Suntem aroganţi

Suntem răi şi aroganţi,
I-ncurcăm pe guvernanţi,
Vrem mâncare şi copii
Şi ne place să fim vii,
Mama noastră de zbanghii!

Degeaba vă miraţi mereu
Că nu e-n ceruri nici un sfânt,
Nu poate fi lumină sus,
Când nu-i dreptate pe pământ.

Ce fel de lume ni s-a dat,
S-o tot falsificăm, stângaci,
Cu milioane de bogaţi
Şi miliarde de săraci!?

Măcar pentru aceşti copii
Un alt noroc să fi adus,
Dar, vai, sub cinice poveri,
Ei trec prin şcoli cu preţ redus.

Bătrânii noştri mor uitaţi,
Pe-acelaşi tragic aisberg,
Că, la bolnavi de vârsta lor,
Salvările nici nu mai merg.

Şi, după tot ce-am îndurat,
Când mai umili şi când mai bravi,
Tot noi, cei pedepsiţi din Est,
Mai devenim o dată sclavi.

Şi după ce c-am suportat
Al rinocerilor arest,
Tot noi plătim impozit nou,
Pe toate rănile din Est.

De libertate amăgiţi,
În fostul nostru lagăr mort,
Azi, nu ne duce nicăieri
Umilul nostru paşaport.

Iar, dacă nemţii s-au unit,
Sfidându-şi ultimul infarct,
De ce aceiaşi păpuşari
Pe noi, românii, ne despart?

Deocamdată n-am aflat
Un singur şef să fi venit,
Să facă bine pe pământ
De dragul omului cinstit.

E totul numai interes
Şi tot aşa va fi mereu,
O lume fără sens moral,
Ce l-a ucis pe Dumnezeu.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rezervatia de zimbri (10 iunie 1994)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori din dragoste de oameni...

Să mori aşa deodată, este un lucru trist
Dacă ai ştii şi când, ai fii mai pesimist
Doar într-un singur fel, aş accepta să mor
Aş accepta din dragoste de oameni să mor

De ce aş fi de-acord să mor aşa-n zadar
Poate că, pare puţin cam prea bizar...
În astă lume şi eu am fost iubit
Cu ceva timp chiar înainte de-a fi zămislit

Eu am venit pe-acest pământ
În urma unui sfânt şi dulce legământ
Doi oameni care s-au iubit mereu
Da, au fost chiar ei, mama şi tatăl meu

Ce îmi doresc în astă lume şi azi şi mâine
Să stau la masă cu săracii şi să mănânc o pâine
Şi aş mai vrea în zilele ce-aduc atâta chin
Tot cu săracii să beau o cană cu vin...

De ce cu oamenii săraci, poţi să mai simţi plăcerea?
Nu de plăcere este vorba, aşa poţi să înţelegi durerea,
Durerea poţi s-o simţi numai la ei în casă...
Când nu au ce mai pune copiilor pe masă.
 
Când treceţi pe lângă casa de copii orfani
Nu ezitaţi să-i alintaţi şi să le daţi bani
Chiar dacă-n fiecare zi ne tot rugăm la sfinţi
Vom fi fără să vrem, în zilele ce vin, orfanii de părinţi

Să ajutăm bătrânii, să nu trăiască-n umilinţe
Lăsându-i să înţeleagă că pentru noi sunt fiinţe
Să le mai dăm motiv cu noi să mai trăiască
Chiar dacă într-o zi au să ne părăsească

Şi ar mai trebui să mergem în spitale
Să observăm, cu dragoste de oameni, cazuri reale
Să căutăm să sprijinim pe cei ce sunt în suferinţă
Să apelăm la ştiinţă, să nu uităm şi de credinţă
 
Revin şi spun, că nu mi-e teamă, să mor
Din dragoste de oameni pentru oameni
Să încercăm să ne unim doar în eforturi
Avem mame şi copii morţi în avorturi

Spuneţi-le celor ce luptă-n van
Pentru petrol şi gaz metan
Că nu mai vrem să ne încălzim
Şi nu mai vrem să tot murim

Nu ne interesează nici burse care cad
Nici conturi de miliardari ce scad
Suntem datori pentru copiii noştri
Să nu murim acum ca proştii
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimïc.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

Eşti prezent mereu: în minţi, în suflete, în noi.
Nu eşti nici bun, nici rău. Ne ajuţi dacă vrem binele
Dar dacă facem răul îţi îndrepţi mâna înspăimântătoare către noi...
Şi ne dai răul înapoi. Şi iar ne ierţi, şi ne aştepţi să fim mai iubitori.
Ne ierţi, dacă greşim, şi vrei să ne ridici din nou.
Fără să ştim.
Nu uiţi nimic neiertător şi uiţi greşeala când vezi credinţă într-un om.
Eşti peste tot: tu vii dacă te chem. Dar nu îmi zici nimic.
Şi nu te arăţi pentru că nu sunt pregătit.

