Din dragostea condorului faţă de condoriţa lui

uneori mi se făcea rău din senin
ieri a fost ziua somnului cosmic
până şi soarele a intrat în adormire
lumina se-mbrăcase în doliu
starea demonică a pământului era răsfrângerea
răspunsurilor mareşalilor cu gură şi dinţi nato
la întrebările condoriţei rice
tu mă-ntrebai într-o doară
dacă nu sunt flamingo
perechea ta de o vară
flamingo
îţi răspundeam evanghelic
nu
nu
pasărea flamingo
dădea un alt răspuns frumuseţii
îmbrăcând lumina cu inima şerpaşului
crescătorului de lame din anzi
creierul omului cumsecade s-a demonstrat ştiinţific
de ziua somnului pământului nu poate să adoarmă
dimpotrivă intensitatea verbelor şi a substantivelor
înjurăturilor pe faţa interlopilor devine ghid conduită
de seară promenadă iluminată de farul din alexandria
coborând din munţi
m. olivier
profesor la college de france
după ce a băut lapte de lamă
& făcea o observaţie pertinentă despre jean paul sartre
a simţit cum din văzduh
de la foarte mari înălţimi
se apropie condorul
la 8000 m motoarele de la boening s-au blocat
începuse picajul & universitarii franţei
se obişnuiseră cu moartea & măreţia condorului
apoi ne-am aşezat pe o pajişte pe-nserat
lumina neagră se aşternea peste chipuri
apoi tu mi-ai pus aceeaşi întrebare aproape metalică
de cavou deschis dacă nu sunt flamingo dacă nu suntem flamingo
& m. olivier
culegând stelele de pe cer
una câte una
& aşezându-le în strunga lătrată
de mai mulţi câini decât mieii înjunghiaţi
pentru college de france de un cioban de pe rarău
murise soljeniţân şi acesta ne era subiectul
transcendentului în transhumanţă
vladimir putin îi organizase funeralii naţionale
& teologul catolic întreba habotnicul ortodox
ce însemna sărutarea din urmă
dacă se poate compara cu moartea în picaj a boeningului
însoţit de aripile fâlfâind foarte rar ale condorului din anzi
sărutarea din urmă
putin - soljeniţân
melancolia inutilă a zeilor aşezaţi la priveghi
cumva şi la harvard s-au aprins lumânări
din gamma lambda
teritoriul cunoaşterii absolute nu poartă stigmatul zădarniciei universale
& în tăcerea miliardară de pe wall street
ecclesiastul a început să se recite singur
acea clipă
m. olivier
a botezat-o clipa martirică a secolului
înscris în dodecaedru
forma perfecţiunii geometrice a sufletului
te strig pe nume şi eu şi el şi tu
şi tu mai ales dezgropi morţii din gropile comune
de pe volga –moscova paginile netăiate din arhipelag
nedesfăcând triliardul de litere comuniste plutind spre Înviere
neavând puterea de a asculta discursul despre fiinţă şi neant până la capăt
am resimţit nevoia acută să revăd beatles-ii aterizând prima dată pe jfk
& am trăit un moment de revelaţie tangibilă
cu felul în care john-paul-ringo-george
au depăşit motoarele boeningului
asta e
i-am răspuns
m. olivier
nu poţi muri totul abia începe
& de aceea oamenii au mâini şi degete şi alte organe
insuficient explicate de biologi
& revelaţia lui nichita de la o pompă de apă absurdă
transformare metafizică a creierului în altceva metafizic
insuficient explicată de nenăscuţii oameni de nerostitele cuvinte
culese la lumina stelelor una câte una pentru a ţi le dărui
sunt condorul care pluteşte dinaintea boieningului
ţi-am răspuns nu eşti flamingo decât când vrei tu
din dragostea condorului faţă de condoriţa lui
crescătorul de lame se apropie de atacama
media armonică dintre lume şi viaţă
sărutarea din urmă

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea condorului

Atât de falnic condorul îşi unduieşte zborul pe creste
Iar vântul îl duce adesea spre alte zări de mult căutate,
Uitând ca acasă înseamnă acolo unde perechea lui este
Iar frumuseţea din alte zări înseamnă pericol de moarte.

Scrutând zarea albastră mai trece uşor peste un munte
Şi-o sete cumplită-l cuprinde zărind luciul apei chemându-l.
Avântul în jos e o joacă peste crestele atâta de ciunte
Dar nu toate, mai rămase doar una pe pieptul lui falnic tăindu-l.

