Călătoria

Lacrimi fierbinţi îi curg pe-obraji aprinsi de-atatea patimi,
Genunchii-i stau stoici pe gresia rece ca inima-i pustie,
Buze de foc cheama arzande-n ea Divinul tainic
Si ochii-i ard, rugand chipul din inima si minte aievea sa ii vie.
Se roaga si tot roaga, sperand ca ruga o minune sa-mplineasca,
Sa aiba-n brate idealul si cu dor greu sa il iubeasca.

Trecu un ceas si-apoi mai multe, ea impietrita-nalta rugi frenetic,
In care isi evoca vreri arzande, sperand ca in sfarsit sa fie
Real si viu tot ce iubire-n inima-i sadeste, sa-i fie asa macar vremelnic.
Deodata, tumultul se-ndura in fine sa paleasca
Si-a trupului putere incepu s-o paraseasca.

Se vede pravalita pe-a caminului ei gresie, eliberata in sfarsit de patimi.
De trup se tot indeparteaza, descatusata din robie,
Si urca incontinuu, simtindu-se usoara, sufletu-i fiind acum oceanul cel mai pasnic.
Lasandu-se atat de lin purtata tot mai sus, ca intr-o vie reverie,
Vedea caminul, apoi orasul, cu lumea-i agitata si pe alocuri chiar frumoasa
Si mai apoi privi de sus aproape-ntreaga creatie pamanteasca.

De-odata se simti lin mangaiata de o caldura blanda asa cum nu a mai trait,
Si-o scara lata ii aparu pe data-n cale, sculptata parca in lumina aurie.
Urcand pe-aceasta, se simti chemata fara vorbe l-al ei capat, ca multi alti oameni cu suflet dezrobit
Si pasii ii ajunsera apoi in nori pictati ca florile de piersic, scaldati in valuri de lumina, izvor de feerie.
Vazu atatia oameni fericiti, a caror vorba lesne-i fu s-o inteleaga,
Cand ei parca perpetuu isi vorbeau, in limba lor nepamanteasca.

Pasii o tot purtara departe-n lumea cea de vis,
descoperind cu sufletul uimit,
Cum pacea-i peste tot si-n toate, sadind atata bucurie.
Mergand avand pe-o parte o mare faurita din lumina-n asfintit,
Aude cum o soapta calda la ureche numele-i adie.
Se intoarce si il vede, pe cel ce inima-i de muritoare ardea de dor ca sa-l cunoasca
Si simte cum fiori teribili de lumina sufletu-ncep sa-i rascoleasca.

Il vede cum de ea s-apropie, cu pasi usori si siguri, eliberat de tot ce-n fosta viata amarnic l-a cuprins,
Privind-o bland cu ochi de stele ce-n menghini inima i-au prins-o pe vecie,
Zambindu-i cum o fac martirii eliberati din cazne grele, cu buze ce in ea dor greu au tot aprins
Si iata-l langa ea, atat de-aproape de-a ei inima-mbatata cu uimire si noian de bucurie.
De umeri o apuca, tandru pe frunte o saruta, si-n brate o strange usor, atatea vise sa-mplineasca.
Cand trupu-i de lumina, lipit de trupul ei ea il simti, o mare de emotii-ncepu s-o cotropeasca.

Si s-au plimbat, au povestit si s-au iubit mult timp asa cum lumea luminata le-a ingaduit.
Iubire ce-n tezaur de lumina imbraca suflete, urcandu-le mai sus in a Raiului imparatie.
Tot timpul cat a stat acolo, ce-n lumea pamanteasca-n minute ar incapea, nicicand ea nu a banuit
Ca totul se va ispravi asa, precum un vis frumos curmat prea aspru dimineata la trezire.
In bratele lui cum sedea pe malul marii de-asfintit, aproape adormita, privind o ceata ingereasca,
O voce cum nicicand n-a auzit, tunet nascut din nepatrunsul infinit, bland si usor a poposit ca ei sa ii vorbeasca.

Si i-a vorbit mult timp, dar i-a si aratat ca-n film cum este viata alor ei acolo pe Pamant,
Ca zi de zi si-n fiecare noapte plang si rugi grele inalta fara de pregete,
Cand doctorii le spun ca sanse mici mai sunt
S-o intoarca-n viata pe-a lor fata, cu voci-necate in regrete.
Ea din locu-i luminat priveste totul si-i pare asa straina lumea pamanteasca,
Ne-avand de gand sa se intoarca, iubirea ce-o inalta nicicand nu vrea s-o paraseasca.

Dar Vocea-i spune si arata ca-n lumea cea de jos atat de multe-n trupul de tarana mai are de facut,
Ca nu e timpul inca sa-nchida ochii pe vecie.
Si c-al ei vis e pe sfarsite, ca rodul rugii ei aprinse a fost sa simta-al idealului sarut,
Sa stie ce-o asteapta, el si o lume din lumina dreapta faurita, izvor de bucurie.
Suvenir mereu sa aiba, trairea-i cea nepamanteasca,
Si brat de fier sa-i fie pentru lupta cu ai sai demoni, sa iasa victorioasa.

Dar ea nu vrea, nu mai concepe o viata far-al ei iubit.
Cum sa renunte brusc, dupa atata Rai, la o asemenea iubire?
Lacrimi amare de lumina chipul acuma ii scaldau, chip ce pan la vestea plecarii ei zambea atat de linistit.
El tandru o curprinde si lacrimile-i lin le sterge, lasand in loc saruturi calde, ei sa-i ramana amintire,
Sa-i fie scut si alinare in viata rece, pamanteasca,
Atunci cand inima o va purta la a lor dragoste mareata, nefireasca.

Ea-l strange tare-n brate tremurande, sperand sa-l afle cu ea contopit,
Nimic si nimeni sa-i desparta, sa fie una pe vecie in lumea lor de feerie.
Si il saruta lung, ca sa-si intipareasca buzele ce cu aprinse lacrimi in rugi tot le-a cersit,
Sperand sa-mpiedice cumva returul ei in lumea nemiloasa.
Iar el, cu plumb de lacrimi-n al sau suflet, isi ia un bun ramas, lasandu-si fericirea in vechea-i viata sa renasca.

Dar ea il striga si vrea ca mana sa ii prinda, insa vointa-i e invinsa de ceva mult prea puternic.
Din lumea de lumina trebui-va sa se-ntoarca al ei suflet imbatat de-asa iubire.
Incepe fara voie sa coboare si vede iar Pamantul, fredonand perpetuu al sau imn vibrant si cuantic.
Coboara tot mai mult si atinge nori ce-i amintesc amarnic de-o lume plamadita-n nemurire,
Apoi patrunde prin tavan intr-un banal spital si iat-o, cazand in trup cu-n mic cutremur ce-o scoala-n a ei lume pamanteasca.
Deschide ochii sub povara unui somn ca de un veac si vede-ai mamei sale ochi uimiti, in lacrimi gata sa-izbucneasca.

