Oare pădurile vor fi mai fericite

... dacă voi ridica o cruce de jurământ
peste lunci şi ponoare,
într-un februarie mic şi al dracului – cum spune proverbul.
chiar dacă arareori trec să văd cum le-ar fi fost
printre orătănii, aşteptând să clocească găinile,
să înflorească muşcatele,
iar în mustul zăpezii să semene mazărea şi ridichea de lună.

Orânduindu-şi grădinile,
în timp ce nu se mai gândeau la altceva,
sau poate aşa li se părea când înfloreau cireşii,
când vatra ardea neîntrerupt,
iar seara, cu frunţile încreţite adesea,
cu ochii moleşiţi de oboseală,
abia îşi vedeau de odrasle.

La oraş, şi-au păstrat obiceiurile
mai ales cele bisericeşti, cu sărbători şi zile de post.
Doar visele şi-au găsit sfârşitul
unde se mai aude încă clopotul
parcă blestemând clipa
cum într-o alta, poate,
când nu mai era nimic de spus,
când nu mai ştiau să apere ce le aparţinea,
Dumnezeu o va face în locul lor
după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.
Tot mai frig.
Şi cu cât se acopereau, îşi dezgoleau mai mult durerea,
de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

În această lume tot mai străină aşteptau vindecarea.
Iar pădurea, ca un ecou,
într-o nepăsare orgolioasă,
între ei şi Dumnezeu.

poezie de Eli Gîlcescu (13 februarie 2019)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un ciot de inimă

Nu am cum să câştig din pierderi.
Nu aici.
Poate tu, coborând printre pietre, dincolo,
poate o umbră când ţi-a rupt legăturile
tot mai slabe de acum încolo,
mai nesigure.

Mă tot gândesc cum ar fi dacă am da zilele îndărăt,
să-mi spui că a fost doar o glumă proastă sau aşa ceva.
Ce stupid!
Să facă alţii ceea ce ar fi trebuit să faci tu mai bine cu sufletul,
să-l repari,
într-o lume cu atâtea capcane,
un iad.

E timpul să-i înveţi, fiindcă au păcătuit.

poezie de Eli Gîlcescu (20 februarie 2019)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc...

Ce pot să mai zic...
Fără tine sunt nimic
Într-o lume aşa mare
Cum ne-am găsit, oare?

Tu eşti tot ce îmi doresc,
Tare mult te mai iubesc.
Dumnezeu te-a dat
Şi viaţa mi-ai luminat.

Dacă vrei să-ţi fie bine,
Rămâi mereu lângă mine.
Iar eu am să te iubesc
Câte zile mai trăiesc.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (6 februarie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

7

da, sunt fericit aşa
şi ce dacă nebunia tot aşa se manifestă când
nimeni nu ştie să-mi spună ce-i... bunia...
fericirea când mă smulge ceva din oceanul lumii
şi mă transformă într-o lacrimă
fericirea când umplu golul din ochii mei cu oameni
fericirea când ştiu să dau tot aşa cum ştiu primi
fericirea că am simţurile vii
fericirea opririi oricărei exaltări ecou din aplauze
fericirea să văd clipa un alt început cu tine
iar adevărata fericire mi-ar fi să fii tu fericit mai mult
decât iritat de cum sunt

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu semnez niciodată condicile de absenţă

plec pur şi simplu precum un soldat necunoscut
nu-mi las nici umbra să facă contra-apelul
doar îmi sărut iarba aceasta verde care se înclină
la trecerea mea prin viaţă
de parcă mi-ar şti pasul
de parcă mi-ar ierta coasa
de parcă mi-ar fi ascultat visele din vis
şi atunci când îmbrăţişam cerul
dar şi atunci când mă înveleam cu pământul
şi când te ţineam în braţe
dar şi când îl căutam pe dumnezeu
alergând după fluturi alergând după licurici
între două suflări de păpădie şi o floarea soarelui
chiar dacă ar putea părea o copilărie în lumea asta
parcă într-o veşnică aşteptare a unei şi mai veşnice luminiţe de la un şi mai veşnic capăt de tunel
nimic nu mă poate convinge că dumnezeu are nevoie de intermediari ca să-mi lumineze inima
nici de taxe şi construcţii megalictice ca să-mi ierte păcatele
aşa că nu voi da ortul niciunui popă
nu voi semna nicio condică de plecare din lume
doar aşa ca să-mi pot vedea de moarte simplu
şi să nu rămân dator pământului cu o groapă
îmi doresc doar un rug
aşa cum mi-a fost şi viaţa
aşa cum poate îmi va fi şi veşnicia