Din rana-n durere cădeau stropi de sânge în ploaie
Condorul zbura în neştire viaţa lui ducând-o-nspre moarte,
In cuib perechea lui priveşte cum o pană aiurea se-ndoaie
E semn că ceva se întâmplă cu condorul ei plecat prea departe.

Cu ochii spre cer ea-ndurare pentru condor domnului cere
Mai lasă-l în viaţă doamne să-şi vadă fiul la primul lui zbor,
Ia-mi mie viaţa şi las-o pe-a lui, să aibă atâta putere
Câtă mai este nevoie pentru a-şi conduce fiul prin viaţă uşor.

Dar domnul din ceruri alese deja a cui viaţă necesara va fi
Şi rupse cerul în doua cu ultimul strigăt al condorului mort,
Ea smulse şi pana-ndoită ca semn şi-o puse la creştetul lui
Şi alte pene mai smulse îmbrăcând coşciugul condorului tot.

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (aprilie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bum bum

hei el locuia departe foarte departe
în moartea unui pescăruş
eu eram cea care îi plimba moartea
îi dădeam senin şi stânci şi scântei

apoi am greşit şi-am băut
cu moartea lui un cocktail
cu gust de mango şi belle-arte
vă zic bărbatul acesta a murit
într-un ritm de tango

bărbatul acesta nu era
un bărbat propriu-zis
era ca un spic era copt şi nebun
şi galben şi zemos
era şi nu era frumos

era un bărbat mort care avea
farmec şi sex era un bărbat
construit de lingvişti
din cele mai noi cuvinte din dex

era sindromul meu convulsiv
şi moartea lui mă lua în mâini
mă-mpărţea la toţi ca pe nişte peşti
ca pe nişte pâini

deveneam
o linie un punct în urma lui
arătam şi n-arătam rău eram nişte lapte
vărsat pe jos dintr-o cană
eram propria lui
capcană

nu
nu eram
decât o cameră
cu un singur
geam

o epicleză

moartea lui se urca pe o scară
inima lui se-auzea de-afară
bărbatul ăsta începea să trăiască
bărbatul ăsta urca la mine
la moartea mea

bărbatul acesta începea să iubească
lumina lui denatura trupul meu
trupul meu iluziona lumina lui
iluzia lui tocmai ieşea din duş şi duşul
din ea

toate astea se întâmplau în engleză

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem mai mulţi...

suntem atât de diferiţi, tu eşti ca ziua, eu sunt noapte,
tu eşti ca roua peste câmp, eu sunt ca luna într-o parte,
tu eşti ca apa de izvor, eu sunt ca setea nesătulă,
tu eşti un cer, eu sunt un nor, tu eşti o floare, eu tulpină

suntem atât de-asemuiţi, ca doi copaci cu frunze dese,
suntem lumini din cerul sfânt, suntem ca stelele răzleţe,
suntem petalele la flori, perechi, perechi, de câte două,
de cade una suntem goi, suntem ca lacrimi când nu plouă

suntem atât de coloraţi, tu o culoare, eu culoare,
una aprinsă, una azi, una uscată, una moare,
una în dungi trasate des, una cu cercuri desenată,
una cântată de poeţi, una dorită, una ştearsă

suntem cu toţi un furnicar, un grup compact, un stol de noapte,
suntem de mână sau hoinari, dar toţi legaţi cu ce se poate,
suntem aici sau nicăieri, suntem tăcere, gălăgie,
suntem din cer un univers, suntem mai mulţi, mai mulţi de-o mie

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin Bucureşti, după ploaie

Poate că asta e clipa şi ora
când toate celulele vechi au murit,
(o dată la şapte ani, cum se pare)
şi cele noi sunt în stare de prunc şi de mugure,
şi fac primii paşi cu mine-n lumina castanilor.
E atât de uşoară după-amiaza de iunie,
din petice trandafirii şi brumate,
din cer şi asfalt cum e moarul,
sub tuneluri de frunze însorite şi ude.
Cu ce-am meritat, cu ce-am plătit ora de graţie?
Poate cu anii trăiţi între molii de slove şi gânduri,
poate cu umbra spânzurătorilor,
poate cu nuanţa de scrum a surâsului meu,
dar cum se poate plăti acest roz neatins, vegetal,
în ora flamingo, în buna vestire-a castanilor?

poezie celebră de Maria Banuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

(un tu, un poem)

şi dacă pănă la urmă
nu sunt născută din coasta ta,
ci TU ai luat o mână de lut,
ai pus-o pe roată
şi în loc de ulcior sau de oală
te-ai trezit cu mine cuminte şi albă
întrebând cât mai e
până iubim?

cred că îmi era foame
şi m-ai hrănit din palme
cu gânduri ca ii înflorate,
cred că îmi era sete
şi mi-ai dat să beau rouă
din ochiul tău sau din lună
până am învăţat rostul
şi mersul în două cuvinte.

