Gheorghe, eroul de pe Someş

- De ce plângi mamă?
- Nu ştiu fiule, mă gândeam aşa….
la adevăr şi libertate, şi…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soţia unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu

…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De eşti tu, fată bălaie
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireşul” pe vale.

Am scăpat de iadul morţii
Şi i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar şi…În mormânt….

Şi, te-am găsit!
- Viitoarea lui soţie.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viaţă)

De vei citi aceste versuri,
Vei înţelege foarte mult,
Vei şti că dragostea de mamă,
E prea puţin, un... cult.

Când îţi văd privirea tristă
Şi pleoapele-n lăcrimate,
Simt că inima-mi plesneşte
Şi deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi şterg fruntea şi obrazul
Şi-ncercând să-ţi fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îţi stergi ochii cu năframa
Şi c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Eşti prea mic, pricepi puţine
Ca să ştii ce este chinul,
Când vei creşte peste vreme
O să-ţi povestesc destinul.

-După câţiva ani de groază
Şi-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruţătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povesteşte-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat şi nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o şchioapă
Pot să-ţi povestesc.. o lună,
Despre viaţa-mi zbuciumată,
Tristă, grea şi... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârşitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu ştiu dacă-aveam trei ani
Şi de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieţii
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maştera”? - O... zgripţuroaică,
Era foarte rea cu mine,
Să dispari! striga întruna,
E vremea să scap de tine.

Şi... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neştiinţă
Pe-o alee cu castani.

Şi, aşa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aş şti că-ntreaga viaţă
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Şi oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
Să câştig bani şi mâncare.

După atâta mers desculţă,
Obosită, îngândurată,
Aş fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Şi nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
Să pot merge-n picioare.

Mă aşez şi stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Şi conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Şi-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moşie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Şi vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cuşcă” sub stejar
Şi din ea venind spre mine
Un căţel mic, de “ogar”.

Se opreşte şi nu latră,
De-odată întinde “lăbuţu”
Şi mişcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuţu”! “cuţu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi şi-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simţeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mă mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii ţintiţi spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Linişteşte-te fetiţo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce şi-n două labe,
Cu privirea spre o “şură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd că vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Şi mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce ştii tu să faci fetiţă?
Să munceşti eşti încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
Să vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiţă”,
Am strâns nişte pere coapte.

Mâncă, dacă-ţi este foame,
Eu mă duc după “ulcior”,
Să aduc puţină apă
Să-ţi speli rana la picior.

Până atunci vine şi “doamna”,
Că-i plecată la oraş,
Are şi ea trei fetiţe,
Parcă sunt trei îngeraşi,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conaşu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnişoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred că l-a simţit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluţi băiete,
Ştii că face pe “scorţosu”.

-Las pe mine măi “bădiţă”
Ştiu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nţeleg, dar dracu ştie,
Umblă veşnic mânios,
De când e plecat “conaşu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puţin în gura “şurii”
Să văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine şi cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Şi tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se opreşte la intrarea
În conacul “lejendar”
Şi din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce mă poftise-n ogradă:
Linişteşte-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestriţe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copiliţe,
Apoi, una mărişoară,
În capul gol şi cu codiţe.

Ducea-n mână o “coşarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă şi subţire
Şi-avea mersul de “felină”.

Aşteptând cu nerăbdare
Nu ştiam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnaţul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
Să arăţi a “domnişoară”

După ce mânânci un “gulaşi”
Mergem sus la “vătăşiţă”
Ca să-ţi spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniţă”.

Vezi cum te comporţi cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povesteşte-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiţă orfană,
“Maştera” m-a scos din casă
Şi de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toţi mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Şi după mai multe zile
Am ajuns să vă spun “ofu”.

Ştiu să fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
Să ajut pe gospodine
Sau să îngrijesc copii.

Daţi-mi undeva de lucru
Şi un simplu adăpost,
Altfel, viaţa pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Şi cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea mă “străbate”:

-Pari a fi o “fată” bună
Şi cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihneşte,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Şi-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine şi acolo,
Mă voi face chelneriţă
Şi voi fi mereu aproape
De “conaş” şi de “coniţă”.