Oamenii cred că tu stai undeva în ceruri, dar tu eşti zilnic printre noi
Eşti înger bun, dar înspăimântător... Ne vrei perfecţi, lucizi
Tu dai viaţă, tu ucizi
Dacă suntem buni ne dai de toate
Dacă suntem răi ne dai durere, boală şi chiar moarte.
Îţi place să te joci, te înduioşezi dacă iubim.
Eşti lângă noi, când plângem.
Eşti femeie sau copil?
Tu ştii planul bun: ne treci prin rău să fim mai buni,
Tu eşti nemuritor, şi vrem şi noi să fim, căci pentru tine
Moartea nu-i nimic, pe noi ne sperie... un pic.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morţi vii

Vaiet prelung răsună-n asfinţit,
Smerite, clopotele-au amuţit;
Încremenit-a vântul în răscruce,
Bătrân pământ, povara abia-şi duce!

Tot ce-a fost sfânt, s-a scufundat în noi,
E-n van, a mai da timpul înapoi;
În loc să fim ca fructu-n pârg, pe ram,
Ca poame, se usucă-al nostru neam!

Cei buni nu mai pot fi puşi în valoare,
Cât timp cei răi îi tot calcă-n picioare;
Valoarea, azi,, e însăşi nonvaloarea,
Răspunsul nu-i pereche cu-ntrebarea!

În nimic nu mai credem, şi-n final,
Ne trezim fără niciun ideal,
Debusolaţi şi orbi, nu găsim drumul,
Atât de mulţi, dar nu contăm niciunul!

Când moştenire-n cuget nu există,
Mult mai mult decât moartea, viaţa-i tristă,
De n-ai ce lăsa-n urmă, la copii,
TotuiI pierdut: suntem nişte morţi... vii!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri roşii

degeaba întindem braţele
din nimic în nimicul după asemănare suntem
şi nu ne mai împărţim
suntem dumnezeul căruia nu-i mai pasă
avem şi câini
suntem câini
o grămadă de lumi din care să facem filme
în care să ne sărutăm şi tot nu ne va ajunge
aşa că ne părăsim prin toate lunile pentru pâine
oricat de mult am ajunge să ne iubim sau să ne urâm
ne părăsim pentru pâine
s-o punem pe masa din bucătărie
unde mulţi dintre noi nu s-au ţinut niciodată în braţe
şi dacă au făcut-o
tot ce a rămas e tot ce rămâne după ce te apleci să ridici o monedă de 10 bani
pentru noroc se spune
şi se mai spune despre oameni
oameni
când nimic nu se mai întâmplă
şi câţi n-am fi fost noi?!

poezie de Victor Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul Europei de răsărit

1.
Voi cei gata de poruncă, ati venit să căutati
Mâna ieftină de muncă de la cei subdezvoltaţi.
Asta nu e libertate, ci-i un bestial record,
Să le strangeţi voi pe toate,
Est şi vest şi sud şi nord.
Să le strangeţi voi pe toate,
Est şi vest şi sud şi nord.

Refren:
Totuşi iubirea, vindecă firea,
Haideti copiiii.. iii.. iii...
Din condiţia umană, nu putem nici noi lipsi,
Europa e o rană ce se poate izbăvi.

2.
Pentru fiii nostri nu e niciodată loc in şcoli,
Viaţa veşnic amăruie, numai lipsuri, numai boli.
Hei, potop, întoarceţi stropii si binecuvântă, hai,
Rasaritul Europei, teritoriu de cobai.

Refren

3.
Şi politica ne-nşeala, noi trăim la pret redus,
Şi în orice socoteală, tot mereu suntem în plus.
Astăzi însa fiecare, parcă-ncepe-a ameţi,
Ridicaţi-vă popoare, c-o s-ajungeţi colonii.

Refren

4.
Existenţa ni-i mizera, ne-a fost greu şi ne e greu
Şi-am sperat din eră-n eră că ne-ajută Dumnezeu.
Omenire surdo-mută, mamă bună pentru toţi,
Hoţii zic că ne ajută, mama mamii lor de hoţi.

Refren

cântec interpretat de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne mor poeţii

Ne mor poeţii, Doamne!
Şi nu facem nimic!
S-au strâns atâtea toamne,
Cu rânced iz de... dric!