E iarăşi pe Pământ, de-a sa materie grea simtindu-se invadata iar, navalnic,
Ca o furtuna rascolind in ea acut cioburi de Rai pierdute-n amintire.
Dar brusc, peste trairile-i pustii se-asterne ca stindard un chip iubit, atat de viu, atat de falnic,
Sa-l poarte-n a sa noua viata ca un sprijinitor al crucii, izvor de fericire.
Gandul acesta-l simte precum o ancora ce vesnic va s-o intareasca,
Si ii zambeste vietii ce in ea reincepe, rugand-o sa-i dea multe cazne, prin ele lumea de lumina in veci s-o dobandeasca.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-a timpului uitată filă...

Oare o fi posibil, se-ntreabă ea,
Ca gândul să îţi zboare aşa, cu toata fiinta ta?
Sa te puna pe o fila a timpului, ce mai-nainte usor s-a asternut
In al materiei camp de energie cuantic si complet necunoscut?
Sa-ntoarca a vietii roata, sa-si impleteasca soarta cu al ei nicicand stiut iubit,
Ce-n multe rugi si visuri langa ea tot l-a cersit.

Cand sta si mediteaza, campul ce din materia grea vibreaza, simte cum o cuprinde toata.
Al sau discret si tainic susur o intriga, o fi spre alte lumi apuse o poarta?
Oare putea-va sa-nteleaga acest mesaj emis continuu?
Si sa atinga lumi ce parca o chemau asiduu?
O astfel de enigma o tulbura de-o vreme-ncoace,
Iar mintii ei iscoditoare nu mai avea ce-i face.

Si iat-o in sfarsit sa-ncerce, timpul sa-l descifreze.
Atatea file in al campului rastel, ce mana timpului a apucat sa le aseze
Stau ca-ntr-o carte, e a materiei nestiuta zestre, izvor de viata.
Tot sta si mediteaza, sufletu-i fiind o mare de speranta,
La gandul c-a ei minte o poate-asterne
Pe-a timpului trecut, pagina veche.

Aude suier cuantic, particule spre ea purtand atatea vechi ecouri,
Inregistrate intr-un biet obiect de mobiler, batut de timp, in ale sale zboruri.
Se puse-n latul lui, pe gresia rece se aseaza, avand ochi concentrati si tainici,
Iar cand a sa privire-arzanda incepe lemnul sa despice, suierul simte cum se inteteste, pulsand in ea fiori navalnici.
Vede uimita cum se inconjoara de-un camp atipic de lumina, ce-nghite cu vapai nestinse,
Ale intregii mobile muchii si laturi, ce acum de mintea ei pareau insufletite.

In bubuit de-al inimii galop si suierat ce aproape-o asurzeste,
Vede cum campul se imbogateste si larg ca o manta, mobila veche insoteste.
Ea brusc, cu ochii in lumina nestiuta, se vede exact cum se afla in locul ala, insa nu acum,
Ci cu cativa ani inapoi, sezand acolo si rasfoind un vechi album.
Se focuseaza sa priveasca, cu ochii mintii de acum, tot ce a fost o data,
Fiece poza ce albumul completa, exact in ordinea in care era atasata.

Se vede in lumina fix cum era ea atunci, far de adaugiri sau omisiuni,
Caci mobila-i servea de-acum ca si oglinda intre lumi.
Oare de ce tocmai aceasta pagina i-e aratata,
din a trecutului rastel?
Brusc mintea-i zboara la album, albumul ce si acum ca si atunci il tine, cu poze fel de fel.
Isi concentra toata fiinta intr-o picatura, cu ochii impietriti pe vechea ei faptura,
Sculptata-n campul de lumina acum, a timpului trecut veche pictura.

Deja vuietul energiei urechile-i greu le-incerca,
Pulsul in tample si inima in piept loveau ca un baros manat de-o furie grea.
Si iat-o cuprinzandu-si nalucirea, cu-ntreaga ei simtire, cu ea fiece molecula perfect sa rezoneze.
Mana-i pe pielea moale de album, telefonul la picioarele-i intinse pe a camerei gresie rece,
Bluza ce tandru pielea ca si in trecut ii saruta,
Si poza din album ce o privea atunci, ca prin minune in ochii-i de acum se reflecta.

Fara de stire, se-ntoarse in timpu-acela, cand un album tinea in mana, cu poze si culoare.
Era din nou un trup ce avea la fel, racoarea gresiei sub picioare.
Trup ce tinea la cap o mana, suport a mii de ganduri, si brusc simti cum inima-i topeste
Un chip ce brusc i-a aparut, ca intr-un vis, fara de veste.
De unde il stia? Nedumerita-n amintiri se poticneste, dar totul in zadar.
Nu-si poate aminti ca timpul ea l-a descifrat si iata, soarta intr-o clipa si-a schimbat.

De-atatea zile se intreba cine e cel ce-n inima se pare ca-i domnea.
Iar intr-o zi, neimpacata, ii veni brusc pe pozele din telefon a se uita.
Si ochii-i cad deodata pe chipul ce fiinta ii tot imbata,
Era chiar el, din poza, cu ochii lui cei plini de stele o privea,
Se uita langa poza si vede al chipului din inima-i sanctuar,
Oras, o strada, numar si o data, toate din viitor, un timp asa neclar.

Acum are adresa chipului ce-l simte asa de tainic de inima-alipit,
Caci el mereu ii aducea, asa caldura si un dor cum nu a mai simtit.
Desi in scaun cu rotile, el pentru ea-nsemna mai mult decat putea vedea,
Pentru ea cel ce inima din poza-i mangaia, ca un sfant tainic ii parea.
Se intreba ce, cum sa faca, sa-i dea de stire tot ce pentru ea-nsemna,
Se tot gandi si hotarase in final ca o scrisoare ii va adresa.

El calm isi ducea zilele ca sfintii cei martiri prea crude caznele.
Picioarele, sprijin nu-i mai erau, ci izvor patimi neincetate, nepunticioasele,
Iar bratele slabite, lacas de aprige cutite ce chin amarnic tot purtau.
De-atatia ani un carucior ii fu nadejdea, caci ale lui puteri de el se departau,
Dar ca un apring luptator, cu numele-i de sfant, pe toate le-a trecut.
Cu fruntea sus, si inima la Dumnezeu, vietii potrivnice el i-a zambit cand ea-l voia cazut.