După cinci sau şase zile,
Să fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Şi mă duce la stăpână.

Eram “nealcoşe”, suavă,
Cu un şorţ legat la brâu
Şi purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau bineţe,
Mă aplec cu gingăşie,
Deşi casa era mare
Mă simţeam în... colivie.

- Ştiu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătăşiţa”,
Aş vrea să te joci cu “Lety”
Şi să te-ngrijeşti de “Miţa”.

“Nely” este mărişoară,
De la-ntâi începe şcoala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoţeşte tanti Lola.

- Cum doreşte-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilinţă,
Fiindc-aţi fost “bună” cu mine,
Eu vă jur pe veci credinţă.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
Că mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ţi voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcuşul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferinţă,
Zile “negre”şi “furtună”
Au venit şi pentru mine
Soare mult şi vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Şi voi ţine veşnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Şi croit o nouă “lume”,
Lângă aceşti “părinţi de suflet”
Ce mi-au dat şi un prenume

Şi de-atunci “Erji” mă cheamă,
Mi-am format şi o credinţă
In Iisus mântuitorul
Celor mulţi, în suferinţă.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema să îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Şi de-aceea şi răsplata
Era aşa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simţeam mereu în suflet
Remuşcarea ce m-apasă.
..........
Treceţi ani, treceţi întruna
Şi cu voi să cresc şi eu,
Să ajung o “domnişoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nţelege
Că aşa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranţă,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianţă.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani şi-n toată ţara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timişoara.

Graniţele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forţa” la Viena
Să lupte pentru-mpărat”.

Să scăpăm de încleştarea
Trupelor dezlănţuite
Am plecat spre nordul ţării
Folosind căi ocolite.

După nopţi şi zile grele
Şi multe peripeţii
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă şi mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna şi-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am şi stabilit.

În oraşul de pe Someş,
Cu cetăţi de mii de ani,
Ce-au rămas ca moştenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veştile veneau răzleţe
De pe front şi din “afară”,
Nu ştiam ce e cu tata,
El era în altă ţară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moşie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toţi bărbaţii buni de muncă
Au fost duşi pe front să lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân şi fructe.

Fiul său zis domnişoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanţe
Pe Mureş, la... Orăştie.

Fetele crescând şi ele
Au plecat peste hotare
Să-şi formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veşminte şi “ciaclii”.

Am rămas eu şi stăpâna
Şi cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De eşti tu, fată bălae
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheşul,
Din “ Sasnireşul” pe vale.

Mă mai cheamă şi Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Şimon,
După moşu din Cimbrud.

Dacă îţi face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-mă, ştii pe unde,
Am pământ, grâne şi casă.

Am avut şi o nevastă,
Fata popii de la Ţop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi “grozăvia”,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ţi poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât să-nfrunţi necazul,
Ce ţi-e scris, ce-ţi este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Eşti prea dârză, ai putere
Să te baţi cu soarta grea.

Viaţa este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost şi trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n faţă,
Luptă şi nu renunţa.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Şi destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Şi ieşind mai mult pe-afară,
Dumineca şi-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete şi cu feciori.

După Paşti, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câţiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea faţa roşcovană
Şi alură de atlet,
Tot mişcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceteraşul de pe scenă,
-Să-l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Şi uitând orice sfială
Să dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am desluşit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce să fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat aşa de tare,
Zău, că nu te cunoşteam,
Vocea ţi-a rămas aceeaşi,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrăţişat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Şi ţinându-mă de mijloc
Cu patos şi gingăşie
Il simţeam că e bărbatul
Căruia-i voi fi soţie.

După dansul, ca în basme,
Udă “leoarcă” de sudoare
Am ieşit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai ştiu ce-am povestit,
Dar reţin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soţie,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de naşă,
Aşa-i bine şi, ea poate.