De ce, din tot ce-i putred
Şi nefolositor,
Nu piere ce e şubred,
Ci se-nchid ochii lor?

Chiar cei ce nasc sublimul
În cântece zglobii,
Sau deplâng lumii chinul,
Cu lacrimi de copii!

Pe ei îi piedem zilnic,
Odată cu iubirea,
Supuşi jugului silnic,
Ce ne-a ucis menirea!

Cum să rezistăm, Sfinte,
Pe-acest pământ nedrept,
Azi moare un părinte,
Mâine, moare-un poet?

Şi ce va mai rămâne,
Când tot se prăbuşeşte?
Când nu va mai fi pâine,
Iar ura clocoteşte?

De tineri, mor poeţii,
Ca frunzele-n reci toamne,
Pe noi ne strâng pereţii,
Ai milă de noi, Doamne!

(S-a stins, fără veste şi la netimp, poeta Anca Maria David. Dumnezeu s-o odihnească!)

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împrăştiaţi, fără de întoarcere...

Ne-mprăştiem prin lume, uitându-ne strămoşii...
Ne-mprăştiem prin lume, ne-mprăştiem ca proştii.
Lăsăm în urmă mame, lăsăm în urmă taţi,
Lăsăm în urmă prunci, bătrâni rămân uitaţi...

Lăsăm în urmă totul – tradiţii, moşteniri...
Lăsăm hoţi să ne fure trăirea din simţiri...
Ne-mprăştiem prin lume, visând la "altceva",
La tot ce, de sub nas, ni s-a furat cândva...

La tot ce am avut şi nu vom mai avea...
Noi i-am lăsat să facă mai rău ce se putea.
Ne-mprăştiem prin lume, pentru c-aşa se vrea,
Că nu pot vinde ţara cu tot cu noi în ea...

Că nu ne pot seca când straja e acasă,
Că doar astfel se poate ca planul să le iasă.
Ne vor împrăştiaţi, prin lume rătăciţi,
Iar la întoarcere să nu mai fim primiţi...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (11 ianuarie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul deocamdată

Timpul vieţii ni-i scurt
Hai să-l facem curat
Trăiesc unii din furt,
Alţii doar din ce-au dat,
Sunt săraci şi bogaţi,
Lovesc laşii pe bravi:
Voi, ce-n lună zburaţi
Pân' la cer vă urcaţi
Pe spinări de noi sclavi.
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele.
Voi ce-n lună zburaţi
Cu-ale noastre izbânzi
Nu uitaţi c-aveţi fraţi
Pe planetă flămânzi.
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând,
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe pământ.
Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi:
Fiindcă naşteti copii
Apăraţi-i luptând,
Doborâţi monştrii vii
Ce de-un veac de vecii
Dolii pun pe pământ.
Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi
Nu e loc de vreun steag,
E o groapă de paşi.
Între ei sunt sudaţi
Cu un strâmb ideal,
Cum sunt bine legaţi
Condamnatul de lat
Şi biciuşca de cal.
Fii ai muncii aveţi
Năduşala pe piept
Cum stă nurca de preţ
Pe-al madamelor piept.
Unii iau, alţii fac,
Unii dorm, alţii sunt,
Între înger şi drac
Trage omul sărac,
Înhămat la pământ.
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi ruină şi cetate
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce stă şi vânt ce bate
Şi martiri, dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proiect al primului capitol din testamentul lui A.P

Pe aer testamentul cu buzele mi-l scriu,
cât încă nu-s în comă, cât încă mi-este bine,
doresc să se împartă între copii şi tine,
întreaga amintire de când eram om viu.

Averii mele brute mai grabnic daţi-i foc,
vedeţi că-i infectată de-un fel de gust al ciumii,
după sfârşitul nostru vine sfârşitul lumii,
noi, pătimit, poetul de moarte şi noroc.

Mai scriu aici ca banii găsiţi prin buzunare
să-i îngropaţi cu mine ca semn că îi detest
şi ca un ultim, tragic, orgolios protest
al celui care suntem, în locul de uitare,

să m-aşezaţi în groapă cu spatele spre est,
cu tot pămăntu-n faţă, cu lumea în spinare.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru sănătatea pământului (1980)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amagire

Şi iar a venit primăvara
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi iar frunzele urcă scara
Şi-i verde pămîntul pe jos.

Şi iar calendaru-nfloreşte
Şi cîinii ne-aud pe la stîni
Dar vai, tot acum, pe muţeşte
Mor grabnic atîţia bătrîni.

Dar bine-ai venit, amăgire
Mai stai, mai durează un pic
Această minţită iubire
Oricum e mai mult ca nimic.

