Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Romanța lacrimilor mele

…Omul, terminând cu vorba,
Nu știu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porți lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanță fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Și n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O... Doamne! Cu ce ți-am greșit
De nu-mi mai ierți păcatul,
Părinții mi-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri și grozăvia,
Dă-mi forță ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia".

- Ascultând aceste versuri
Am deschis ușa la tindă
Și trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii și fața,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Și, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea știa de tragedia
De la Bălgrad și din țară
Și de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată….

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă

poezie de din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viață)

De vei citi aceste versuri,
Vei înțelege foarte mult,
Vei ști dragostea de mamă,
E prea puțin, un... cult.

Când îți văd privirea tristă
Și pleoapele-n lăcrimate,
Simt inima-mi plesnește
Și deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi șterg fruntea și obrazul
Și-ncercând să-ți fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îți stergi ochii cu năframa
Și c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Ești prea mic, pricepi puține
Ca știi ce este chinul,
Când vei crește peste vreme
O să-ți povestesc destinul.

-După câțiva ani de groază
Și-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruțătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povestește-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat și nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o șchioapă
Pot să-ți povestesc.. o lună,
Despre viața-mi zbuciumată,
Tristă, grea și... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârșitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu știu dacă-aveam trei ani
Și de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieții
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maștera”? - O... zgripțuroaică,
Era foarte rea cu mine,
dispari! striga întruna,
E vremea scap de tine.

Și... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neștiință
Pe-o alee cu castani.

Și, așa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aș ști -ntreaga viață
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Și oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
câștig bani și mâncare.

După atâta mers desculță,
Obosită, îngândurată,
Aș fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Și nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
pot merge-n picioare.

Mă așez și stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Și conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Și-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moșie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Și vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cușc㔠sub stejar
Și din ea venind spre mine
Un cățel mic, de “ogar”.

Se oprește și nu latră,
De-odată întinde “lăbuțu”
Și mișcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuțu”! “cuțu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi și-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simțeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii țintiți spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Liniștește-te fetițo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce și-n două labe,
Cu privirea spre o “șură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Și mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce știi tu faci fetiță?
muncești ești încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiță”,
Am strâns niște pere coapte.

Mâncă, dacă-ți este foame,
Eu duc dup㠓ulcior”,
aduc puțină apă
Să-ți speli rana la picior.

Până atunci vine și “doamna”,
Că-i plecată la oraș,
Are și ea trei fetițe,
Parcă sunt trei îngerași,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conașu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnișoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred l-a simțit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluți băiete,
Știi face pe “scorțosu”.

-Las pe mine măi “bădiță”
Știu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nțeleg, dar dracu știe,
Umblă veșnic mânios,
De când e plecat “conașu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puțin în gura “șurii”
văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine și cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Și tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se oprește la intrarea
În conacul “lejendar”
Și din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce poftise-n ogradă:
Liniștește-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestrițe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copilițe,
Apoi, una mărișoară,
În capul gol și cu codițe.

Ducea-n mână o “coșarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă și subțire
Și-avea mersul de “felină”.

Așteptând cu nerăbdare
Nu știam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnațul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
arăți a “domnișoară”

După ce mânânci un “gulași”
Mergem sus la “vătășiță”
Ca să-ți spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniță”.

Vezi cum te comporți cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povestește-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiță orfană,
“Maștera” m-a scos din casă
Și de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toți mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Și după mai multe zile
Am ajuns săspun “ofu”.

Știu fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
ajut pe gospodine
Sau îngrijesc copii.

Dați-mi undeva de lucru
Și un simplu adăpost,
Altfel, viața pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Și cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea “străbate”:

-Pari a fi o “fat㔠bună
Și cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihnește,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Și-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine și acolo,
Mă voi face chelneriță
Și voi fi mereu aproape
De “conaș” și de “coniță”.

După cinci sau șase zile,
fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Și mă duce la stăpână.

Eram “nealcoșe”, suavă,
Cu un șorț legat la brâu
Și purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau binețe,
Mă aplec cu gingășie,
Deși casa era mare
Mă simțeam în... colivie.

- Știu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătășița”,
Aș vrea te joci cu “Lety”
Și să te-ngrijești de “Mița”.

“Nely” este mărișoară,
De la-ntâi începe școala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoțește tanti Lola.