şi pentru că nu mi-ai răspuns
la prima întrebare
vin mereu înapoi pe roată,
TU mă mângâi şoptit
cu privirile tale,
degete simple de cuvinte
ce văd.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condorul

Fericit condorul
pentru care piscurile munţilor
nu sunt niciodată prea înalte

Condorul
invidiat de toate vieţuitoarele pământului
şi care pe noi, oamenii
ne vede din ce în ce mai mici

Condorul
care nu moare
decât fulgerat de vânător

De vânătorul
care nu poate ajunge la el

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă tot suntem la capitolul exploratori, hai să râdem de una dintre glumele lui Elon Musk. Exceptând partea cu "impactul" din replica lui, ce a spus este o glumă pentru că nu s-a întâmplat încă şi pentru că pentru unii dintre noi, visul lui pare ireal? Aşa s-a întâmplat şi cu alţi "nebuni" care au schimbat cursul omenirii şi au scris istorie. E posibil ca aşa să se întâmple şi cu tine acum. Să ai un vis şi să fii considerat nebun. Să ţi se râdă în faţă atunci când povesteşti despre el. Cât timp ai un vis sau o misiune şi eşti pe zi ce trece mai aproape de îndeplinire, indiferent care e aceea, nu eşti niciodată mai prejos decât oricare alt om din lumea asta. Indiferent dacă e Obama, Steve Jobs, M. L. King, J. F. Kennedy sau alţii. Până la urmă de aici au plecat şi ei.

citat din Daniel Zărnescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragoste de vară de demult poem de dincolo de sistemul solar sau despre felul în care poezia străbate cosmosul