Si iata-l cum pe toate si le face, asa cum e, nu e povara pentru nimeni, niciodata.
Fotoliul peste tot pe roti il poarta, iar el ajunge viata aproape de normal sa si-o traiasca.
Astazi e-o buna zi pentru a sa minte, trup si inima aleasa.
Are de gand sa iasa-un pic, natura, viata cu drag sa le-ntalneasca.
Si iata-l cum la poarta iese si-n cutia sa postala cauta, o fi primi ceva de veste.
De-ndata mana din cutie-i iese, tinand intr-insa un plic, hartie rece.

In poala-i cade o epistola, si intrigat, incepe s-o studieze,
Caznindu-se putin, caci boala incepu a-i cotropi si mainile, facandu-le sa il tradeze.
Cand in sfarsit la continut ajunge, ochii ii cad inmamuriti pe-o poza si un nume.
Vazu ochi negri de migdala, par negru de-abanos si un zambet cum nicicand n-a mai vazut in lume.
Un nume scris in graba in minte-i rasuna si ochii mai apoi pe text si pe-alta poza-si indrepta.
Cand se vazu pe el in cea de-a doua poza, un fior rece inima pe-ndata-i sageta.

Era chiar el, dar poza asta unde l-o fi imortalizat si cand?
Cu mintea ratacita-n intrebari vazu o data ce-al sau timp n-o cunoscu nicicand.
Era din viitor, un viitor nu foarte-ndepartat, dar nu putea sa creada ce-n fata aievea el avea.
Se puse textul sa-l citeasca. Ea ii scria ca inima-i e a lui casa si ca, desi nu il stia,
Doreste tare sa il vada, c-asa dor mare i-a sadit in suflet, cum nu a simtit niciodata.
Si c-asteapta din partea lui, daca-ntalnirea o dorea, sa-i dea de veste-ndata.

El peste poate de confuz si tulburat de ce-i fu dat sa vada,
Scrisoarea o lasa fara de voie usor din maini sa-i cada.
Si vrea s-o lase acolo, ca si-ntreaga poveste, in ungher de-amintire,
Caci pentru el nu e nimic mai mult decat a unei minti bogate-nchipuire.
Dar cum s-o faca, daca il bantuiau ochi negri de migdala si un zambet cald din strania lui poveste?
Nelinistea domnea in sufletul ce pan-atunci fu apa cea mai lina, si iata ca se hotari ca ei sa-i dea o veste.

Emotionata, in trenul ce-o purta spre misteriosul foc ce inima-i de-o vreme aprinde,
Cu a lui epistola in mana si in suflet, viseaza cum va fi cand el in brate-o va cuprinde.
Iat-o ajunsa in al iubirii ei sanctuar, oras frumos la mare,
Si in final la poarta casei lui, voind sa-l vada aievea cu ardoare.
Cand poarta se deschise, ochii li se-ntalnira tainic,
Si astfel biruira destinul ce pe ei ii despartise amarnic.

Uimiti se intrebau cum de in inimi isi intrasera ei doi asa, chiar de departe,
Fara simtiri, far de atingeri, doar cu priviri din poze moarte.
Dar nu le mai pasa, atunci n-aveau trebuinta ei sa stie,
Cand focuri isi impreunau si le stingeau pierduti in dragostea lor vie.
Lui nu-i venea a crede cum inima a-ntaia oara-n viata are a sa regina,
Iar ea cu sete il iubea, topindu-se in al lui trup si suflet, ambii o fiinta sa devina.

Cand bratele pe ea o gazduiau, boala-i era o gluma, si muntii vietii oricat de-nalti erau, usor el ii urca.
Iar pentru ea, i-era un bland arhanghel, aprigi demoni din ea cu pace si iubire mereu el biruia.
Iubirea-i inalta, se bucurau nespus de-acasta fata calda-a vietii, ce in sfarsit lor le zambea.
Dar iata ca timpul nu iarta, cand cartea-i e aflata, si a sa revansa degraba va veni sa-si ia.
Cu capul pe-al sau piept, asa atatea dimineti pe ei ii surprindeau,
El o priveste imbatat de drag, cum ochii-i de migdala de dupa pleoape se-odihneau.

Deodata brusc ea se trezi, numele-i aruncand precum o piatra in apa cea mai lina.
El speriat se-ntreaba oare ce somnul atat de dulce ei i-o fi intrerupt, o fi avand el vina?
Acum totul stia. Stia de unde a venit si cu ce scop, dar nu asa trebuia sa fie,
Trebuia destinul sa-l accepte, pe el sa-l aiba doar icoana de iubire, atat de vie.
Nu trebuia sa-ntoarca roata timpului, caci iata, ea i-a condamnat la cruda despartire.
Pentru ca lor le-a fost sortit, iubirea sa si-o afle-n nemurire.

El nu intelegea dar nici nu isi dorea s-accepte,
Dar iata-n ea dureri teribile incep a creste.
In bratele-i de inger, amarnic ea se chinuieste,
Iar el simte al ei trup ca un taciune, ce-l arde nebuneste.
Ea striga-n agonie ca-n casa ei trebuie s-ajunga,
Sa-si faca al ei retur in timp, furia poate i-o alunga.

Asa isi lasa a ei iubire, cu promisiunea ca-ntr-o zi vor fi ei doi in lumea far de lacrimi.
Si iat-o iar in casa ei, pe gresia rece, in maini tinaind al ei album, inecata-n patimi.
In fata mobilei, complice la a timpului ei ciopartire,
Se straduieste sa se vada asa cum era ea atunci, cu mult timp inainte,
Chipul si corpul rau o ard, iar gandul ei, plumb de teroare incearca pe-a sa pagina din timp s-o reintoarca.
O rugaciune-nalta-nflacarata, si iat-o brusc, ajunsa-n al ei timp, cu ochii linistiti plimbandu-se pe-un vechi album, netulburata.

In timpul lui, el inima avea pe rug, dor greu sufletu-i incarca,
Nu-ntelegea cum de a fost posibil si nu voia s-accepte asa ceva,
Ca a pierdut mult prea usor dragoste pura ce in lumina fiinta-i inalta,
Si foc de gheata in a sa inima prea buna, noian de negura si aspre patimi faurea.
In viata lui pe nimeni si nimic vointa si speranta nu a lasat sa ii rapeasca,
Dar a ei dragoste la haosul durerii pe el l-a condamnat, insa o lume luminata curand il
va chema, sufletul sa i-l odihneasca.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi mai vii!

Să nu-mi mai vii vreodată-n gând!
A ta iubire nicicand n-a vrut si nici nu va sa vie,
Sa-mi dea de stire ca tot ce simt nu-i dulce amagire.
Peste-al tau chip praf de amintire-am pus, sa nu-mi mai vi nicicand!

Rugi tot am inaltat, sa-mi vi sa te-am a sufletului stea.
Tu nu m-auzi sau nici nu vrei, in vis macar sa mi te-arati.
Ma lasi prada iubirii de tarana, fara vreun fond, cu ea sa-mi invelesc sufletul gol ca-n alte dati,
Cand gandul cel pribeag te cheama sa picuri dor ce-mi umple iar si iar inima grea.