- Cum dorește-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilință,
Fiindc-ați fost “bun㔠cu mine,
Eu vă jur pe veci credință.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ți voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcușul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferință,
Zile “negre”și “furtună”
Au venit și pentru mine
Soare mult și vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Și voi ține veșnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Și croit o nou㠓lume”,
Lângă acești “părinți de suflet”
Ce mi-au dat și un prenume

Și de-atunci “Erji” cheamă,
Mi-am format și o credință
In Iisus mântuitorul
Celor mulți, în suferință.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Și de-aceea și răsplata
Era așa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simțeam mereu în suflet
Remușcarea ce m-apasă.
..........
Treceți ani, treceți întruna
Și cu voi cresc și eu,
ajung o “domnișoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nțelege
Că așa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranță,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianță.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani și-n toată țara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timișoara.

Granițele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forța” la Viena
lupte pentru-mpărat”.

scăpăm de încleștarea
Trupelor dezlănțuite
Am plecat spre nordul țării
Folosind căi ocolite.

După nopți și zile grele
Și multe peripeții
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă și mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna și-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am și stabilit.

În orașul de pe Someș,
Cu cetăți de mii de ani,
Ce-au rămas ca moștenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veștile veneau răzlețe
De pe front și din “afară”,
Nu știam ce e cu tata,
El era în altă țară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moșie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toți bărbații buni de muncă
Au fost duși pe front lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân și fructe.

Fiul său zis domnișoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanțe
Pe Mureș, la... Orăștie.

Fetele crescând și ele
Au plecat peste hotare
Să-și formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veșminte și “ciaclii”.

Am rămas eu și stăpâna
Și cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” și “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la țara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulți cântau de bucurie,
Alții, erau supărați,
C-au pierit loviți de gloanțe
Milioane de bărbați.

Printre ei, era și tata,
Despre care am aflat
murise lâng㠓Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Și-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviți năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arși de vii sau sfârtecați,
Pe alții i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvați.

Spune-mi omule de tata,
Povestește-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De ești tu, fată bălae
Și ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit și, am noroc,

Să-ți destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe niște “țoale”
În gară la... Nușfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Și ținându-i capu-n brațe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povestește-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Și inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărțit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Și-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Și de-atunci caut într-una
respect ce i-am jurat.

Inelul și cruciulița,
Ia-le, sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheșul,
Din “ Sasnireșul” pe vale.

mai cheamă și Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Șimon,
După moșu din Cimbrud.

Dacă îți face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-, știi pe unde,
Am pământ, grâne și casă.

Am avut și o nevastă,
Fata popii de la Țop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu știu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porți lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanță fredonau:

In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Și n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ți-am greșit
De nu-mi mai ierți păcatul,
Părinții mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri și “grozăvia”,
Dă-mi forță ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis ușa la tindă
Și trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii și fața,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Și, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea știa de tragedia
De la Bălgrad și din țară
Și de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ți poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât -nfrunți necazul,
Ce ți-e scris, ce-ți este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Ești prea dârză, ai putere
te bați cu soarta grea.

Viața este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost și trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n față,
Luptă și nu renunța.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Și destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Și ieșind mai mult pe-afară,
Dumineca și-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete și cu feciori.

După Paști, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câțiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea fața roșcovană
Și alură de atlet,
Tot mișcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceterașul de pe scenă,
--l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Și uitând orice sfială
dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am deslușit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat așa de tare,
Zău, că nu te cunoșteam,
Vocea ți-a rămas aceeași,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrățișat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Și ținându-mă de mijloc
Cu patos și gingășie
Il simțeam e bărbatul
Căruia-i voi fi soție.

După dansul, ca în basme,
Ud㠓leoarc㔠de sudoare
Am ieșit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai știu ce-am povestit,
Dar rețin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soție,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de nașă,
Așa-i bine și, ea poate.

Vezi ce zice “ nireșanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă și... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină și “baronul”,
Știi că ți-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoar㔠în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Și cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea știe

Despre nunta lui “Gheorghiță”,
La toamnă, dup㠓cules”,
Care și-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toți cei invitați la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiță e om de treabă,
Altul ca el nu găsești
Și de aceea și “ospățul”
O să-l facem ca-n povești.

