2020)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn şi de ce
îşi ţinea mâinile sub cap în aceeaşi poziţie
noapte de noapte
poate că mamei i-a şoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima şi
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în braţe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile şi vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească şi
deseori îşi schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile aşezate sub cap
avea mâinile încrucişate peste piept
şi dormea
dimineaţă când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustaţă ca de fiecare dată
mama m-a aşezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi şi mi-a şoptit ca şi când
tata şi-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
şi mi-a dat de grijă să-ţi spun că tu
îi vei ţine locul

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn şi de ce
îşi ţinea mâinile sub cap în aceeaşi poziţie
noapte de noapte
poate că mamei i-a şoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp
de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima şi
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în braţe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile şi vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească şi
deseori îşi schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...
în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile aşezate sub cap
avea mâinile încrucişate peste piept
şi dormea
dimineaţă când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustaţă ca de fiecare dată
mama m-a aşezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi şi mi-a şoptit ca şi când
tata şi-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
şi mi-a dat de grijă să-ţi spun că tu
îi vei ţine locul

poezie de Teodor Dume din Carte; Ultima noapte cu tata. Editura Pim (2021)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi Eu şi Tu, noi amândoi

Mergând pe Drumul Robilor
prin galaxii şi printre stele,
debusolaţi şi obosiţi,
apare chinul.
Şi Eu şi Tu, noi amândoi,
ne-am înţeles
să ne unim destinul.

Şi Tu şi Eu
iubindu-ne,
ne-am hotărât şi ne-am luat.
Tu soţ, iar Eu soţia ta,
demult, dar încă n-am uitat.

Şi Eu şi Tu
ne amintim
de greul drum de la-nceput,
dar vorba Ta a fost un dar
iar zâmbetul şi un sărut,
n-au fost în zadar.

Şi Eu şi Tu când ne iubeam
ca doi nebuni, zâmbind ziceam:
Tu doi urmaşi, unul şi una,
sau, câţi or fi!
Eu? Patru! Vreau să am.

Şi Tu şi Eu
ne amintim, prin câte grote
am trecut, cum am sărit
şi ne-am zbătut,
de toate să avem.
Anii s-au scurs,
se duc mereu,
şi Eu şi Tu am mai albit.
Copii sunt la casa lor
dar nu ne-au părăsit.

Şi Eu şi Tu
ne bucurăm
c-avem nepoţi. Eu îi iubesc.
Să ducă „trena” cum or şti,
au rădăcini şi n-or pieri,
eu asta mi-o doresc.

Tu... din păcate ai „plecat”
pe Calea Laptelui. În „sus”.
Şi… nu-i cunoşti.
De când te-ai dus…
Eu singur rătăcesc haihui,
mă simt stingher al nimănui,
de-atâtea lacrimi ce-am vărsat,
izvorul dulce mi-a secat…
Plângând.
Dar nu-i nimic,
aşteaptă un pic, că vin.
Cât de curând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume (17 aprilie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filiaţie

Când tatăl ei m-a cunoscut,
Mi-a zis să-i spun mai simplu: tată!
Şi de atunci a început,
Ca bun părinte... să mă bată.

epigramă de Stelică Romaniuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căsuţa părintească

M-am tot plimbat şi eu prin astă viaţă.
Locuri frumoase multe-am cunoscut.
Dar cea mai scumpă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

Într-o căsuţă mică de la ţară
Mi-am petrecut şi eu copilăria.
Unde ca oaspete, seară de seară
În cap de masă stătea sărăcia.

Ne înghesuiam cu toţii într-o odaie
Şi cei mai mari şi cei mai mititei.
Mâncam turtiţe coapte pe tigaie
Şi ascultam voioşi poveşti cu zmei.

Râdeam cu toţii şi ne părea bine,
Chiar dacă foarte multe ne-au lipsit.
Dar gândurile mereu ne-au fost senine
Şi adormeam alături, fericiţi.

Era căsuţa noastră foarte mică.
Pitită la o margine de sat.
Doar că acolo am fost fericită
Şi mă simţeam ca Zâna din palat.

Copilăria mea a fost ca o poveste.
Şi azi fiind matură, o visez.
Dar din păcate deacum nu mai este.
Însă în suflet, în veci am s-o păstrez!

Prin multe am trecut în astă viaţă
Şi locuri foarte multe-am cunoscut.
Dar cea mai frumoasă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te la sânul meu

Blestemul nu m-a ajutat,
Ba, dimpotrivă, agitat.
De când Tu, dragă ai plecat
Puhoi de lacrimi am vărsat,
Oricât am vrut, nu te-am uitat,
Mereu… Am regretat.

Zmeul din mine a-mbătrânit,
Petalele mi-au veştezit
Şi liliacul m-a minţit,
Iar trandafirul, ocolit,
Splendoarea lor m-a părăsit.
Semnal…. Că am greşit.

Dar… Totul este trecător,
Chiar şi gâlcevile ce dor.
Ce n-am să uit? Este un dor,
De şoapta-ţi dulce de amor
Şi nici speranţele ce-mi zbor,
Revino! Te ador…

Rămână triste amintiri,
Avem loc altei regăsiri.
Acele.. Aspre ponegriri
Ce le-nşirai şi din priviri,
Eu le simţeam ca… Amăgiri,
Aştept… Trimite-mi ştiri.

Să rătăceşti? Ştiu că e greu,
Întoarce-te la sânul meu.
Păcate sunt şi-or fi mereu,
Le ai şi Tu, le am şi Eu,
Le ştie numai Dumnezeu.
Tu!.. Pentru mine? Eşti un Zeu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mult de-atunci

E mult de-atunci, o ştii şi tu,
Era o dulce primăvară,
Când liliacul înflorea
Şi tot atunci, laleaua rară.

Ai apărut ca din văzduh,
Ca un luceafăr ce străluce,
Ce vine de la infinit,
“Zâmbeşte”, stă, apoi se duce.

E mult de-atunci, dar mi-ai rămas
De-a pururi încrustată-n minte,
Te văd mereu în faţa mea,
Şi ieri şi azi, ca mai-nainte.

Cu farmece m-ai cucerit,
Tu! Căprioară milenară,
În suflet mi-ai aprins scântei.
Şi m-ai făcut să ard ca o pară.

Am încercat de-atâtea ori,
Să te urăsc, să uit de tine,
Dar sentimentele sunt tari,
Nu le distrug nici şapte “mine.”

Deşi în multe-mprejurări,
M-ai alungat, chiar sfidătoare,
Crezând în zilele ce vin
Te-am adorat cu mult mai tare.

Iar după fiecare “gest”
Şi-o despărţire furtunoasă,
Citindu-ţi chipul mai speram
Să te-ntâlnesc şi mai frumoasă.

Dar timpul nu m-a ascultat,
S-a scurs cum numai el o ştie,
Iar eu aştept îndurerat
Speranţele să-mi reînvie.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!