De ce ochii mi-ai pus pe-a ta icoana draga
Şi inima ai vrut sa-mi iei in stapanire?
Oare nu ti-e de-ajuns noianul tau de stele
Si-o lume plina de lumina, in care sufletul iti are casa?

În inima fac loc pentru altcineva, nu te mai vreau in ea!
Vreau un trup de tarana ca si mine, sunt om ce stele nu poate s-atinga.
Vreau sa iubesc, sa fiu iubita, sa dau si sa primesc, focuri sa mi se stinga!
Pe tine lacrimile fericirii te vor sterge, sa-i fac pe plac destinului ce crunt tot m-amagea.

Da, ma voi manji de lumea mea, de zloata si pacat!
Asta lume imi este data, desi sufletu-mi strange si-n cazne-l poticneste,
Când el viseaza tainic sa iubeasca stelele nemuritoare, asa ca-ntr-o poveste.
Nu-i vina mea ca Universul mi se-mpotriveste sau ca tu nici n-ai incercat.

Te las in lumea cea de astri, pacea sa-ti fie a ta iubita,
Saruturi, razele tandre de lumina pe gura-ti ce poate pe mine ma dorea
Si norii cei de catifea, ai pasilor tai palme ce fauresc a lumii mele falnica perdea
Lasand Soarele tot s-atinga, insa prezenta ta nicicand iubirea sa-mi aprinda.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plange!

Citesc in ochii ei durere,
Si ma gandesc ca nu-i de-ajuns
Sa aiba atat de multe daruri,
In sufletu-i de nepatruns.

Mai trebuie si-un strop de soare,
Sa-i incalzeasca inima,
O picatura de iubire,
Sa schimbe-n bine viata sa.

De-ar intelege ca in viata,
Trebuie s-astepti si sa iubesti,
De maine viata ei s-ar umple
De fericire, ca-n povesti...

Dar cand ai varsta tineretii,
Si viata e la inceput,
Ai vrea sa schimbi marea cu muntii,
Sa faci ce nimeni n-a facut.

"Copila mea, iubirea mea,
Asteapta si nadajduieste,
Si vei vedea ca rand pe rand,
Tot ce-ti doresti, se implineste.

Nu-ti frange aripile-n zbor,
Ca zborul tau se intrerupe,
Planeaza sigur si usor
Si calea dreapta nu se rupe.

Ai suferit prea mult, deodata,
Din lacrimi poti face ocean,
Dar nu uita ce-a spus odata,
El, inteleptul indian.

Tagore a spus ca fiecare,
Isi are suferinta lui,
Si-a lui din toate-i cea mai mare,
Mai mare nu-i a nimanui.

Ca orice om spune astfel,
Si-n felul lui are dreptate.
Dar nu uita copila mea,
Si lectia de demnitate."

poezie de Iulia Comaniciu
Adăugat de Iulia Comaniciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi vii mereu în gând!

Să-mi luminezi mereu fiinţa, vreau să-mi vii pururea în gând!
A ta iubire nicicand nu am stiut-o, dar poate intr-o zi ea va sa vie,
Sa-mi dea de stire ca tot ce simt nu-i dulce amagire.
Peste-al tau chip praf de iubire am pus, sa-mi vi-n lumina pururea in gand!

Rugi tot am inaltat, sa-mi vi sa te am a sufletului stea.
Stiu ca ma vezi dar lumea ta te tine, nu poti in vis sa mi te-arati.
Te caut in trup de tarana, iubire efemera, acum ca si in multe alte dati,
Cand gandul meu pribeag te cheama, sa torni dulce nectar in inima-mi cea grea.

Ochii mi-ai pus pe-a ta icoană dragă
Şi inima-mi ai luat-o-n a ta stapanire,
Căci ceva poate-ti lipseste, in noianul tau de stele
Şi-n lumea luminata, in care sufletul ti-e acasa.

In inima n-am loc pentru un altul, pe tine te vreau pururea in ea!
Desi imbratisez trup de tarana, sunt om ce stele ar vrea s-atinga.
Vreau sa iubesc, sa fiu iubita, sa dau si sa primesc, focuri mari sa se stinga!
Pe tine timpul nu te sterge, oricate saruturi pe buze as avea.

Eu ma manjesc de a mea lume, de zloata si pacat,
Asta lume imi este data, desi sufletu-mi strange si il tot cazneste,
Cand el iubeste stelele nemuritoare, asa ca-ntr-o poveste.
Destinul mie mi se-mpotriveste, dar tot te chem neincetat.

Asteapta-ma in lumea-ti cea de astri, poate acolo iti voi fi iubita,
Saruturi tandre sa iti lase a mea gura ce numai pe tine te vrea.
In norii de lumina sa faurim iubire mare cu a inimilor noastre andrea,
Lasand Divinul pe noi sa ne-atinga si Infinitul in bratele-i vesnice sa ne cuprinda.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea

viata acum mi se pare
o flacara ucigatoare
te manii cand e insuficient ceea ce primesti
pe altii dai vina, dar nu te gandesti
ca ai fi putut nici atat sa nu ai
ca trebuie din cand in cat sa mai si dai
pe altii sa-i faci si tu fericiti
fara sa ii faci sa se simta mintiti
dar nu poti... asta-i firea omeneasca
parca din pamant a fost scoasa!?

poezie de Raluca Rusoiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ea, femeia...

E ea femeia ce-n viata iti apare
O tainica lumina in noaptea efemera,
In brate te atrage, iubindu-te cu-ardoare
Hranindu-te cu-a dragostei himera.

La inceput izvor de daruire
Ingenua, gingasa si gata sa-ti ofere
In viata cenusie doar clipe de placere
Te lasa ca sa gusti din fericire.

Dar focul ce-l aprinde se-nteteste
Si viata-ntreaga ti-o cuprinde
Femeia este fiara cand iubeste
Nu iarta pe barbatul care-o vinde.

Dar de vei sti sa-i fii mereu aproape,
Ea dulci fiori in tine va aprinde
Pe al iubirii val, te va purta departe
Corabie de-a pururi, in viata si in moarte.

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Ildico Asandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă-ntorc la tine

Mă-ntorc mereu la tine, când vidul mă cuprinde,
Cand nimeni nu m-alina, ci focuri grele aprinde.
Caci tu mi-esti inspiratie si-a diminetii stea,
Ce reveleaza Raiuri nestiute-n ea, inima mea.
Asterni usor, dulce fior pe trupu-mi ostenit
Si-ale iubirii doruri, campii de flori in gandu-mi chinuit.