Vin nopţile scurte de vară
Şi păsări se-ntorc de la sud
Dar dacă e ultima oară
Iluzia verdelui crud ?

Cu lanţuri legate de glezne
Oricît de lumină ar fi
Noi mergem de-a pururi prin beznă
Mereu nelegitimi copii.

Mereu în aceeaşi clipită
Urît şi frumos, mort şi viu,
Ne paşte o soartă cumplită
Nimic nu-nţeleg cei ce ştiu.

Şi iar a venit o părere
Şi iar va pleca înapoi
Prea mari impozit ne cere
Că ninge în suflet la noï.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către bunicul meu, învăţătorul Marin Păunescu

"Tu să te ţii de carte, măi băiete" (M.P.)

N-am apucat, iubite tată-mare,
Să-ţi scriu, altundeva şi altcândva
Deşi, probabil, tot ce-am scris în viaţă,
Este răspunsul meu pe adresa ta.

Te rog să-mi ierţi această tutuială,
Dar a mă mai preface este greu
Şi-atunci când m-adresez cu "tu" înseamnă
Că te tratez ca şi pe Dumnezeu.

Învăţătorul meu cel mai de seamă
Ai fost şi eşti şi cred c-ai să rămâi,
Tot ce-am aflat în viaţă de la tine
E şi acum temeiul meu dintâi.

Şi după viaţa ta de dascăl tragic,
Nici pensie nu ai avut în sat,
Pe patul morţii te-a găsit scrisoarea
Şi pensia, zadarnic, ţi-au mai dat.

Dar mi-ai lăsat o moştenire sfântă,
Ca să mă bucur până la sfârşit,
Această biată limbă românească,
De-al cărei duh m-am învinovăţit.

Mi-a mai rămas o urmă de la tine
Pe care aţi ascuns-o în pământ,
E sabia din frontul vieţii tale
De la Mărăşti, rănitul nostru sfânt.

Ai fost un liberal până la moarte,
Dar trebuie să afli faptul prost
C-ai tăi trădează dreptul limbii noastre
Şi iau în glumă jertfa care-aţi fost.

Nu ţi-am urmat ideea şi credinţa,
Dar azi, când ţara-i bună de spital,
Îmi vine să-mi iau gândul, tată mare,
Şi să devin cu forţa liberal.

S-a dezechilibrat această ţară
Şi limba ei s-a pervertit grozav,
Încât, în plină libertate, iată,
Românul a ajuns un simplu sclav.

Îţi mulţumesc de limpedea fântână
Pe care mi-ai făcut-o între vii,
Dar s-a surpat şi nu opresc nici boii,
Că ea ni-i viaţa, trebuie să ştii.

În rest, sunt toate rele, tată mare,
Ţăranilor le este tot mai greu,
Că uite, în această lume hoaţă,
Mereu e-n alte sate Dumnezeu.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (a două ediţie, adăugită) (ianuarie 1998)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu toţii vrem o ţară mai bună, mai frumoasă şi mai curată. Cu toate astea, tot ceea ce facem noi este... aproape egal cu 0 (şi care facem ceva suntem puţini în comparaţie cu majoritatea pasivă). Vrem ca ceilalţi să fie mai buni cu noi, dar noi nu oferim nici măcar un zâmbet. Vrem să fie curat, dar dacă vedem pe cineva aruncând ceva pe jos nu zicem nimic că nah... de ce să ne complicăm? Vrem ca noile generaţii să fie mai bune, dar noi ce exemplu le dăm? Vrem altă mentalitate, dar totuşi parcă o acceptăm şi pe cea care ne trage în jos. Nu vi se pare că toate se leagă? Şi totuşi, după cine aşteptăm să facă şi de ce? De ce nu noi? De ce tot timpul alţii în locul nostru? De la cine să înceapă schimbarea?!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe pământ avem de toate

Timpul vieţii ni-i scurt
Hai sa-l facem curat
Trăiesc unii din furt
Alţi doar din ce au dat
Sunt săraci şi bogaţi
Laşi scuipă pe bravi
Voi ce-n lună zburaţi
Până la cer va urcaţi
Pe spinări de noi... sclavi.

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stelei

Voi ce-n lună plecaţi
Cu ale noastre izbânzi
Nu uitaţi ca aveţi fraţi
Pe planetă flamanzi
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe pământ

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi-a putea, şi nu se poate
Şi noroi si stele.

Lumea-i plina de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţii luptând
Doborâţi monştrii vii,
Ce în veac de vecii
......... pe pământ.