astă-vară el avea atât de multă nevoie de mine încât pentru el
numai pentru el am început să scriu istoria lumii
prietenii mei de demult au venit la mine
s-au aşezat în juru-mi şi am început să le citesc poezii
polina se bătea cu geraldine
se trăgeau de părul verde şi o poezie romantică
se-ntorcea în lesbos
eu nu eram de acord cu ele
şi le-am măsurat cosiţele
până când ele şi toate fetele de care mă îndrăgostisem
cândva mărşăluiau prin viaţa-mi cu pas vioi
un om este egal cu un om
un poem este egal cu un poem
dar un om şi un poem nu este egal cu un om şi cu un poem
se ia o carte de pe primul rând din biblioteca maharadjahului
şi se observă felul în care lumina plăpândă a poeziei devine farul din Alexandria
după aceea după ai văzut de foarte departe lumina care ţi s-a oprit în gene şi nu mai poate înainta decât exact aşa cum spune un mare campion escaladând un muşuroi de furnici
stabilind felul în care furnicile îşi fac provizii pentru suflet
te odihneşti puţin
îţi tragi sufletul la perfectul simplu
pentru a nu fi uitată vechimea descălecării de pe cal a legiunii a cincea
EBRAICA
dar dacă nu au venit să ne păzească pe cai
dacă au venitără pe jos şi dacă nu au venit să ne păzească deloc
ci au venit mai curând să ne fure
istoricii au anumite documente ştim asta noi ştim asta
şi uneori la lumina stelelor din adolescenţă scoatem la iveală rezervele
de stilou
de parfum
de femeie
de cioburi
de inscripţii
de bello-dacico
ştim unde se află noi ştim unde se află
ni le-a arătat un imperiu când era o zi de retragere
într-o noapte de o mie de ani
eram cu şeherezada
nu-mi cereţi amănunte
eu aveam treabă cu felul în care ea îi compunea povestiri lui borges
marele sultan al literaturii care voia s-o decapiteze
de aceea eu viteaz pînă la călcîiul lui achile
m-am pus la pândă să-i fur capul şeherezadei pentru a nu-l lăsa patagonezilor
care nu se pricep decât la vite cum să le taie capul
un poem de borges este un poem de borges
o povestire a şeherezadei îţi dă dreptul să respiri
să inspiri futurist ca madonna ori ca la maglavit
eu nu ştiu de fapt cum se respiră la maglavit
cred că mai curând îţi ţii respiraţia
te faci una cu pământul
DUMNEZEU INTRĂ ÎN TINE
PE LOCUL RĂMAS GOL ÎNTRE TINE ŞI LUME
SE CLĂDEŞTE O BISERICĂ
o mănastire de pomenire cum n-a mai fost altă
era o noapte de vară şi mi se ceruse să rescriu istoria lumii
prietenii mei se aşezară-n cerc
eu i-am aşezat în sferă
apoi în cer
ei m-au izbit de pământ cu o critică literară
eu m-am şers pe mâini cu prosopul pe care mi l-a aruncat shakespeare
îndrăgostit de regină aşa cum scrie în volumul 33 de mii din shakespearologie
aşa spun şi eu
prosopul acela e divin
e al unui mare boxer
am observat că în pauze mohammed ali îl utiliza
pentru satisfacţia publicului în delir
ceea ce m-a marcat pe mine a fost antrenamentul lui dintr-o pădure de sequoia
a tăiat copaci şi a câştigat atât de multe titluri mondiale
mărturisesc că am fost un pic invidios n-am fost niciodată în ring
să mă bat cu el şi să-i fur toporul cu care a defrişat o pădure de seqouia
ce-aş fi făcut cu atâta verdeaţă aş fi scris o ce-aş mai fi scris viitorul
sunt inventatorul poemelor gen sequoia
homer nu s-a plimbat niciodată printr-o astfel de pădure lunatecă
nu era orb
noi suntem chiorii lui
îl citim şi nu-l vedem bine
ne trebuie un telescop cel mai perfect telescop
cu mult peste puterea sistemului solar
numai aşa am putea înţelege cu adevărat cum se văd
de dincolo de sistemul solar
profeţii
nu-i mai enumăr
vocea lor metalică străbate undele gamma
şi sparge dronele amplasate pe direcţia atomică a sufletului
mi-e foarte dor de ceva
de un singur lucru poate insuficient definit
o definiţie a luminii în poezie încă nu există
lumina emanată de vocale şi de consoane dintr-un poem transmodernist
n-a ajuns la noi
consoana s consoana z şi alte consoane specifice planetei ori sateliţilor de pe saturn şi de pe jupiter adevărata muzică a sferelor descrisă de pitagora în singura carte scrisă de el după întoaercerea din egipt de printre caldei cartea se găseşte în anticariatul de pe lăpuşneanu
nu vă fie frică nu vă decapitează doar încetineşte moartea tehuie
apoi mai îmi este dor de ceva foarte bine definit
o vorbire dintre umberto eco şi borges până înspre ora cinci dimineaţa
despre starea infinită a naraţiunii de fum
şeherezada mă iubeşte
m-a luat de mână
mi-a pus palma în palma ei dumnezeie
mi-a dus mâna înspre chip
chip de carne de lut oase vibrând de dorinţă
m-a rugat să nu-i tai capul s-o mai iert
nu sunt eu sultanul ei
ci doar efemerul năprasnicul ei vis despre mine
şi eu o iubesc
pentru ea numai pentru ea am citit toate bibliotecile lumii
atât

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

În nopţi sclipeşte Luna
Pe Cer se aprinde noaptea
Înalţă-te la Ceruri
Învingând şi moartea.

Răsfaţă-te-n putere
Din umilinţă învie
Creând din moarte viaţa
Supusă la magie.

Crează-te din gânduri
Nu simţuri pământeşti!
Învinge-n tine noaptea
Lumina s-o primeşti.

Şi dacă vrei vreodată
Să simţi că ai existat
Întreabă, Luna, noaptea:
Cine sunt eu de fapt?

Şi un răspuns de-ndată
S-a prins în tine acum
Tot ce a fost odată
Tu vei afla de-acum.

Se ascunde în ziuă Luna
Lumina nu o vedem,
Doar când se lasă noaptea
Şi stelele pe Cer.

Deschide-ţi Cerul Lună
Transformă noaptea-n zi
Zeii îţi dau lumina
Prin stele mii şi mii.