Ma-ntorc mereu, parca asta-ti doresti si ma surprinde,
Cand cred ca m-ai uitat, tu mi-amintesti ca fac parte din tine.
De-ajuns ar fi sa te privesc, sa risipesc a plumbului perdea,
Ce greu se lasa-n suflet, croita in destin de-o prea cruda andrea.
Inger al vietii mele, asa cred c-ai venit,
Dorind sa-ti plamadesti in mine palat de neclintit.

Mă simt murdara, intinata, de mocircla unei lumi tot mai haine,
Cand fug din ale tale brate calde in cele ale unei carni plapande,
Ce-mi incalzeste pentru o clipa fiinta, starnind apoi nelinistea.
Atunci tanjesc sa-ti simt din nou de pace datatoare, atingerea.
Eu nu te merit si nicicand nu cred ca mi te-ai cuvenit,
Dar viata mi te-ntoarce zilnic in suflet inzecit.

Complot oi fi facut cu al meu destin, talanti ai dat pe visele din mine,
Ce mintea-mi binecuvanteaza, ca ploaia pajistile aride.
Si ii dai inimii tandri fiori ce-n spirit imi sadesc increderea
Ca tot in viata trece si-ntr-o zi-mi vei fi alaturea,
Sa nu mai plec nicicand din ale tale brate, ce-n mine aprins-au foc nestins,
Sa-ti stiu iubirea ce-am simtit-o de atatea ori numai in vis.

O adiere lina, asa mi-e tot ce te-aduce-n mine
Si toate caznele le vad prin ochii tai, vapai nestinse,
Ce-au biruit orice, si-mi dau si mie forta de a-ti fi asemenea,
Chiar de-ntre noi sunt grele hauri ce doar lumina le atinge pururea.
Din bratele luminii cu ochi de stele tu ma vezi, un biet destin vesnic cuprins
De-atata dor care la tine ma-ntoarce cu sufletul aprins.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa

Zdrobit de-al nimbului curat,
Trecut prin viata cu pacat,
In clipa resemnarii-n tine,
Vei stii ce-nseamna sa faci bine.

Vei intelege-ntr-un sfarsit,
Ca tot ce-a fost in infinit,
Va trece peste noi far'nepasare
Lasandu-si haina rece, arzatoare.

Dar tu... clipa a resemnari...
Chiar nu-ntelegi culmea dureri?
Nu lasi in om, leac de scapare,
Si vrei sa-l duci spre disperare!

Sa-i curmi a vietii-nflacarare,
Sa-l lasi pribeag ca si urmare,
Sa-i dai batai de bici cu foc,
Sa-l lasi pustiu, far'de noroc.

Si chiar de toate astea vina,
Izbindu-l de pamant cu stima,
Naltandu-l spre inaltul cer,
Tot om va fi, un om de fier.

Chiar in sfarsit de vei pali,
In biata sa fiinta... vei domolii,
Un suflet plin doar de durere,
Ducadu-l sus de sumbra-i decadere.

Si tot ce va ramane-n viata,
Patruns cu Duh si cu speranta,
Va-ntreprinde un Paradis,
Cu foc de aur de nestins,

Cu flacari ce nu vor lovi,
Decat in cei ce vor lipsi,
Si-n tot ce este nepasare,
In toti si-n toate, cu ardoare.

Si in final, tot ce a fost,
O viata simpla, dar cu rost,
Trecuta toata intr-o clipa,
Vei intelege-ntr-un sfarsit,
Ca iadu-i cel ce ne despica...

poezie de Dănuţ Bărbuşelu
Adăugat de Dănuţ Bărbuşelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regasirea din vis

Se intalnira intr-o zi ploioasa,
cand soarele uitase sa rasara
si soarta hotarase ca atunci
acele doua inimi sa tresara.

el ii vorbi cu inima deschisa,
fara a se gandi daca mai are rost
sa jure iar credinta si iubire
pentru ceva ce mai demult a fost.

dar totusi a-ncercat s-o tin-aproape
in lumea lui si-n inima-i umbrita,
parea mai sincer ca oricand,
dorea ca ea sa stie ca-i iubita.

"trec ani in sir pierduti in fum,
dar inca te iubesc, desi mi-e greu s-o spun;
ma vad mereu parca purtat de-o stea
punandu-ti mana calda-n mana mea
si noi zburam in zarea-ndepartata,
fara sa ne gandim ca vom veni vreodata
aici, acasa, in aste vremuri grele,
mai bine tac, hai sa uitam de ele
si sa zburam departe asa cum ne dorim
si tot timpul pereche, tot timpul noi sa fim."

ea-l asculta timida si tacuta,
fara sa stie ce sa creada,
dar inima-i dicta:"-iubeste
si lasa lucru-acesta sa se vada".

si s-a supus intregii ei fiinte
si s-a lasat purtata iar de valuri
ca mai demult cand impreuna
visau la marile-idealuri.

"inchid ochii si curg lacrimi
pe-ai mei obraji umbriti de vise,
te vreau aici, mi-e dor de tine,
te vad sub pleoapele-mi inchise.

suntem pe-un munte singuratic
si tu ma tii in brate strans,
emotii mari ne coplesesc
de fericire si de plans.

si totusi stiu ca este vis,
dar cred in el, e visul meu,
mi-e teama sa-mi deschid iar ochii,
mi-e teama si imi este greu."

dar totusi si-a deschis iar ochii
si lacrimile-i impanzira,
vazu ca ii era aproape
si parca nu mai auzira.

era o liniste deplina-n noapte
iar norii parca-ncet plecau,
tocmai atunci cand acei doi
spre infinit usor zburau.

poezie de Marta Carmen Ioana
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor d-un inger

Mi-e dor de tine, suflet bland,
Mi-e dor de tine, ma rasfrang.
Nu pot sa merg far' al tau pas,
Nu pot vorbi far de-al tau glas.

Ingan, rostesc, dar fara rost,
Nu pot schimba tot ce-a fost,
Chiar de-ar zbura timpu-napoi,
Nu pot schimba ce e-ntre noi.

Si merg, asa pe-un drum al meu,
Far-a mai sti ce-i bun sau rau,
Far-a simti iarna ca-ngheata,
Fara-ami mai sti rostul in viata.

Dar tu, ai fost al meu calau,
Razbit in frunte de-al tau rau,
Ai aruncat simpla-mi fiinta,
Prin largul hau de necredinta.

Si-acuma, reintors in viata,
As vrea sa cred intr-o speranta,
As vrea sa simt al tau fior,
Sa sar in foc far'de sa mor.

S-ating inaltul cer cu stele,
Sa vad cum lumea crede-n ele,
Sa trec prin forfota furtunii,
Sa-nghet usor sfarsitul lumii.