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stele

Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi,
Nu e loc de vreun steag,
E o groapa de paşi.
Între ei sunt sudaţi,
Un strâmb ideal
Cum sunt bine legaţi
Condamnaţi un elan

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele,
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stele

Fii ai munci aveţi
Năduşeala pe piept
Cum stă nurca
Pe-al madamelor piept.
Uni iau alţi fac
Uni dorm alţi sunt
Între înger si drac,
Trage omul sărac
Înhămat la pământ.

REFREN
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune si mai rele
bune - rele
Şi închisori si libertate
Şi am putea
Şi nu se poate
Şi ruina si cetate,
Genii mari si frunţi tembele,
Vânt ce sta şi vânt ce bate,
Şi martiri dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Si-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele

cântec interpretat de Mircea Vintilă, muzica de Mircea Vintilă, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sacra banalitate

Ea şi El
Sunt la fel,
Fiecare cuplu este sfânt,
Dar ca noi,
Ca noi doi,
Nu e, totuşi, nimeni pe pământ.

Pe toate scenele din lume
Mereu, mereu acelaşi nume
Mereu, mereu, mereu aceiaşi doi,
Un El şi-o Ea, aceeaşi dramă
Până ce ea devine mamă
Şi-aceia doi suntem, suntem şi noi.

În Biblie şi Odiseea,
Mereu bărbatul şi femeia
Într-o-ncleştare fără de sfârşit,
Cu sinucideri şi speranţe,
Cu ministere de finanţe,
Impozit care trebuie plătit.

Şi, Doamne, ce banalitate,
Le ştim de la-nceput pe toate,
Toate iubirile se nasc şi mor,
Şi, totuşi, eu cu nebunie
Mă dăruiesc cu totul ţie
Iubindu-te-mpotriva tuturor.

De-ar fi ca şapte, opt planete
Aceeaşi dramă s-o repete
Eu piesa mea o joc pân-la final,
Mereu, mereu aceeaşi dramă
Ne înrobeşte şi ne cheamă
Şi te iubesc eroic de banal.

Din jugul meu cu două locuri
Aprind în toată lumea focuri
Şi mâna stângă este facla mea,
Şi din adresă în adresă,
Mereu, mereu aceeaşi piesă,
Dar eu ca-n Shakespeare te voi adora.

Mai vrem să mergem şi-astă-seară
La drame ce ne-o comandară
Să fim actorii tragicului rol,
Un El şi-o Ea de-a pururi fi-vor,
Jucăm, stimate dom' regizor,
Chiar dacă astăzi teatrul va fi gol.

V-aţi plictisit, poftiţi acasă,
Singurătatea-i mai frumoasă
Decât orice orgoliu omenesc
Şi-ţi spun, când nimeni nu mai este,
Originala mea poveste,
Ca la-nceputul lumii, te iubesc.

Jucăm în piesa ce consacră
Banalitatea cea mai sacră,
Banalitatea că mai suntem vii,
Şi mai strigăm din şapte arte,
Strigăm de dincolo de moarte
Trăiască bucuria de-a iubi!

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem lumină din lumină

Motto:
"Suntem făptura lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, suntem copii Lui care greşim pentru că haina pământească a sufletului nostru etern, e prea greoaie şi nevrednica de cer, dar cu avânturile noastre spre frumos şi adevăr, suntem lumină din Lumină."
V. Pîrvan

Suntem lumină din Lumină
Copiii Domnului ne ştim
Cu haina de pământ, de tină
Ca şi copii noi mai greşim

Cu chipul Lui, faţă creştină
Din lut un înger noi zidim
Suntem lumină din Lumină
Copii Domnului ne ştim

În viaţa ce-o avem puţină
Nevrednici pentru cer ne ştim
Având însă la fel tulpină
Venim la El şi ne smerim
Suntem lumină din Lumină

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

LA MOARTEA FRATELUI MEU, IULIAN

Din lut făcuţi suntem şi-n lut plecăm,
Dar tot din lut, mereu la Cer visăm;
De ce suntem de Cer mereu străini,
De ce, de-aici, noi nu plecăm divini?

S-a spus că noi de Cer suntem iertaţi,
Că-n cruce-i suntem lui Iisus toţi fraţi;
S-a spus că Înviere-i într-o zi,
Dar când va fi-nviere, când va fi?

Azi sufletul îmi este sfâşiat,
Că azi un frate-i este morţii dat,
De vechiul Iuda-atât de nemilos
Ce l-a vândut şi pe Iisus Hristos!

Tu, frate-al meu, plecat de pe pământ,
Vei fi în ceruri, cu Iisus, un sfânt,
Că-i eşti prin Cruce, frate viu, mereu,
Soldat al ţării şi-al lui Dumnezeu!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!