Drușcele umblau și ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunții s-a dus iute
Și-n satele din prejur,
Zagra, Unguraș, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieși,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheș”.

A sosit și ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simțeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntașii
Până-n zori, toți m-au jucat.

aveți “casă de piatră”
Și-n viață mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ți lininiște deplină!
“descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-țâ-mi o țâr de loc,
ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănașa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănașe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
vezi găina-n pănată
Cu flori roșii de mușcată,

În cap pălărie sură,
Cu țigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te privește parcă-i vie

U, iu, iu! Nănașule,
I-a scuturăți pungile,
Ca plătești găina,
Să o las la nănașa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiți de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alții, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruț o ficiorească”,
Că-ți mai dau zece “grițari”,
Zâ-mi o doină de pe Someș
fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o țâră
te mai joc pe sub mână,
Să-ți ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăți să-i „țâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireș și Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineața pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalerește
Ultimii nuntași, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănașu,
- O s-o facem și la anul
Când vom boteza “urmașu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniștiți,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiți,

Ați venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veșnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau “stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit și moșu,
Calul, vaca și trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani și mai mult goi.

Cel mai mic era în “fașe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era și el... un copil.

Sora ta, puțin mai mare,
A plecat pe la oraș
Să-și câștige existența,
"Muncind pe la boierași".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătușa din Livada,
Ea n-avea copii și,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-ați cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-ați avut nimic de-a gata.

După acești ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând și pe la noi.

Rușii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord și Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Șovinismul și desmățul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculți de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-ați îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne ați făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Și spre vest se retrăgeau,
Nemții, “sechestrau” cu forța
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “șură”
Dou㠓măji” de orz tocat
Și-o căruță aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au amenințat urât,
-npușcă fără milă
Sau îmi pun ștreangul la gât.

-Duceți-vă în “pustie”,
Dracul vă ia pe toți,
Blestemul vă poarte pașii
Neam spurcat de “Ostrogoți”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăștia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârșit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din șură tot mălaiu,
Trei oițe și-o văcuță
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ți le-am spus cu atâta dor,
-nveți carte dragul mamii,
te faci un scriitor,

Să le-nșiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca știe strănepoții
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ți le mai povestesc,
Le-ai trăit și tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le știu pe toate,
Le-am trăit și le țin minte,
Pâinea neagră de secară
Și mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca și claia de fân,
“Csendorii” cu pene roșii!
Și primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Și atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuță,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai țin minte,
Viața ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ți “croise a ta cale”,

Vorbele-ți mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povățai:
-nveți carte dragul mamii,
Că-nvățând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viața "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 7 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Greșeli, schimbări și ajutor

Fac asta din dorință,
O fac din neputință,
Căci sunt o simplă ființă
Ce simte suferință.

Fac asta cu folos,
O fac cât mai frumos,
Dar simt merg în jos,
Și-o fac mai dureros.

Încerc s-o fac mai bine,
Gândindu-mă la tine,
Dar lacrimi cad puține
Și frica nu mai vine.

Și aud vrei să-mi ceri
încerc din răsputeri,
renunț la zeci poveri,
Să n-am parte de dureri.

Dar n-am vrut să fie-așa,
N-am vrut să uit de ea,
Iar atunci când ea pleca,
N-am vrut a mă schimba.

Cu gându-n stele m-am trezit,
Asta nu-i ce mi-am dorit,
Am uitat tot ce-am iubit,
Am uitat tot ce-am simțit.

Am greșit, am realizat,
M-ai ajutat, nu mi-a păsat,
Dar când pe ușă ai plecat
Nimic frumos n-a mai durat.

Și-acum când știu unde greșesc,
Acum când știu ce îmi doresc,
Încerc din nou să-mi amintesc,
Încerc mereu te găsesc.

Am uitat tot ce-a durut,
Nu mai am ce am avut,
Și-ncep simt ca la-nceput,
Dar prea târziu, te-am pierdut.

Am fost mereu un gânditor,
Am fost mereu un visător,
Am fost mereu un luptător,
Dar acum cer ajutor.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Gheorghe, eroul de pe Someș

- De ce plângi mamă?
- Nu știu fiule, gândeam așa….
la adevăr și libertate, și…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soția unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu


…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” și “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la țara mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulți cântau de bucurie,
Alții, erau supărați,
C-au pierit loviți de gloanțe
Milioane de bărbați.