Dar din patrunsa-ti inganare,
Ajung sa spun incet, cu jale,
Ca focu-i trup din al tau trup,
Si-ajung sa sfasii si sa rup,

Din Soare, ca si Prometeu,
Un foc de sata de la zeu.
Dar cu ce rost in asta zi?
Sa-i mai ajuti far'a clipi?

Iti meriti oare obarsia?
Ce-ti rupe-n farami bucuria?
Sa lasi pamantu-ti sfant acum,
Si sa-ti arunci viata in drum?!

De ce? Si pentru cine chin?
Pentru un simplu gand hain,
Care nu-ti lasa loc de mit,
Si te aduce-n asfintit...?
..........................

Precum un suflet rastignit.
Ajuns pe-un drum mult ocolit,
Unde un om pripit de casa,
Nici apa din izvor nu-ti lasa?

Sa-nduri atata chin nebun,
Pentru-ati auzi un nume bun?
Iti merita a ta suflare,
Fiinta care-ti da salvare?

Si-ntr-un final, asa de-ar fi,
Nu poti vreodata ca sa stii,
Ca simplu-i suflet prihanit,
Ingheata timpul infinit.

Si-aduce-a ta slavire-n cer,
Far'a lasa loc de reper,
Far'de-a pasi cu chibzuinta,
Pentru-a iesi din pocainta.

Acum, cand ingerii-s in cer,
Esti tot ce mai pot ca sa sper,
Esti inger, om sau doar fiinta?
...........................
Intr-un sfarsit esti rea credinta.

Cat despre dorul meu rapus,
Raman sa spun cu capul sus,
Ca ingerii de sus gramada,
Picat-au fara de zabava.

Iar tu, inger al meu posac,
Imi lasi ca pestele in lac,
Doar o sclipire-n umbra ta,
Sa-mi tina calda inima...

poezie de Dănuţ Bărbuşelu
Adăugat de Dănuţ Bărbuşelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei lacrimi reci şi trei mai calde

Trei lacrimi reci şi trei mai calde
Curgeau la fiecare pas
Şi zi de zi noapte de noapte
Eu tot acelasi am ramas

Acuma sufar in tacere
Ca-mi stiu povara ce o duc
Şi nu am leac de mangaiere
Nu stiu ce cale sa apuc

Si zi de zi ma lupt cu viata
Dar poate Bunul Dumnezeu
Sa-mi ia cu mana toata greata
Ce-o simt in piept acuma eu

Ma simt strain pe-aceasta lume
Ma simt de parca nu as fi
De parca sunt si fara vrere
Ma simt de parca n-as trai

Acuma scriu in suferinta
Si gandurile-ncet dispar
Caci nu mai am acea vointa
Sa fac din randuri un tipar

Acuma scriu cu-ngrijorare
Si-acuma spun tot ce gandesc
Ce am in sufletul meu mare
De care nu pot sa vorbesc

E-un mare dor ce ma apasa
Un dor pustiu si fara glas
Dar nimanui deloc nu-i pasa
Caci eu in urma am ramas

Parcurg si anii tineretii
E-un mare drum obositor
Acuma simt amploarea vietii
Si bucuria tuturor

E-o bucurie infinita
La care nu sunt invitat
Ca toata lumea e menita
Sa-mpartaseasca-acelasi sfat

Ma simt slabit fara putere
Ma simt de parca nu as fi
De parca sunt si fara vrere
Ma simt de parca n-as trai

Imi simt si corpul cum se zbate
Cum tremura la orice pas
Dar eu ma rog totusi in soapte
Sa nu pateasca alt urmas

Eu ma gandesc la lumea toate
La binele ce l-am facut
Chiar daca mai greseam vreodata
Am inchis ochii si-am tacut

Caci nu e om in lumea-ntreaga
Sa nu greseasca far'a sti
Si nu e dragoste curata
Sa nu te poti indragosti

Trei lacrimi reci si trei mai calde
Curgeau in fiecare zi
Soptind in somn cateva soapte
Ca mai e mult pan'voi muri

De e sa mor nici rau nu-mi pare
Ca am avut o viata grea
Si am familia mea care
Va plange in urma mea

Mi-e mila de ai mei de-acasa
Dar mai ales de mama mea
Caci numai ei ce mult ii pasa
De mine, de comoara sa

O vad plangand si totusi tace
C-ar vrea ca sa ma vada des
Dar roata greu se mai intoarce
Doar dac-o-ntorci in sens invers

Mi-e greu s-o vad in suferinta
Ca m-a crescut la sanul sau
Ma aparat de-orice fiinta
Ce ma vorbea numai de rau

As vrea acuma mama draga
Sa iti ofer inima mea
Dar din pacate nu e buna
Si tot mai mult te va durea

Si zi de zi pe timpul verii
Cand stelele vorbeau in soapte
Si-ti picurau din ochii serii
Trei lacrimi reci si trei mai calde

poezie de Georgian-Ionuţ Zamfira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Madalina lumina zeilor

din mosi stramosi cuvant s-a dus
cu vorba despre-o fata
cu ochiul gri, cu chip apus
cum nu a fost vreodata.

asa un zambet calduros
si-asa o gura rece
cum nici un basm.. cel mai frumos
nu l-ar putea intrece.

Pe cat de moale parul ei
era si foarte dulce
de multi flacai doreau sub tei
cu dansa sa se culce.

Si-n cer era privirea ei
si-n luna ochiul care
vrajea feciorii tinerei
si-i punea la picioare.

-Si firele-i de par erau
izvoare printre stele
si-n orice lume ajungeau
dar nu privirii mele.

-Eu visator nemuritor
precum nu este altul
Sa stiu de dragoste si dor
as parasi inaltul.

De-aici din cer veghez atent
o lume-ndragostita
se misca totul dar e lent
dar ea e infinita.

-Este pe cer, pe camp, pe lac
Este aici la mine
De-al dansei drag berzele tac
Furtunile-s senine.

-Nu stiu ce oare tine-n ochi
Mister, pacat, minciuna
Frumoasa-i vai nu fi deochi
si ganduri imi aduna.

-Eu muritor nu vreau sa fiu
Dar ochiul ei ma cheama
De dragul ei nimic nu stiu
Si nu imi este teama.

-As vrea sa sar din norii mei
S-ajung acol' la tine
dar ce sa fac cu anii mei
Nu vreau sa se termine.

Si-asa a stat maretul zeu
Pe ganduri toata luna
De coborat lui i-ar fi geu
asa-i intotdeauna.

Dar poate ea ar accepta
la dansul sus sa urce
Sa uite viata.. moartea grea
la pieptu-i sa se culce.

cum a gandit a si facut
Pe-o raza da de stire
la ceilalti zei de prin tinut
de marea sa iubire.

Si pregatit ca de razboi
cu sabia si scutul
a coborat aici la noi
sa-si vindece uratul.

