Nu încă!

Din etuvele vieţii, carcase goale
răsar.
Sunt siluetele cele, ce-n cor
rostesc:
Suntem ce-am fost
şi vom fi cenuşă
cu apă,
roata mânată
de soartă,
vase sparte
ale unor trecute viitoruri,
ce-au purtat in ele
glorii.
Un veac de clipe,
valurile-şi sparge de Poartă.
Ea nu vrea să se deschidă!
Viitorul e orb!
Destin neîmplinit de vreme,
omul duce astfel,
de gâtul plecat,
alegerea,
neiertătoare si dură.

Fericiţi cei ce nu trebuie sa aleagă!
Pruncii!
Fug râsete speriate, pe cale,
uitând apoi,
în mărire,
că-n spatii eterne
nu trebuie aleasă,
ci doar trăită,
zvâcnirea...
......................................................................................................

Istovit pare neamul!
spiţa
pare să se scurgă spre crug.
Însa nu,
încă nu,
nu,
nu e ceasul!
nu e locul vrerii,
de-a spune sfârşitului:
Iată! Am venit!

poezie de Ilarie-Adrian Frone
Adăugat de Batman
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sufletul plânge aşa, uşor,
Poate după Tine.

Însă Tu eşti ca apa ce-i cuprinsă
Dincolo de nori:
Nu eşti nici ploaie lungă,
mocănească,
tristă
Nici recea cădere de apă,
Ce toamna te-neacă,
Ci poate că eşti
Caldul respir al cerului către glie,
Ce-n zori,
Înainte de soare,
Cu Aurora se joacă.

Apă eşti şi apă împrăştii,
Apă Vie ce-n vin se preface.

Şi nu simt a Te fi pierdut printre sloiuri...

Poate că eşti volbura furtunii
ce-n mal de bazalt,
Poartă orice falnic catarg, spre înalt.

Nu mai ştiu Ce eşti
Doar că apa Ta mă face
Sa fiu viu,
Din spre trecut, spre prezent,
găsind o cale răsare
Spre a făuri viitorul
Care îţi poartă chipul.

poezie de Ilarie-Adrian Frone
Adăugat de Batman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tălpile goale

E iarna mai iarnă decât porunceşte
Stăpânu-i... sau poate aşa
În hohote ninge şi vântul vuieşte
Doar fiindcă un timp aşa ea ar vrea.

Şi-n scrâşnet prea aspru prea rânced prea trist
Se-aude când toate nu sunt auzite
Se pare că-n lume venit-a alt Crist
Ce-n taină sărută făpturi nepăzite.

Desculţe se pare că umblă pe stradă
Fiinţele care se-ntrec repezite
Spre-a merge într-una cu ochi să nu vadă
Că-n tălpile goale au cizme-ncălzite.

Păşesc şi păşesc precum au păşit
Şi alţii ce-au fost în ierni pomenite
Cu tălpile goale de alţii privit
Dispar sugrumat de cizme-ncălzite.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndoiala

O, cum se duce şi această vară,
pe nori de vis, de dulce ficţiune,
şi, iată, toamna se aşterne iară
pe umbra ta ce-n asfinţit apune.

Din zări târzii trecute împreună
în suflet dor de ducă se strecoară,
iar marea frământată de furtună
desface-n larg icoana ta bizară.

Şi gândul meu, pe căile astrale,
hipnotic se întinde peste vreme,
trecând peste bariere ancestrale,
ca din trecut acasă să te cheme,

Să te întreb de-a fost adevărată
iubirea ta, cum astăzi mi se pare,
sau poate să îmi zici că niciodată –
doar simplă aventură trecătoare!

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunoaşterea de sine

Se scurge timpu-n legea lui firească,
îl resinmţim în cugete din plin
de cum în noi începe să se nască
cunoaştere de sine şi destin.
Sădeşte-adânc în conştiinţa noastră,
prin nesfârşite clipe care curg,
trăiri adânci ce ne vor fi fereastră
pentru-a privi în urmă din amurg.

Şi uneori amurgul ni se pare
doar un prolog la noul început,
prefigurat spre lumea viitoare
urmând cărări ştiute din trecut.
Înaintăm având în noi credinţă
că falnica zidire ce-am primit,
de unică-irepetabilă fiinţă,
e concepută fără de sfârşit.

În drumul nostru descifrăm prezentul
ori tainele trecutului apus
şi-adăugăm noi legi la fundamentul
dorit în viitorul presupus.
Şi ne gândim, în fiecare clipă,
cum să urcăm în falnicul destin
doar genele care prin noi ridică
noi începuturi pentru cei ce vin.