Printre ei, era și tata,
Despre care am aflat
murise lâng㠓Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Și-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviți năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arși de vii sau sfârtecați,
Pe alții i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvați.

Spune-mi omule de tata,
Povestește-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De ești tu, fată bălaie
Și ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit și, am noroc,

Să-ți destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe niște “țoale”
În gară la... Nușfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Și ținându-i capu-n brațe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povestește-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Și inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărțit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Și-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Și de-atunci caut într-una
respect ce i-am jurat.

Inelul și cruciulița,
Ia-le, sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireșul” pe vale.

Am scăpat de iadul morții
Și i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar și…În mormânt….

Și, te-am găsit!
- Viitoarea lui soție.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lacrimi și durere

Era-ntr-o seară de ianuarie sinistră
Cand ai plecat din lumea asta tristă
Tu n-ai stiut că o sa lași in urmă
Doar lacrimi si tristețe
Iară durerea strigă-ntruna
În sufletele noastre sterpe.

De ce? De ce ai plecat așa devreme?
Tu nu-mi răspunzi
E doar ecoul vocii mele
Care se sparge ca de-o stancă.

Te-ntreb mereu si întreb întruna
Cu ce-am greșit ca sa te pierd
Raspunsul îl aștept amarnic
Dar nimeni nu vrea să-mi raspundă.

Noaptea e zi și ziua-i noapte
Mi–e sufletul pustiu și gol
nu pot te-ating,
Dar am s-aștept cu nerăbdare, clipa-n care
La pieptu-mi ofilit am să te strâng din nou.

Sper să nu fie prea târziu
Că ceasul s-a oprit
Iar timpul parcă nu mai trece
Și sunt de tot îmbătrânit.

Nu mi-a rămas decât sa plâng
Și am sa plâng întruna
Până când vremea va veni
Și vom fi iarăși împreună.

poezie de (29 ianuarie 2009)
Adăugat de Ionel IamandeiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De ce te-ai dus? De ce nu vii?

Un an din viață-a mai trecut
Și încă o stea a mai căzut.
Cum anii trec, se scurg mereu,
Cu ei odată trec și eu,
Imbătrânesc și-mi pare rău,
nu m-ai cunoscut.

De ziua mea te-aștept vii.
Te anunț de astăzi ca să știi.
vii! Un.... La mulți ani să-mi spui,
Că sunt orfan, al nimănui,
Să nu mai rătăcești haihui,
De ce te-ai dus? De ce nu vii?

O.... Vino iar iubirea mea,
Te-aștept și te voi aștepta.
Eu te ador și.... mult am vrut,
vii să-mi dărui un sărut,
fim din-nou ca la-nceput
Măcar un ceas. De ziua mea!

Dar.... În zadar am așteptat
Venirea ta. M-am înșelat.
Eu cred că nu mă mai iubești,
Nu-mi vrei iubirea, n-o dorești,
De și ți-am spus că nu greșești.
Sincer! Regret că ai plecat.

Dar... Nu-i nimic, vei regreta.
Când dorul te va zbuciuma,
O să încerci îmi revii,
Când toamnele-ți vor fi pustii,
Atunci... Iubita mea! Ți-o spun să știi
Că te-am uitat! Și, nu te pot ierta.

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 5 comentarii până acum.
Participă la discuție!

E mult de-atunci

E mult de-atunci, o știi și tu,
Era o dulce primăvară,
Când liliacul înflorea
Și tot atunci, laleaua rară.

Ai apărut ca din văzduh,
Ca un luceafăr ce străluce,
Ce vine de la infinit,
“Zâmbește”, stă, apoi se duce.

E mult de-atunci, dar mi-ai rămas
De-a pururi încrustată-n minte,
Te văd mereu în fața mea,
Și ieri și azi, ca mai-nainte.

Cu farmece m-ai cucerit,
Tu! Căprioară milenară,
În suflet mi-ai aprins scântei.
Și m-ai făcut ard ca o pară.

Am încercat de-atâtea ori,
te urăsc, uit de tine,
Dar sentimentele sunt tari,
Nu le distrug nici șapte “mine

Deși în multe-mprejurări,
M-ai alungat, chiar sfidătoare,
Crezând în zilele ce vin
Te-am adorat cu mult mai tare.