Si pas cu pas pe urma ei
Mai repede se-ndreapta
si o gasete langa tei
-Oare pe cine-asteapta?!

-Sa nu te-ascunzi ca te-am vazut
Flacau cu fruntea verde
Stiu ca te crezi neprevazut..
Ei bine.. nu mai crede.

-Eu te-am simtit subtil de ieri
Cand ma priveai din ceruri
si stiu ce ai venit sa-mi ceri
pai fao-n mii de feluri.

-Caci orice-ar fi n-am sa accept
Sa fiu nemuritoare
Ci mai degraba am s-astept
Sa pier precum o floare.

Maretul zeu.. mirat.. tacut
nu stie ce sa spuna
el insa nu se da batut
si o curteaz-o luna.

o cauta si prin paduri
de-amaorul fetei zace
prin ploi, furtuni si crivaturi
si-n vultur se preface.

Si in speranata de-a gasi
Pe marea sa iubire
Si printre munti se napusti
S-arunce o privire.

Acolo langa un salcam
Cu flori precum scanteia
Fata pazea al ei taram
Si nimeni n-avea cheia.

Cand da sa coboare la ea
Copacii se aduna
Maretul zeu nu-ntelegea
de ce vor sa se-opuna.

-De ce te-ascunzi de ochii mei
Frumoasa domnisoara
De-as vrea sa trec nu este tei
ca sa ma tin-afara.

-Ori nu ar fi mai bine azi
Precum intotdeauna
La vorba buna sa imi cazi
atat vreau numai una.

-De ma urasti acum sa spui
Si nu mai sta pe ganduri
nu vrea sa fiu al nimanui
traind pe sapte randuri.

-Un singur sens in viata mea
atat e numai unul
cu radacini cum dragostea-i
mai vie ca alunul.

-Nu vreau sa trec de-acesti copaci
Ci vreau ca asta seara
cu gandurile sa te-mpaci
sa fii la tei diseara.

Sta mandrul zeu tot asteptand
o ora... apoi doua
Si cucerit de-un singur gand
se face ora noua.

Apoi cand visul lui s-a stins
fara speranta.. fata
Pe mana stanga l-a atins
-Stai nu mai plange gata!

-Am stat in lac si m-am gandit
ca nu pot tine-n mine
un suflet mic indragostit
de tine.. doar de tine.

-Azi recunosc ca nu mai pot
Sa spun ca nu imi pasa
Nu stiu din suflet sa te scot
Si dorul ma apasa.

-Mai greu imi este sa traiesc
cu tine pe vecie
Desi te vreau si te iubesc
nu-i loc de bucurie.

-Sunt fericita ca ma sting
si azi iti cer iubite
vreo sapte ore sa te-ating
ca sa te am in minte.

-De vrei s-o iau pe urma ta
nu-mi cere.. nu se poate
asa povara n-oi purta
Raman cu a mea moarte!

-De ce nu vrei tu soarta mea
Fii muritor ca mine
Lasa s-aleaga dragostea
ce este rau sau bine.

Si cat mai sta si se gandi
Dar nu stia s-aleaga
sa faca voia inimii
ca-i este fata draga.

S-ar desparti de cer si nori
De tronul sau de rege
Insa de gandul c-ai sa mori
Nu-i vis sa te dezlege.

A hotarat prin lupta grea
Cu sine dimineata
sa ia cu dansul dragostea
si sa isi schimbe viata.

In timpul asta langa tei
mireasa se arata
si se vedea-n privirea ei
o dragoste curata.

dintre tufisuri cu un pas
un tanar se indreapta
fara curaj si fara glas
la fata ce asteapta.

nu era el maretul zeu
era un simplu tanar
care s-apropie mai greu
si-o pipaie pe umar.

Atunci si fata da din par
si se intoarce-n data
prin toate frunzele de mar
dar e stapunsa-n data.

-un simplu tanar m-a atins
Si n-am stiut a-l tine
prin vraja cercului aprins
indepartat de mine.

-Cine esti tu baiete drag?
Sa spui acum.. indata
-de-o vreme numai grele trag
Catand o dulce fata!

-Ori tu esti zeu.. ori demon stiu
ca nu te simt cu teama
-De-o viata caut ochiul griu
de-o viata el ma cheama.

-Am rascolit si munti si mari
nu am stiut de mine
si fara seama de urmari
cu gandul dupa tine.

-Azi te-am gasit.. spune ceva
de ti-ai schimbat destinul
de ai pe altul undeva
si nu-mi aprinde chinul.

Cu ochiul gri era privit
baiatul.. cu dorinta
de fata care l-a vrajit
si care i-a dat fiinta.

Din pieptul ei era desprins
Si ea era din dansul
L-ar fi iubit l-ar fi respins
si o apuca plansul.

in vremea asta zeu maret
nu stie viata care
printr-un flacau mai indraznet
il pune la-ncercare.

se pregatea a renunta
pe veci la nemurire
atat stia.. atat simtea
o voce cu iubire.

Micul baiat mai tinerel
o prinde cald pe fata
si ea il tine strans pe el
se stiu din viata toata.

n-a trecut mult si un sarut
isi spune lin cuvantul
iar el se face disparut
iar ea cu el ca vantul.

Marele zeu din cer venit
pe-o stea coboara-n vale
-nu-i langa teiul prea vestit
ce-o pune ea la cale.

el nu stia.. nu-ntelegea
unde e fata oare
statea ofta.. apoi plangea..
noroc de zeul Soare.

-Ce cauti tu.. sau ce astepti..
de mult timp nu mai este
Tu stai in lumea celor drepti
ce-a fost e o poveste.

-Fata pe care o iubesti
acum e-n alta parte
.. de-o cauti nu ai s-o gasesti
ea e acum departe.

-Si daca va veti intalni
in viata inc-o data
sa stii ca tu o vei privi
ca pe o simpla fata.

-sa stii ca viata ce-ai primit
cu darul vietii pure
nu foarte multi l-au pretuit
si multi ar vrea sa-l fure.

-In ochii tai sta dragostea
in bratul tau puterea
Tu stai pe cer precum o stea
si dulce esti ca mierea.

-Insa de ea te-ai molipsit
Si simt o ura mare
nimeni de chin nu e lipsit
nici zeul cel mai mare.

-Tu ia si vezi de viata ta
Si uita tot amarul
-As vrea sa uit.. dac-as putea
Dar azi e plin paharul.

-De azi sunt zeu si pe pamant
Din zi si pana-n seara
Si tin sa fac un juramant
Candva o s-o vad iara.

Precum a zis a si facut
A colindat pamantul
Si poate liniste a vrut
Sa simta din nou vantul.

Dar cata vreme a trecut
fara ca el s-o vada
inc-o iubea ca la-nceput
Si nu-i venea sa creada.