Vezi ce zice “ nireşanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
Să vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă şi... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină şi “baronul”,
Ştii că ţi-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoară” în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Şi cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea să ştie

Despre nunta lui “Gheorghiţă”,
La toamnă, după “cules”,
Care şi-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toţi cei invitaţi la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiţă e om de treabă,
Altul ca el nu găseşti
Şi de aceea şi “ospăţul”
O să-l facem ca-n poveşti.

Druşcele umblau şi ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
Să culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunţii s-a dus iute
Şi-n satele din prejur,
Zagra, Unguraş, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis că vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieşi,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheş”.

A sosit şi ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simţeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut să simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntaşii
Până-n zori, toţi m-au jucat.

Să aveţi “casă de piatră”
Şi-n viaţă mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ţi lininişte deplină!
Să “descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-ţâ-mi o ţâr de loc,
Să ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănaşa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănaşe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
Să vezi găina-n pănată
Cu flori roşii de muşcată,

În cap pălărie sură,
Cu ţigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te priveşte parcă-i vie

U, iu, iu! Nănaşule,
I-a scuturăţi pungile,
Ca să plăteşti găina,
Să o las la nănaşa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiţi de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alţii, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruţ o ficiorească”,
Că-ţi mai dau zece “griţari”,
Zâ-mi o doină de pe Someş
Să fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o ţâră
Să te mai joc pe sub mână,
Să-ţi ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăţi să-i „ţâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
Să se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireş şi Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineaţa pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalereşte
Ultimii nuntaşi, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănaşu,
- O s-o facem şi la anul
Când vom boteza “urmaşu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniştiţi,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiţi,

Aţi venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veşnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau să “stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit şi moşu,
Calul, vaca şi trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani şi mai mult goi.

Cel mai mic era în “faşe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era şi el... un copil.

Sora ta, puţin mai mare,
A plecat pe la oraş
Să-şi câştige existenţa,
"Muncind pe la boieraşi".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătuşa din Livada,
Ea n-avea copii şi,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-aţi cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-aţi avut nimic de-a gata.

După aceşti ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând şi pe la noi.

Ruşii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord şi Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Şovinismul şi desmăţul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculţi de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-aţi îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne aţi făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Şi spre vest se retrăgeau,
Nemţii, “sechestrau” cu forţa
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “şură”
Două “măji” de orz tocat
Şi-o căruţă aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au ameninţat urât,
Că mă-npuşcă fără milă
Sau îmi pun ştreangul la gât.

-Duceţi-vă în “pustie”,
Dracul să vă ia pe toţi,
Blestemul vă poarte paşii
Neam spurcat de “Ostrogoţi”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăştia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârşit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din şură tot mălaiu,
Trei oiţe şi-o văcuţă
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ţi le-am spus cu atâta dor,
Să-nveţi carte dragul mamii,
Să te faci un scriitor,

Să le-nşiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca să ştie strănepoţii
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ţi le mai povestesc,
Le-ai trăit şi tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le ştiu pe toate,
Le-am trăit şi le ţin minte,
Pâinea neagră de secară
Şi mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca şi claia de fân,
“Csendorii” cu pene roşii!
Şi primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Şi atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuţă,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai ţin minte,
Viaţa ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ţi “croise a ta cale”,