Şi dacă ar fi vreodată
Să cânt la geamul meu
E pentru tine Lună
Ţi-aprind lumina eu.

poezie de Nicoleta Petre (28 octombrie 2019)
Adăugat de Nicoleta Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-una din primele seri ale lunei mai, pe la orele 9, veţi găsi Carul Mare aproape deasupra capului. Cu ajutorul stelelor ei, vom găsi una dintre cele mai frumoase constelaţii ale cerului primăverii: Leul. Duceţi o linie închipuită prin roatele din urmă ale Carului Mare (Ursa Mare) drept spre sud şi veţi da de o stea strălucitoare foarte albă, un adevărat diamant al cerului, Regulus, sau α din Leul. Dacă priviţi spre Regulus cu un binoclu, veţi găsi în apropierea lui o steluţă. Regulus e un soare enorm, de la care lumina ne ajunge în 35 de ani.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încerca să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am ămpreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a înrâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea este muzica sufletului

Cu multă vreme în urmă,
un om mergea abătut
de gânduri când, deodată,
atenţia i-a fost atrasă de un copac,
în ramurile căruia
atârnau anotimpurile oamenilor.
Curios, trecătorul
se apropie de pom,
întrebându-l:
Cine eşti?
Copacul se plecă spre om,
şi cu voce blândă, îi spuse:
Eu sunt Arborele care se uită
în sufletul omului,
în cele mai singure şi disperate
momente ale sale.
Cine va gusta
din fructul meu, va cunoaşte
adevărata măreţie a iubirii.
Nu poţi trăi cu gândul, să te macini
şi să pierzi părti din tine,
însingurându-te...
Omul, ispitit, gustă din
rodul de lumină
al Arborelui.
Putea să meargă până acolo
unde îşi dorea:
să vadă cu întelepciunea,
să iubească cu inima,
să ofere ceea ce el este..
Drumeţul văzu fericirea cu ochii,
o senzaţie atât de deprofundă,
unde totul era armonie... Merse mai departe
şi întâlni un om trist şi apăsat
de gânduri care-i zise:
Sunt foarte singur...
Drumeţul scoase din desagă fructul
pe care i-l dăruise Arborele şi-i
spuse omului necăjit: Gustă!...
Nu iubi singurătatea. În numele iubirii
eşti legat de D-zeu prin iubire.
În drumul său,
alt sărman îi ceru ajutor.
Dete şi acestuia
din fructul luminos...
Doar asta îmi dai?!
zise sărmanul.
Drumeţul îi răspunse:
Este cel mai pretios lucru
din toate câte sunt pe lume.
Tu, singuraticule,
eşti atât de singur,
că nu te laşi ajutat să exişti!
Puterea pe care o ai în tine
este Lumina aducătoare
de dragoste şi iubire.
Îţi păstrează sufletul viu.
Dragostea este muzica sufletului.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa î

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic
de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns
ploua şi era frig...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tempo

trec prin aii ca un flamingo roz zilnic beau vin nobil
iar lumina difuză ce descreşte când tu nu eşti mă determină să nu scriu gram de poezie
pentru că aşa cum iubim la kilogram versurile stufoase ne dau târcoale numai când suntem stupizi şi iubim nebunii nopţii
eu nu pot decât să stau în răsadurile din faţa casei şi să îmi amintesc arborii somptuoşi
din tinereţea cu efluvii şamanice
parcă vrăjeam clipe sacerdotale sau roteam axul lumii cu vigoarea iubirii umaniste

pe atunci dragostea bătea timid în geamuri cum bat picurii ploii în pieptul ierbii
nu simţeam arşiţa sufletului care era catalizator
toate îmi păreau reci decuplate şi abia răsuflam cu genunchii la gură
eram o particulă invizibilă un strigăt anapoda
spre tine în formă de S
tot atunci am învăţat să joc în turneu şi să recunosc înfrângeri galactice când de exemplu
îţi poţi pierde sufletul la cacialma
ca un parior împătimit

drogul acela se infuzează greu dar într-o lume de x-meni prefer să fac xerocopii fiecărui
minut din buzunarele largi cât un porsche cayenne
fără să salut iubirea care trece pe roşu decoltată cu umilul ei stradivarius la piept

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Judecata ne îmbolnăveşte şi ne îndepărtează. Iubirea şi acceptarea ne vindecă şi ne apropie. Când judec alt om mă îndepărtez de sursa problemei din mine şi astfel îmi fac mie rău. Cei care ne provoacă suferinţă ne sunt şi cei mai buni profesori. Spune-mi cum vezi oamenii şi lumea şi vei avea o hartă foarte exactă a traumelor, rănilor şi suferinţelor din sufletul tău. Dacă Dumnezeu ar judeca, nu ar fi decât un reporter la Can Can. Când iubesc, iert şi accept laturile din mine care sunt furia, stagnarea, ignoranţa realizez poate pentru prima dată că nu e uşor să fii om, că nu poate fi totul perfect, că uneori rănile trecutului şi greutăţile prezentului sunt greu de dus aşa că ce ar fi să am compasiune faţă de mine?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!