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeul tuturor religiilor şi a tuturor oamenilor, El nu poate fi un "Dumnezeu" al separării, al raiului şi iadului. Însăşi UBICUITATEA LUI contrazice existenţa iadului. Fiind Totul Din Întreg, deci fiind pretutindeni EL nu poate fi mai mult într-o floare şi mai puţin într-un vierme, nu poate fi mai mult în credincios şi mai puţin în păcătos, nu poate fi mai mult în Hristos şi mai puţin în tine. TOT CEEA CE CREZI CĂ ŞTII DESPRE DUMBEZEU, ştii de la separare sau gând/minte, dar Dumnezeu nu se poate lepăda/desprinde de tine după cum tu nu te poţi lepăda/desprinde de EL. Dumnezeu, Viaţa sau faptul tău de "A-Fi" sunt una şi orice ar fi, chiar şi moartea de ar veni tu trebuie să Fii, nu-i aşa? Chiar şi când crezi că nu eşti tu tot eşti - noaptea în somnul profund, leşin, moarte - faptul tău de "A-Fi" se topeşte natural în Dumnezeu cel veşnic, dincolo de manifestare şi nemanifestare. Contemplă asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi zăpezile seamănă cu tine

Speriate de lumină
plâng
de preadevreme de acasă
nu pot pleca
mai au încă de cuprins pădurile
sau chiar mai mult
asfinţind în tăceri
Dumnezeu
vatra cu gust de gutui
până cine ştie când
făcând minuni
alte zăpezi ţi-ar fi putut arăta
pădurea de stejari

poezie de Eli Gîlcescu (13 decembrie 2018)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paroxism

M-am îmbrăcat de înmormântare
să-ţi aud gândurile,
mai ales cele fără somn,
când te privea răsăritul
printre flori
dincolo.

Poate că voi înţelege ce s-a întîmplat
cu povestea ta neobişnuită din ziua de dinainte de ieri
când m-a trezit în zori,
ca o strânsoare în jurul gâtului,
invitaţia ta blândă la reculegere,
parcă fără părere de rău,
într-un joc al tăcerii.

Şi dintr-odată a început să plângă iarba
pe acolo pe unde o ascultai cum creşte.
fără să văd că-mi lipseşti cu fiecare zi
tot mai mult caut un motiv
de dragoste
Şi atât.
Şi de câmpiile verzi, de ploi,
de vise, de noi.

La naiba cu moartea.
Am început să mă îmbrac de înmormântare
şi te-am aşteptat ca pe Regina din Saba.

poezie de Eli Gîlcescu (15 februarie 2019)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În asfinţitul apocaliptic

şi parcă totul e înţepenit
şi parcă totul se încheagă...
mor suflete numai în asfinţit
şi planeta devine tot mai vagă.

se-nchid oamenii în cămăruţa lor,
să strângă tot mai multe deziluzii...
inimii de Viaţă-i este dor
dar, mintea înecată în confuzii.

îngreunaţi de mult pietriş în minte
alegem puful, pentru că nu doare...
în timp ce praful s-a depus pe jurăminte,
spuse într-o vreme de chemare.

de vrei să cazi, alege să fii mândru!
şi tot ce crezi, să-nsemne doar eroare!
să fii ca altul, fără să rupi rându'
e ca şi cum nu ţi-ai dori salvare!

îi văd pe stradă şi văd în mintea lor...
unii, nici nu cunosc ce mult îi doare,
şi nici ce i-a lovit de cad şi mor
atunci când îşi reprimă din visare.

şi i-am văzut mâhniţi printre bagaje;
toţi poartă un trecut ce i-a schimbat...
tot se mai zbat între vechi etaje
cei care pe Dumnezeu n-au remarcat.

ascultă-ţi inima mai mult, tu om de lume,
ia seama la ce-ai primit şi mulţumeşte!
dragostea n-o afli din cutume,
iar viaţa cea văzută se sfârşeşte.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În voia mea