Vorbele-ţi mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povăţai:
-“Să-nveţi carte dragul mamii,
Că-nvăţând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viaţa "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mama am fost la biserica Baraţia, unde am văzut cel mai frumos preot din lume... am văzut foarte mulţi popi, niciunul nu era aşa... era cu trei capete mai înalt decât mine... o splendoare. Şi eu am vrut să fiu ministrant acolo, iar ea n-a ştiut cum să mă lămurească. Pe urmă s-a dus la popă şi i-a spus, explicându-i şi că sunt ortodox după tata. Eu mergeam cu ea la biserică. Nu aveam cum să nu mă duc, că rămâneam pe drumuri.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: În orice caz, dânsul mi-a zis că eşti perfectă, ba chiar divină.
Diana: A spus domnul director aşa ceva despre mine?!
Lucian: Nu. De fapt, eu am spus aşa ceva, dar dânsul m-a aprobat.
Diana: Ah, linguşitorule.... Era însă vorba despre ce mi-a spus mie distinsul tău prieten.
Lucian: Te ascult.
Diana: Asta ar fi o mare noutate.
Lucian: Ce ţi-a zis dom' director, mamă?
Diana: Că i-ai fi povestit ce s-a întâmplat în seara aceea, când ne-ai anunţat despre misiune, pe mine şi pe tatăl tău.
Lucian: Da, evident, i-am povestit.
Diana: Şi i-ai spus că încă te mai simţi vinovat, deşi ne-am împăcat.
Lucian: Ah, mamă... Normal că mă simt vinovat. Nu pot uita că am fost un mare dobitoc şi nici nu ştiu cum mi-aş putea îndrepta greşeala aceea; nu prea am cum. Am fost atât de neghiob, mai ales faţă de tine... Iar acum vom pleca şi... Ceea ce-am spus rămâne...
Diana: Dragul meu, nu te mai frământa degeaba. Ţi-am spus că n-am fost supărată deloc pe tine atunci, n-am luat seama la câteva cuvinte rostite într-un moment tensionant, deci, n-are rost să te simţi vinovat, să-ţi faci zilele amare din cauza acelui incident. Uită ce-a fost atunci!
Lucian: Dacă ar fi atât de simplu...
Diana: Este!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curriculum Vitae

1) M-am născut într-un Oraş Liber, lângă Marea Nordului.

2) În anul naşterii mele, banii erau rupţi pentru
a face confetti. O franzelă costa un milion de mărci. Desigur,
nu-mi amintesc aceste lucruri.

3) Părinţii şi bunicii mă ocroteau. Lumea
în care trăiam era blândă şi nu avea gheare.

4) Un corn al abundenţei plin cu bunătăţi m-a luat într-o clădire
cu clopote. O învăţătoare cu sâni mari se ocupa de mine.

5) Acasă, rafturi pline cu cărţi conectau pământul de paradis.

6) Duminicile copilul oraşului se pierdea printre conuri de brad
şi pâlcuri de ciuboţica-cucului, un tren aluneca spre zare.

7) Ţara mea a fost lovită mai periculos de istorie decât
de cutremure sau de uragane.

8) Tata era permanent ocupat să evite monştrii. Mama-mi spunea
că zidurile au urechi. Am fost depozitara unei poveri de secrete.

9) Apoi, m-am mutat în zilele prea strălucitoare, în nopţile prea întunecate
ale adolescenţei.

10) Doi părinţi, două fiice – am luat drumul soarelui
şi al lunii, traversând oceanul. Bunicii au rămas în urmă,
în întuneric.

11) Toţi vorbeau noua limbă prea repede. În cele din urmă
i-am înţeles.

12) Când te-am întâlnit, noua limbă a devenit limba
iubirii.

13) Moartea mamei a rănit fiica, chemând poezia.
Fiica a devenit mamă de fiice.

14) Viaţă obişnuită: multă şi densă. Noduri legând
fire spre oriunde. Trecutul împins în spate, viitorul nelocuit
de dragul gloriosului, dificilului, impetuosului
prezent.

15) Ani şi ani ca aceştia.

16) Copii care nu mai sunt copii. Durerile unui om bătrân,
singurătatea unui om bătrân.

17) Apoi a dispărut şi tata.

18) Am încercat să mă întorc acasă. Am stat lângă uşa
copilăriei mele, dar era închis pentru public.

19) Într-o zi în liftul aglomerat: toţi erau mai tineri
decât mine.

20) Până una-alta, e bine. Zilele luminoase şi nopţile-înstelate
se grăbesc. E rândul nostru, al tău şi al meu.

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa lacrimilor mele

…Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mi-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi grozăvia,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia".

- Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată….

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa î

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic
de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns
ploua şi era frig...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încerca să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am ămpreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a înrâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

(Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost aşezată pe un scaun, legată şi executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec ştiam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tuşit, a râs,
A tuşit, a râs, e adevărat? Da, aşa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung şi mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata şi mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Ştii, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriţi, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o şcoală nouă,
unde nu ştii pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, şase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu ştiu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnire cu mama (personale)

În zorii dimineţii, o rândunică mi s-a aşezat pe umăr.