Prezent acum şi conştient de sine,
tu, cel ales din toamna tuturor,
vei retrăi, prin timpul care vine,
un alt apus în veacul viitor.
Şi veac de veac trecut vei fi prin vreme
prin succedenţi care din urmă vin,
în drumul lor mereu or să te cheme
să fii temei pentru un nou destin.

poezie din Cunoaşterea de sine, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2017
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alt destin

Pierdut în noaptea înstelată,
Paşesc, pe Calea cea Lactee,
Spre o planetă-ndepărtată
Cu tine-n gînd mergînd, femeie.

Se pierde Terra-n întuneric,
Şi tot mai mică mi se pare;
Un punct strălucitor şi sferic,
Care apoi de-antreg dispare.

Şi nu-i rachetă să m-adaste,
Nu-i meteor pe vreo orbită,
Ci doar întinderi reci si vaste,
Şi linişte nemărginită.

Fugit-am de meschina-mi lume,
Himere-mi plîng abandonate,
Şi nu mi s-o mai şti de nume
În veşnica imensitate.

Sunt un proscris pe care-l poartă
Un nencetat, puternic stimul,
De-aşi încropi o nouă soartă
Şi-un alt destin mai bun ca primul.

Şi doar o jale am eu, poate,
Altfel, mi-ar fi cu totul bine;
Iubito-am renunţat la toate,
Iar tu ai renunţat la mine.

poezie de Ionel Adrian Gugea (11 decembrie 2008)
Adăugat de cocor2
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea acasă

În sunetul roţilor vechiului tren
ce lasă în urmă al dalelor chin,
priveşti, visătoare, spre cerul senin,
iar drumul îţi pare desprins din Eden.

Departe, prin nori, amintiri de demult
apar şi se pierd, dar se deapănă-n şir,
aduse din timpul în care, ca bir,
mai lasă din cele păstrate prea mult.

Schiţezi câte-un zâmbet la cele ce-au fost
trăite frumos într-o vreme când tu
credeai că iubirea nu-şi are un rost.

Atunci, ai plecat într-o lume ce nu
ştiai că e dură cu tine şi cu
cel care-a ales al rămânerii cost.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensul vieţii mele

Lumea sub ochii mei

Pe pământul alb din cale
Se văd urme de petale
Aruncate de prin zare
Curge lin şiroi de ploaie.

Frumuseţea din natură,
E cuprinsă în mister.
Farmecul lăsat de lună,
Stă, privind spre noi din cer.

O lumină albă,
Stă pe cerul înnorat,
Un luceafăr, o petală,
Mult e drumul de urmat.

Timpul pare că se scurge
Şi urmează repetat
Lumea intr-un văl de sânge
Nu-nţeleg de ce-a oftat.

Omul simplu în tăcere
Luminat de-a lumii soartă
Îngropat, plin de mistere
Caută cu dor o poartă.

Nu se poate renunţa
La clipele cele mai grele
Fără vise, a lupta
Ăsta-i sensul vieţii mele.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste cotidiană

ne sinucidem zi de zi cu disperare
fără a şti
biete figurine speriate, feţe blazate
de timpul ce trece
aiurea, haihui
de promiscuitatea unui gând nerostit
plecăm de unde am plecat, spre nicăieri
fără a şti
de ce-am plecat, de ce am mai venit
adunăm zi de zi doza de întuneric
apoi o îndesăm pe gât
cui
ţie, lui
fără a şti
dimineaţa, copilul plânge
de ce-ai plecat mamă...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul Păcii întrupat

Venit-a Prinţul Păcii să împlinească planul
Să ne-ndumnezeiască prin Duhul vieţii noi
Să nu ne mai înşele nemernicul(duşmanul),
Să ne deschidă fiinţa spre lumea de apoi.

N-a vrut splendoarea palatelor regale
Şi nici maternitatea oraşului vestit
Şi nici comoditatea din aşternutul moale
Ci-n sfântă umilinţă la glie a venit.

O sacră împletire de taină şi minune
Şi azi ne cercetează prin farmecu-i divin
C-aşa putem pătrunde cereasca misiune
Ce-a dat semnificaţii eternului destin.

Că s-a născut în ieslea modestă din Iudea
A fost ca să ofere la orice fiinţă scut,
Oricine să posede cu-ncredinţare cheia
Spre a avea acces la Cel ce s-a născut.

Ce-au scris, cu pasiune, profeţii din vechime
S-a împlinit la timpul în Slavă stabilit
Şi au urmat lucrări şi vindecări sublime
Şi înverzirea stării ce-n vid s-a ofilit.

A coborât din glorii Speranţa s-o dezlege
(C-a fost ţinută-n lanţuri în sumbre închisori)
A răspândit, oriunde, neprihănita Lege
Să poată pământenii să aibă sărbători.