Dumnezeu mă privea pe ascuns
când lama cuţitului atingea gândurile
până acolo doare plecarea
şi parcă o văd cum îşi face de lucru prin curte
că aşa sunt unele suflete
rămân priponite de rodul pământului
parcă o văd cum întinde vorbele dulci
pe sârma de rufe
şi cum îşi şterge mâinile
pe şorţul înflorat
ce să-i faci
zic
e mama
Doamne
ţărâna ei are gustul naşterii imprimat
las-o
las-o să mai trudească
purtându-mi de grijă
cum a făcut de la primul meu ţipăt
când lumina mi-a atins pielea

Dumnezeu mă privea pe ascuns
când lacrimile îmi brăzdau obrazul
şi mă tot ştergeam
când cu mâneca stângă
când cu mâneca dreaptă
până am reuşit să-mi arcuiesc visele
să astup rănile cu vreascuri
şi să dau foc
nemilosului destin
las-o să mai trudească
atât îl rugam pe Dumnezeu
iar el
frământând alte trupuri
a făgăduit că nu-mi tulbură apele
şi mă lasă în voia mea
până mă obişnuiesc cu plecarea ta
mamă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a început să se roage şi era aşa de frig că putea să-şi vadă răsuflarea; şi aburii răsuflării s-au făcut tot mai groşi şi mai groşi şi s-au prefăcut în îngeraşi care cum atingeau pământul se făceau tot mai mari şi fiecare avea coif, suliţă şi pavăză. Numărul lor sporea mereu şi, când Gretchen şi-a isprăvit de spus rugăciunea, o oştire întreagă era împrejurul ei. Îngeraşii în zale împungeau cu suliţa fulgii de zăpadă şi fulgii se fărâmau bucăţi şi Gretchen putea să meargă liniştită mai departe. Îngerii îi mângâiau mâinile şi picioarele şi acuma nu-i mai era aşa de frig şi a putut să ajungă la palatul Crăiesei Zăpezii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Sonya, te rog...
Sonya: Lasă, nu mă mai tot ruga! Să ştii că sunt la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat între tine şi colegii tăi.
Lucian: Eram convins de asta şi mă temeam că vom ajunge şi la acest subiect.
Sonya: Trebuie să vorbeşti şi despre ceea ce nu-ţi convine; nu poţi evita realitatea.
Lucian: Realitatea, spui?! Singura realitate pe care o ştiu e aceea că nu mai sunt comandantul lor acum; m-am dezlegat de această responsabilitate, cu şase luni în urmă.
Sonya: Cum te-ai dezlegat? Cu a cui aprobare? Cu a cui permisiune?
Lucian: Cu a mea! N-am nevoie nici de aprobarea, nici de permisiunea nimănui. Şi mai ales, nu de a lor!
Sonya: Faptul că ai înlăturat cele şase bulinuţe aurii de pe reverul hainei tale nu semnifică nimic. Oficial, tot tu eşti comandantul misiunii, chiar dacă tu nu te mai consideri astfel. Colegii tăi nu şi-au ales un alt comandant între timp. Şi chiar de şi-ar fi ales, oficial, tot tu erai...
Lucian: Nu mă interesează ce şi-au ales sau ce nu, nici cine ar fi oficial...
Sonya: Nu-i adevărat! Te interesează, chiar dacă nu vrei să arăţi. Şi încă ai o mare responsabilitate faţă de colegii tăi în această misiune. Singur nu te poţi debarasa de funcţia ce ţi-a fost încredinţată.

replici de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Aşa cum..."

la începuturi sentimentele ardeau
aşa cum numai sentimentele pot arde
în foc de artificiu şi petarde
ca un cuvânt primar, rostit pe şleau

apoi în avalanşe de cuvinte
aşa cum numai avalanşe curg în cale
sorbind în sine când un deal când vale
am modelat o dragoste. Fierbinte

din colb stelar şi raze lungi şi reci
aşa cum poate fi doar dragostea curată
fierbintea dragoste în spaţiu dizolvată
am ataşat-o epitetului-de veci

şi ne-am pornit prin lume amândoi
aşa cum pot porni doar suflete senine
şi împletite-n aliaj de ştofe fine
cu coarde lungi din inima din noi

s-au stins şi rugurile noastre într-o zi
aşa cum doar un tot întreg se poate stinge
când peste toate veşnicia ninge
şi-n lume nu mai e la ce trăi

ceva încă mocneşte, face fum
în tine mai mocneşte un tăciune
şi apelează când la raţiunie
când la inconştientul: "aşa cum..."

poezie de Iurie Osoianu (18 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hic et nunc