Am stat nemişcat, să nu o sperii.

Într-un sfârşit, i-am vorbit.

- Bună dimineaţa, pasăre frumoasă!

- Odihneşte-te!

- Voi sta aşa pentru tine.

- Mulţumesc!

- Tu eşti, mamă?

- Tu eşti?

Plângeam, în zorii dimineţii,
plângeam.

- De ce plângi?

- Bucură-te!

- Eu am fost cu tine tot timpul.
Nu te-am părăsit.
O mamă nu-şi părăseşte copilul,
chiar dacă zboară la ceruri.

- Sărută-ţi pielea,
ochii, gura şi sângele,
sunt o parte din mine...

Rândunica a prins puteri, şi a zburat în văzduh.
A luat cu ea doar o lacrimă.

- Sărut mâna, mamă!

poezie de Iuri Iulian Lorincz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân cum am fost

Tot ce s-a întâmplat departe de mine
era o poveste ruptă din rai,
nu m-a lăsat mama în gija altora
când totul părea că am sosit prea devreme,
dar Dumnezeul meu era cu mine în acelaşi trup,
nu m-a lăsat niciodată pradă întâmplărilor
şi de aceea am devenit un muritor credincios
cu respectul pentru legea pământului.

Nu înţeleg minunea care mi-a deschis ochii minţii
şi mă face să sîngerez în rana tuturor
cu dragostea sângelui picurat prin lacrimi
pe faţa celor ce mă însoţesc spre mântuire,
vă înţeleg ruga dar niciodată fapta
ce nu mă lasă să dorm liniştit,
întunericului care mă obsedează
îi caut lumina stelelor în ferestre.

Întotdeauna drumul care mă duce acasă
mă eliberează de răutăţile lumii,
rămân cum am fost.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karen: Când am aflat că sunt însărcinată, Dan avea deja o bursă pentru baschet. Nimic nu avea să stea în calea fericirii lui. Dar apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Chiar înainte de începerea cursurilor, Dan s-a răzgândit. A zis că va termina semestrul şi că... ne vom căsători. Când am intrat în travaliu şi te-am adus pe lume, infirmiera m-a întrebat care e numele tău de familie. I-am spus că Scott. Keith era acolo. Când te-a adus infirmiera, l-a lăsat să te ţină în braţe. Îl ştiu pe Keith de-o viaţă şi atunci a fost singura dată când l-am văzut plângând. Până la urmă, tatăl tău nu a mai apărut.
Lucas: La naiba cu el. Nu vreau să-i port numele.
Karen: Şi Keith tot un Scott este.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama era o femeie simplă şi foarte modestă, însă o fiinţă extraordinară, fascinată de cultură în general. În Rusia postbelică, unde apele erau încă tulburi, acest om minunat era deschis faţă de orice tip de artă. O interesa să vadă o sută de oameni cântând pe plajă sau orice spectacol de teatru, chiar dacă era în limba letonă, şi mă lua şi pe mine cu ea, pentru că nu putea să mă lase singur acasă. Iar eu o rugam să-mi explice ce se întâmplă pe scenă, vorbeam prea tare în sala de teatru, ruşii se uitau la mine şi eu nu înţelegeam de ce! Mă ducea la operă, la concerte ale Filarmonicii şi într-o zi am ajuns la balet. Nu era un simplu spectacol, era un spectacol în care dansau copii alături de adulţi, pe scenă, în decor... A fost ca un cutremur pentru mine. A fost o experienţă extraordinară să văd cum toate artele se combină într-o clipă. Şi i-am zis mamei că vreau să fiu şi eu ca ei. Iar la grădiniţă dansam. Făceam dansuri populare şi îmi plăcea la nebunie. Am aflat apoi că există şcoli speciale la care trebuie să mergi ca să ajungi profesionist. Fără să ştie mama şi tata, m-am dus la o audiţie. Apoi m-am întors acasă şi i-am anunţat că eu o să merg la o şcoală de balet şi coregrafie. Acesta a fost începutul carierei mele de dansator.