Iar după fiecare “gest”
Și-o despărțire furtunoasă,
Citindu-ți chipul mai speram
te-ntâlnesc și mai frumoasă.

Dar timpul nu m-a ascultat,
S-a scurs cum numai el o știe,
Iar eu aștept îndurerat
Speranțele să-mi reînvie.

poezie de din Freamăt de dor- Antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ovidiu Vasile

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Și-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau și-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că știu când n-am știut
Și-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Și-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Și nu ți-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Și-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Și că-i ușor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Și-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Și-am scris știi te iubesc
Și-atuncea când voi fi apus
Și n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Și tot ce-am spus e de prisos.

poezie de din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mușcând din mărul… „Acru”

Te-am văzut încântătoare
Și cu tine am vrut să zbor,
Dar… Aripile mi-ai fost frânte,
Doamne! Astăzi… Rău dor.
Corneliu

Te-am cunoscut demult, întâmplător,
Intr-un sfârșit de iarnă friguroasă,
Când mi-ai cerut direct și… Rugător,
Spunându-mi: - Vrei merg cu tine acasă?

Eu te-am privit, surprins, chiar rușinat,
Văzându-ți ochi mari și fața-mbujorată,
Am stat puțin pe gânduri, apoi, cu un oftat
Am spus un “Da”, dar... pentru altădată.

Ai insistat din nou, cu multă gingășie,
Spunându-mi vorbe mari, mereu îmbietoare,
-ncerc și, dacă timpul, spre bine o să fie,
Vom fi numai alături, ”petale” dintr-o floare.

Acesta e-nceputul unui destin nescris,
Ce și-a urmat cărarea mereu mai urcătoare,
Crezând peste timpuri, vom împlini un vis
Pe care mi-l doream, în… “Era” viitoare.

Și timpul a trecut, cum numai el o știe,
Mi-a alertat îndemnul fac ce mi-ai propus,
Deși eram nesigur pe vorba: Ce-o să fie?
Mușcând din "mărul" acru, viața mi-am distrus.

De aceea-ți spun adio! Rămâi ce-ai fost, o… „floare”,
Iar pentru mine leacul: „Un șarpe veninos”,
Chiar dacă rana, din pieptul ce mă doare
Va dăinui în veacuri, nu pot să-ți fiu „Prinos”

Mai bine ard pe rugul, a unui timp ce trece,
Blestemul cuprindă! De nu am fost un… „sfânt”
Iar Tu! Petala sumbră, de pe pământul rece,
Strivită precum meriți, sub un călcâi ce-i frânt.

Corneliu 10.05.2008

poezie de din Freamăt de dor- Antologie (10 mai 2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat mănânce ceva
pâine cu brânză și ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ți se părea
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din fața casei lângă fântână
câinele a început urle
sfâșietor la lună
și toată noaptea nu am putut dorm
i-am privit somnul
cum zgâlțâia patul și casa
și întunericul nopții
înfricoșa
când s-a făcut dimineață
străinul i-a luat lui tata căruța
și caii și pe mine sub braț
de atunci nu mai știu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână și m-a dus
înapoi acasă la părinții mei
era liniște și fain
ca și cum aș fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
și că rostul lui a fost
scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris și Nichita

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
Ion Minulescu

Romanța tinereții

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Și fiindcă ruga stăruitor
Să-i fiu și eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioșat
Și-n cadrul prețului fixat -
Un preț absurd,
Ridicul
Și meschin,
Cu care-aș fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Și-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit...

Dar vai!...
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar și altora!...
Și-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel - mai pe nimic -
Căci ea - flămândă veșnic - se grăbea
Să-și vândă gura dulce ca la tarapana!...

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preț mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu prețul meu...
Și-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Și s-o ascund sub pat -
Deși-o iubeam, am renunțat la ea
Și n-am mai vrut să știu cine era!...

Dar într-o zi cu ploaie și cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Și-a dispărut...
Și nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut...

Și totuși, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai...
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Și-aștepta
O zi să-mi mai aduc aminte și de ea!...

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat...
Și-n loc s-o mai sărut -
Cum aș fi vrut -
Am început plâng cu-adevărat!...

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!...

Și-acum,
Cred c-ați ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea...
Era chiar tinerețea mea!...

poezie celebră de din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 30 august 2017.
Distribuie
cumpărăturiCartea "CD Coringent la limba romana" de Ion Minulescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -45.00- 42.75 lei.