Într-un timp, pe drumul Ierihonului, un om
Şi-a văzut moartea cu ochii, odată,
Iar tu, cel ce citeşti, acum, rezemat de un pom,
Încă te mai întrebi dacă ieri l-ai văzut, în colţul unui hotel,
dormind, pe o dală de piatră...
Nu striga după un ajutor, era doar cu visele sale,
Înfrigurat şi lipsit de puteri,
Într-o mare de lume, într-un oraş luminat, şi nu o vale,
Cu trecători grăbiţi, indiferenţi, sirene şi puzderie de maşini,
acompaniate de raideri
Ai crede că, pe acest drum al tău, el, în această lume, nu-i singur
Şi, poate, speri că altcineva îl va privi cu alţi ochi,
Dar ochii tăi, când văd primii luminosul azur,
Cărei bucurii i se-nchină?
Privilegiul acesta e pentru toţi, căci a fost creat inimii şi nu privirii,
Iar tu de-ai înţeles, nu trece, ca atunci, mai departe,
Opreşte-te, ascultă-ţi secundele firii
Şi înveleşte-i sufletul plin de dureri, dându-le la o parte!

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Amalie Hauser
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe, dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv, să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe,
dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv,
să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei
e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ţi-ai spune oare?

Dacă într-o zi
mergând pe drumul vieţii,
Te-ai reîntâlni... cu tine, fiind copil,
Ce ţi-ai zice oare, privindu-ţi lung pomeţii,
Ce azi nu mai sunt rumeni
şi parcă fără "tril"?

Te-ai lua uşor de umăr?
Te-ai scoate la un suc?
Ţi-ai spune: Riduri număr
şi anii se tot duc?

Ţi-ai spune: Viaţa doare,
rămâi aşa cum eşti...
Căci traiul de "om mare"
nu e cum te gândeşti?

Ţi-ai spune că durerea,
vine din când în când,
Să-ţi încerce puterea,
de a zâmbi plângând?

Ţi-ai spune că genunchii,
în timp s-au vindecat,
Dar pierderea mămuchii,
nu trece niciodat'...?

Ţi-ai spune că amicii
de-atunci s-au risipit?
Mânaţi de bani, capricii,
obrajii şi-au mânjit?

Ţi-ai spune că norocul,
la fel ca şi iubirea,
Nu prea şi-a găsit locul,
şi-a căutat iesirea?

Ţi-ai spune că adultul,
de azi nu mai e viu,
Obişnuit cu "multul",
un mort fără sicriu?

Ţi-ai spune că sunt dăţi,
când plângi, fi-rar să fie,
Răpus de greutăţi
după... copilărie?

Şi dacă într-o zi
mergând pe drumul vieţii,
Te-ai reîntâlni... cu tine, fiind copil,
Ce ţi-ai zice oare, privindu-ţi lung pomeţii,
Ce azi nu mai sunt rumeni
şi parcă fără "tril"?

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea Paradis

mai ţii minte ceva,
din anii aceia cuminţi,
când răsfoiam zilele
ca paginile unei cărţi
împrumutate,
când concretizam prezentul
ca pe o amintire?

mai ştii drumul lung
al unor zile fierbinţi
când noaptea părea tot mai îndepărtată
şi noi alergam după ea să o cuprindem
făcând ocolul Pământului?

mai ţii minte cum se împleticea
un apus şovăielnic
în furoul tău cu zorzoane,

ţii minte vremea
care nu ne mai lăsa să întinerim,
iar clipa o trimiteai în trecut
cu fiecare clipire a genelor tale lungi
cât pasărea Paradis?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interacţiune

îmi aleg inima nu ce aud nu tot ce simt
s-ar putea să fie doar carnea
îmi aleg inima pentru că altfel ce-aş fi
o glumă proastă pentru că inima nu va merge niciodată
acolo unde merg să beau o bere sperând că pot uita tot ce nu am ales să mi se întâmple
şi lucruri se întîmplă
aşa cum cineva loveşte tasta enter şi se aude mesajul de eroare
ori de avertizare când tu abia mai respiri de departe
n-ai fost acolo şi până la urmă nici nu mai contează
erai prabuşit deja şi când credeai că s-a terminat
până la urmă tot nu e chiar tot
urmează altceva şi mai rău
aşa că-mi aleg inima
e tot ce mai am să respir
şi nu-i doar un exemplu de viaţă pentru cuvintele noastre.

poezie de Victor Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!