Mikhail Baryshnikov în ziarul Metropolis, interviu (13 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartea

ştiu c-odată şi odată
am să scriu şi eu o carte
despre mamă despre tată
despre vitregia soartei

şi mai ştiu că-n cartea ceia
te voi pomeni de bine
am să scriu c-ai fost scânteia
soarelui aprins în mine

ş-oi mai scrie că eşti mamă
fiului - mă umple plânsul -
cum nici nu bagă-i în seamă
şi era să-l pierd pe dânsul

am să scriu că am nepoată
şi că de acuma-i mare
şi că-i seamănă lui tata
- ruptă ca şi el din soare

şi-ncă am să mai scriu că-n lume
toate-s vechi şi noi sunt toate
- pe copertă -al tău nume
al meu nume- nu se poate...

poezie de Iurie Osoianu (24 octombrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă pietre

[& S.]

ascult taxi, o ard şi eu pe youtube de vreo oră ascultând taxi,
ia şi ascultă trooper, îmi zice S.,
ascult, ce tari, cum zici în engleză la a o arde pe net,
a pierde vremea pe net
burn daylight, dar mai bine ia şi ascultă trooper,
despre lapte gros citisem mai de mult într-o carte, avea un nume ciudat, high cockalorum
iar aici m-a buşit râsul, capra e leapfrog
leapşa nu ştiu ce e nici în româneşte, noi jucam nouă pietre,

ascult trooper,
copilărisem cu S. în acelaşi cartier, aveam aceleaşi jocuri
nouă pietre se juca mai mult la mine la bloc, zicea el, era multă drăcărie de copchii acolo,
la noi tare greu era să găsim o piatră, zic,
noi ne băteam cu smoală, aveau un cazan cu smoală şi vâram un băţ în cazan,

însă eu îmi imaginam mereu că S. va ajunge pilot de avioane,
va duce omenirea de colo colo
în siguranţă,
siguranţa pe care o simţeai atunci când stăteai lângă el
că nimic nu mai poate cădea din ceruri,
fusese la examen la şcoala aceea, trecuse toate testele,
centrifuga, timpii de reacţie,
inima,
apoi a venit unul, l-a luat deoparte, l-a întrebat,
ce era mama, ce a fost tata şi dacă avea şpagă două dacii,
atunci S. a luat rucsacul şi a plecat la gară
acasă
ce dracu să mai facă acolo, că bani nu avea de două dacii,
iar chestia asta mie mi s-a părut cea mai reuşită metaforă a vieţii,

acum S. merge cu o chestie electrică pe două roţi la muncă
în ţara cu o sută de ani înaintea noastră,
la capătul lumii sunt eu, nu el
însă el îmi spune că aş putea să fiu centrul universului
iar asta e doar o chestie de optică

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elsa Wertman

Eram o fată de ţăran din Germania,
Cu ochi albaştri, roză, puternică şi fericită.
Primul loc de muncă a fost la Thomas Greene.
Într-o zi de vară - pe când ea era plecată,
El s-a strecurat în bucătărie, m-a luat
De-a dreptul în braţe şi m-a sărutat pe gât,
Am întors capul. Apoi niciunul dintre noi
Nu pare să fi ştiut ce s-a petrecut.
Am plâns gândindu-mă la ce se va întâmpla cu mine.
Am plâns şi am tot plâns pe când secretul meu se dezvăluia.
Într-o zi doamna Greene a spus că înţelege
Şi că nu-mi va face nici un rău,
Şi, neavând copii, îl va adopta.
(El m-a trimis să stau departe la o fermă).
Aşa că ea s-a ascuns în casă Şi a trimis zvon că este însărcinată.
Şi totul a mers bine şi copilul s-a născut-
Au fost atât de buni cu mine.
Mai târziu, m-am măritat cu Gus Wertman, şi anii au trecut.

Dar la un meeting politic, când cei din apropiere credeau că plâng
La elocvenţa lui Hamilton Greene,
Nu asta era. Nu! Voiam să strig:
Acela este fiul meu!
Acela este fiul meu!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!