Când mintea îți hibernează

Timpul meu s-a consumat.
Acuma am adăstat.
Stau pe bancă și privesc
Tinerii cum se iubesc.

Altădată, nu amu,
eram și eu tânăr, nu?
Dar amu,
ei sunt tineri,
iar eu nu.

Cândva umblam hai-hui prin țară.
Eram un fel de pierde-vară.
Duceam o viață ușoară,
Credeam că și porcul zboară.

Un timp a fost cum am vrut eu.
Credeam -așa va fi mereu.
Și îmbătat de prea mult lux,
Pe căi greșite am ajuns.
Mult prea târziu am constatat
am greșit cu-adevărat.
am avut mintea ușoară
Când am crezut porcul zboară.
De nimic n-am ținut seamă.
Acum, iată-, dau vamă
Pentru tot ce n-am făcut,
Dar și pentru ce-am făcut.

Când mintea îți hibernează,
Viața-i aspră. Te taxează.

poezie de (august 2014)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aș vrea știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Dor de noi...

Ca niciodată azi mi-e dor de tine,
Și-atât de mult aș vrea îți vorbesc,
Iar zâmbetu-ți candid -l țin pentru mine,
Ca-n zilele ce vor veni... pot să trăiesc.
Ca niciodată azi am vrut să-ți scriu,
Dar cuvintele în neant au dispărut,
Chinul inimii am crezut pot -l descriu,
Dar e prea dureros, iar tocul mi-e mut.
Ca niciodată azi am vrut să-ți șoptesc
Vorbe dulci, râd cu lacrimi de fericire,
Chiar și ochii frumoși voiam să ți privesc,
simți că am nevoie de tine, de-a ta iubire.
Ca niciodată azi mi-am dorit te-mbrățișez,
te ating, să-mi poți simți inima cum bate,
Dar nu ești lângă mine, iar eu mă dezintegrez,
Nici gândul nu te ajunge, ești mult prea departe.
Ca niciodată azi inima-mi tristă mi-a plâns,
Lacrimi de argint pe obraz curgând puhoi,
Chiar și sufletul de tristețe mi-a fost învins
Și mi-e atât de dor de tine, mi-e dor de noi...

poezie de (22 ianuarie 2015)
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Bucuria unui vis

In visul meu
Eu te-am văzut
Zburând spre ceruri
Ne-ncetat.

Sincer îți spun,
M-am bucurat.

Am vrut și eu
Să zbor,
Dar n-am putut,
Căci aripile mi-au căzut.
Și-s tare supărat.

Ca te prind
N-am apucat.
In zborul tău
M-ai măgulit
Apoi… Eu m-am trezit.

Te duci ca fulgerul,
Pe sus,
Apari, dispari,
Eu pară nu-s
Și… Zău e păcat

poezie de din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Dorul meu sunt eu

Mi-e dor de tine, mi-e dor de un cuvânt
E dorul care vine, se scurge în pământ.
Și dorul meu e foc, e foc nestăvilit
Și mă opresc în loc, am lacrimi în privit.

M-am săturat de dor, de el nu scap nicicum
M-am săturat mor, lăcrimez pe drum.
Voi coborî la vale, mergând îngândurat
Voi coborî agale, de dor fiu scăpat.

Văd peisaj frumos, ajuns-am la izvor
Sunt foarte secetos, de apă mi-este dor.
Izvorul s-a oprit, probabil nici n-a fost
Dar, dorul n-a pierit – simt un mare prost!

Mi-e dor de tine, apă, de ce ai dispărut?
Setea în mine crapă, mai vreau al tău sărut.
Mi-e dor, și ți-am greșit, iartă, nu am vrut
Am lacrimă-n privit, spune-mi, ce ți-am făcut?

Mi-e dor... mi-e dor-mi-e dor, și simt un pic de vânt
Vreau apă de izvor, țâșnească din pământ.
Și iată ce minune, izvorul izvorește
Apa se adune, un semn... că mă iubește.

Beau apă de izvor, e limpede și rece
Și mi-a trecut de dor, acum... poate sece!
Mi-e dor acum de ducă, aș vrea să mă opresc
Și dorul usucă, chiar simt... -nebunesc.