Primit-au uşurare acei sub greutate
Şi L-au urmat convinşi pe-al lor Mântuitor
Nu i-a lăsat să piară în dificultate
Pe cei ce au căzut muncind al lor ogor.

Unde-a domnit o noapte adâncă şi pustie
A răsărit Lumina ce-nvinge orice vid
Ca omenirea-ntreagă să vadă şi să ştie
Că vine-o adiere când valul e torid.

A fost împotrivire, au fost şi opoziţii
Căci mulţi voiau himere, nu preţiosul dar
Dar cei ce-au vrut să facă eterne investiţii
Primit-au de la El ceresc mărgăritar.

Şi astăzi înţelepţii Îl caută pe Rege
Ştiind că doar în El găsesc un clar răspuns
Să poată din Cuvânt, necontenit, culege
Comorile la care, prin har, ei au ajuns.

poezie de George Cornici (2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicicând...

Un suflet închis într-un trup trecător
se zbate-ntre viaţă şi moarte.
El ştie că-i doar pelerin călător,
dar trupul vrea încă să-l poarte.

Fugare clipe de luciditate
învie imagini trecute,
din lumea trăită redeşteptate...
Nu pare nimic să-l ajute.

Durerea cumplită trupu-i cuprinde,
nu crede mai mult să reziste.
Şi totuşi, de viaţă nu se desprinde:
el nu vrea să nu mai existe!..

Din câte-ar fi vrut cândva să-mplinească,
în timpul ce-n goană trecuse
fără să poată să şi le-amintească,
atâtea speranţe apuse...

E greu pentru el s-accepte sentinţa:
mai poate ceva să îndrepte
pe patul în care doar suferinţa
vrea, răbdătoare, s-aştepte?

Şi totuşi, el poate acum să-nţeleagă
din viaţa-i aproape trecută
de care, târziu şi tăcut se dezleagă:
nicicând viaţa nu e pierdută!

poezie de Elena Liliana Popescu din Unde eşti, timp? (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul tău

Aş vrea să simt sărutul tău. Mi-e dor
ca păpădiei de o adiere
ce-o va-nălţa spre astrul orbitor
în clipe de visare şi plăcere.

Aş vrea să-l simt cum simte un bolnav
ce ultima speranţă îşi depune
în rugăciune, cu un glas firav,
atunci când i se-ntâmplă o minune

şi tot ce pân-atunci a fost un chin
dispare, dintr-odată, fără urmă,
ştergându-se, din noul lui destin
durerile ce fericirea curmă.

Aş vrea să-l simt ca pe un zbor în doi
spre locul din memoria străveche,
din care ne vom aminti, apoi,
sărutul unor suflete pereche.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surori de anotimp

Bună dimineaţa, îngheţată floare!
Mi se pare mie sau chiar te-ai grăbit
S-aduci mai devreme primăvara care
A venit şi totuşi încă n-a venit?

Bună dimineaţa, floare de ce-ai fost!
Mi se pare mie sau regreţi acum
Că venişi pe lume când fu ceasul prost?
Ultimu-ţi, se pare, fu şi primu-ţi drum.

Bună dimineaţa, sora mea frumoasă!
N-ai sosit devreme, dacă ne-ntâlnim;
Eu sunt iarna care s-a întors acasă
După ce plecase. Ne compătimim?

poezie de Marius Robu din Aproape alb (27 martie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul şi eu

Clipa-i deschisă,
Dar el prea rebel,
Se vrea el stăpânul:
El şi doar El!

Mă-ntorc să-mi văd locul
De altă dat,
Îl caut cu ochii,
Dar nu-i! A plecat!

Un altul ca mine,
Precum eram eu
Ori ca şi tine,
Acum e şi el!..

Şi-acum ce-mi rămâne,
Încotro să apuc?!
Voi merge înainte:
Un nou început!

La drum caut rostul,
Înainte păşind,
Să înving vagabondul
Din mine, oricum!

Ah, timpule, timpule
Nevăzut ca oricând!
Mă ia, mă grăbeşte!
Ce timp nebun?!

Nu vrea să asculte
De mine! Doar El
Stăpân se simte!
Sunt eu mititel?

Şi-mi caut iar locul,
Al meu, de altă dat'!..
El râde şi-mi spune:
E ocupat!

Ce vreme străină,
Ce timp mişel?!
Eu sunt doar Omul,
Cine e el?

Ce vreme secundă
Şi ce timp nebun?!
El ştie de sine,
Iar eu urc în drum!

Nici nu mă întreabă:
Ce caut, ce-am vrut?!
E mândru de sine,
De necrezut!