Of, dorule... doruțule, de tine n-am scăpare
Of... dorule, drăguțule, doresc o alinare.
Mi-e dor acum de... mine, aș vrea să mai trăiesc
Să mă-ntâlnesc cu tine, și mult să te iubesc.

Mi-e dor de-al tău cuvânt, sunt foarte întristat
Trăiesc pe-acest pământ, de doruri sărutat.
M-ai vreau al tău sărut, mai vreau înc-o dorință
Spune-mi, ce ți-am făcut, de nu mai ai putință?

Și dorul îmi arată, mi-arată un izvor
Ființă însetată, și lângă ea un dor.
Și dorul, sunt chiar eu, cel care plece
Ființa,-i Dumnezeu, izvorul să nu sece.

Ființa, se preface, în chipul tău frumos
Iar dorul, plânge, zace, cu sufletul milos.
De ce i-am spus să sece... o, Domne, am greșit!
Simt o durere rece, și dorul a pierit.

M-avânt către izvor, nimic nu mai contează
De mine mi-este dor, și dorul meu visează.
Viseaz'-a ta ființă, ființă însetată
Având a mea dorință, fie sărutată.

Și te sărut cu dor, căci sărut pe mine:
Ființă la izvor, când mă gândesc la tine.
Cu dor mi te sărut, te mai doresc precis
Și dorul, mi-a trecut, a fost, numai, un vis.

poezie de (16 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda PăvălacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Când pașii nu te-ascultă

Cu pașii care-i fac
în fiecare seară
încerc te ajung,
căci dorul doboară,
dar... opresc și plâng.

Plânge răbdarea-n mine
că nu te pot atinge,
dispari în ceața neagră
când lampa mi se stinge,
gândul din nou aleargă.

Si zbor iarăși spre stele
cu aripile frânte,
dar nu ești printre ele,
nu-i cine să mă-ncânte,
nici măcar niște Iele.

Mă las bătut ca cerga
în piua de pe vale,
din lacrima ce-mi curge
fac un părău de jale
căci dorul tău frânge.

poezie de din Dragoste, patimă și blestem (10 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzește?
Poate numai surâsul tău gingaș mă mai încălzește
(repet întruna: ți-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Și uite așa ne încălzim și ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu ești ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
și tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit joci singură fără ca eu să-ți cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înțeleg eu multe,
dar cel mai mult nu înțeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv,
-nveți ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greșeala repetată e lecția neînvățată
Alta probabil că s-ar împinge turbat și ar da din coate
ca să ajungă la ea, așa cum e,
cu tot cu metehne
și și-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei
e revanșa față de foști, proști.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă și acum ești tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă tu nu ești zeiță, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzește?
Poate numai surâsul tău gingaș mă mai încălzește
(repet întruna: ți-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Și uite așa ne încălzim și ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu ești ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
și tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit joci singură fără ca eu să-ți cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înțeleg eu multe, dar cel mai mult nu înțeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv, -nveți ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greșeala repetată e lecția neînvățată
Alta probabil că s-ar împinge turbat și ar da din coate
ca să ajungă la ea, așa cum e,
cu tot cu metehne
și și-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei e revanșa față de foști, proști.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă și acum ești tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă tu nu ești zeiță, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de (2017)
Adăugat de Roberto KuzmanovicSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Marica

Eu nu știu

Eu nu știu cum să mă numesc,
Nici nu știu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viața ce o trăiesc.

Eu nu știu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreține.

Eu nu știu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu știu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniștea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu știu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a știut.

Eu nu știu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârșit.
Nu știu unde am greșit, dacă am greșit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu știu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În umbra anilor deșerți

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauți printre stele,
Și regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ți veștezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare ocolești
Și-mprăștii tot norocul?
El îți surâde -l dorești
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înțelegi și nici nu vrei
vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulți sfetnici? Dar și ei,
Ca greșești așteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porți
Ce-o știi că-i pentru tine?
Și măsori anii pentru morți
Crezând așa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Și-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu știu de azi sau mâine mor
Și nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viața-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deșerți
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierți
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranței ți-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau și… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai ești a ta.

Întreb mereu, și-am întrebat
Dintre pereții reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproș pe veci.

vii totuși la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ți scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la țintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ți ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se și peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ți ceri iertare,
Sunt veșnicie… Nu mă ai.

poezie de din Freamăt de dor- Antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Câți cai putere are un cal? Fii primul care răspunde!

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!