Am vreme, mai spunem!
Acel timp grăbit
Mă învârte pe mine!..
Eu caut Un timp!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se pare că a venit toamna

Se pare că a venit toamna
Să întomneze pe la noi.
Număr frunzele rămase în copaci
Şi restanƫele de astă vară.

Se pare că a venit toamna.
Ne amăgeşte cu spectrul cromatic
Şi noi suntem iarăşi nepregătiƫi,
Ne mai doream o zi, vacanƫă de vară.

Se pare că a venit iarăşi toamna,
Şi poate ne-am obişnui cu ea,
Dacă şi numai dacă ne-ar promite
Că după vine iarăşi vara...

A fost prea cald în inima ta,
A fost prea frig în inima mea,
Şi-a mai venit odată toamna,
Pe nepregătite, aşa cum e ea.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vreme ce lumina zilei...

Suntem bogaţi: n-avem nimic de pierdut.
Suntem bătrâni: n-avem spre ce alerga.
Noi trebuie să înfoiem pernele trecutului,
să zgândărim jarul zilelor care vor mai veni,
să vorbim despre ceea ce-înseamnă important.
Asta-n vreme ce lumina zilei, indolentă, scade-n asfinţit.
Trebuie să pregătim pat sfârşitului nostru nemuritor:
Te voi îngropa. Mă vei îngropa.

poezie de Vera Pavlova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor de flutur

Se-adapă din lacrima nopţii
în zorii ascunşi la hotare
de umbre pierdute în mare,
a stelelor scurte adopţii.

Surprinde lumina în focul
a mii de oglinzi delicate
ce Soarelui vor să-i arate
că-n aripi îşi poartă norocul.

Priveşte, distrat, spre copacul
ce-i pare, acum, doar decorul
în care-a crescut el, actorul,
şi-a fost, doar o vreme, iatacul.

Se-aruncă, în formă perfectă,
spre cer, spre lumină, spre viaţă,
spre noul din care învaţă
că este o biată insectă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul iubirii

trec nopţi, trec zile, trec ani
străini printre noi
tu ai venit, eu am plecat
o poartă s-a închis, timpul ucis
atunci, unde suntem noi
de ce mai caut inutil un doi
curg nopţi şi totuşi te întreb
de ce ai mai venit
tu pleci,
sunt clipe reci
eu nu stau
şi paşii trec
se împletesc iubirile în gând
perechi, perechi
pe unde uneori mai trec
mereu te pierd
te regăsesc în taina primului sărut
furat, muşcat, demult
când rătăceam îmbrăţişati
în acel parc, la margine de veac
aştept să vii prin stropii cruzi de ploaie
eu ştiu că te iubesc
de restul nu îmi pasă
dau de pereţi cu sticle şi pahare
în noaptea asta am să-ţi bat în poartă
să caut îngerul din cer
să-ţi cer, să-ţi cer să-mi fii aleasă
femeie, chip cioplit de Dumnezeu

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stau cu voi la masă

Când stau cu voi la masă
Şi închin un pahar cu vin.
Viaţa îmi pare mai frumoasă,
Îmi pare un vis sublim!

Vă ascult cum vorbiţi,
Despre nişte lucruri atât de banale,
Dar sunt mulţumit că soarta
V-a scos în a mea cale.

Eu nu sunt ca voi
Şi voi nu sunteţi ca mine,
Dar când suntem împreună
Zilele îmi par mai calde, mai senine.

Hai să fim uniţi,
Hai să fim oameni de omenie,
Căci viaţa e scurtă şi trebuie trăită
în pace şi veselie,

Când stau cu voi la masă
Şi mâncăm din aceeaşi pâine,
Atunci ştiu că Dumnezeu e cu noi,
Atunci înţeleg că Dumnezeu e cu mine.

poezie de Vladimir Potlog (2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stirpea Borges

Nimic ori prea puţin despre străbunii
Din stirpea Borges ştiu: vagi lusitani
Ce-n carnea mea lăsat-au peste ani
Oprelişti şi-obiceiuri. Parcă bunii
Nicicând n-ar fi trăit. Şi mi se pare
Străini complet că sunt de-a artei moarte.
Imperceptabil, fac cu toţii parte
Din timp, şi din pământ, şi din uitare.
Aşa-i mai bine. Împlinit destin.
Sunt neam de lusitani. Viteji ajunşi
Pe mările Orientului străin,
Apoi pe mări de-aprins nisip pătrunşi.
Sunt regele ce-n misticul pustiu
S-a rătăcit, jurând că-i încă viu.

poezie clasică de Jorge Luis Borges, traducere de Andrei Ionescu
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!