De cate ori a suferit
Nu stiu nici ei.. copacii
De cand e trist.. s-au ofilit
Si s-au uscat saracii.

Caci toata puritatea lui
pe lume se revarsa
dar cum e trist. n-ai cui sa-i spui
ca lumea lui e arsa.

Un foc nebun a inceput
sa spulbere natura
desi e bun.. stiu ca n-a vrut
Dar tot l-a ajuns ura.

Acum si trist si-nebunit
De dragostea pierduta
Nici drumu-i nu e socotit
Si el e in deruta.

Asa de trist pan intr-o zi
cand marea era calda
cu ochiul sade a pazi
doi tineri ce se scalda.

Baiatul ca orice baiat
Dar fata mai timida
Precum o frunza s-a lasat
Iar el ca o omida.

Si o saruta pe bujori
Si-apoi pe toata gura
Ca doi copii purtati pe nori
ce nu-si mai au masura.

Ca doua frunze au zburat
La satul de pe vale
si unde au intampinat
un mosnegut in cale.

Vindea saracu ce avea
Frumoase haine, vase
incat nimeni nu indraznea
Asa prilej sa lase.

Flacaul sta nerabdator
cat ea prin tot priveste
Si mai in fund de locusor
hainute gri zareste.

Mai lasa hainele si hai
Asa urate rochii
chiar nu ai banul cui sa-l dai?
Ia si deschide ochii.

Si i-a deschis si erau gri
Si mare-a fost uimirea
Pe zeul care o zari
cum ii ardea privirea.

Fara de gand.. fara de glas
Spre dansa se indreapta
Si o ajunge dintr-un pas
si-o ia de mana dreapta.

-Cat te-ai schimbat cat ai crescut
tu m-ai uitat.. se poate
Dar toata vremea ce-a trecut
Mi s-a parut o noapte.

-O.. nu esti tu cum s-ar putea
sa dai de urma noastra
-Asa de mare-i dragostea
cat bolta mea albastra.

-Si-acum ce vrei.. ce crezi ca pot
Sa zic de-atata vreme
-am vrut din mine sa te scot
dar inima se teme.

Si -amarul cade de pe stanci
in ochii ei de piatra
durerile-s asa de-adanci
cainii le simt... si latra.

Ea nu mai e ca la-nceput
Si-arata mila -n ochii
In care totul e pierdut
si se cufunda-n rochii.

-Te rog sa pleci ca nu mai pot
Sa ma intorc cu tine
Si ia si uita-ma de tot
Asa e cel mai bine.

-Privesc in ochii tai amari
Trecuta multa vreme
La fel de pura tu imi pari..
Si n-am de ce ma teme.

-Dar daca tu imi cer sa plec
Si sa ma sterg din lume
Privirea astazi mi-o aplec
Tu sa ma strigi pe nume.

-Suflet de zeu din trei verigi
Se rupe ca o ata
Cand tu pe nume ai sa-l strigi
Si-i dai o noua viata.

-Daca tu vrei asa sa fac
Stiu ca e cel mai bine
Eu l-oi rosti sa-ti fac pe plac
Si ai sa uiti de mine.

-Preum e cerul de frumos
Asa e jos si marea
Vlad zeul cel mai curajos
Eu iti aduc uitarea.

Trec ani, trec luni.. si toate trec
Maretul zeu ramane
peste trei fete ce petrec
Privirea el si-o pune.

Acolo langa vechiul tei
fac cerc.. si rad.. danseaza
Si din magia dragostei
Cu una se viseaza.

Era micuta ea de fel
Timida la privire
Dar o zeita pentrul el
O oaza de iubire.

Mai cu curaj mai cu noroc
Cand rasari lumina
Nu mai erau trei fete-n joc
Ci numai Madalina.

Asa o frumusete-n vis
Nu stiu de se arata
Dar Vlad cu ochiul larg deschis
O indrageste toata.

Pe cat de orb a fost candva
Acum norocu-i mare
Si simte ce se va-ntampla
Pana si zeul Soare.

Cand se trezi cu ochii mari
Copila ca sa plece
Inconjutrata de artari
Nu sti ce se petrece.

Acolo Vlad statea pe flori
iar ea spre el se-ndreapta
El se retrage intre nori
-Stai nu pleca.. asteapta.

-Of esti frumos cum doar in vis
un inger se arata
Cu ochi caprui si chip deschis
Si mana delicata.

-Eu te-am simtit si-n visul meu
Ca vantul care trece
pe care-l prind chiar de e greu
si nu-l mai las sa plece.

-Hai inapoi la pieptul meu
Si dulce ma saruta
Nu-mi pasa sincer de esti zeu
te voi urma.. asculta.

-Un cantcel eu iti trimit
Mai pur nici ca se poate
cum numai vantul linistit
revarsa peste noapte.

Si-a coborat plin de amor
Si ea l-a prins in lacrimi
S-au sters si urmele de dor
S-au sters si multe patimi.

Si cata vreme a trecut
Ei s-au iubit in ploaie
Si s-a nascut un inceput
Fara tristeti.. razboaie.

Si cum trece vremea trece
Nimeni nu va putea sti
Fie viata cat de rece
Ei mereu se vor iubi.

Si prin vant si prin furtuna
Impreuna v-or zbura
c-un sarut si-o vorba buna
pana cand s-o termina.

N-a tinut prea mult visarea
Fata a imbatranit
Cum s-a stins si lumanarea
Asa dansa a murit.

La mormantu-i sta si plange
Micul zeu indurerat
ia pamant.. la piept il strange
si-apoi cade intristat.

Prinde-n mana o petala
Singurel in cimitir
Si privirea lui cea goala
o preschimba-n trandafir.

El se-nfinge in pamantul
Unde dragostea s-a dus
Chemand ploile si vantul
Sa-l petreaca spre apus.

Si in locu-n care plange
cu picioarele in sol
Cure-o lacrima de sange
de la ochiul cel mai gol.

Si-ntr-un tei maret se schimba
pe vecie... pentru ea
Noaptea pare ca se plimba
Dar il plimba dragostea.

Si-ntunericul se lasa
Peste ei mai trece luna
-Madalina esti frumoasa
Cum ai fost intotdeauna.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea mea

Cruce a mii de cazne ce se-nalţă absurde,
Zi de zi mintea-mi iscodeste tot mai multe.
Ajung pe rand la fiecare dintre-al lor liman,
Dar limanul e hotar pentru altele in care sufletul mi-l simt pribeag.
Şi niciun rod nu dau victoriile far de temei,
Doar hrana, fala si mandrie demonilor mei.

Bucurie, pace, stele rasarite pe noian de inimi fara atatea lupte,
Pentru mine ajung sa fie pietre rare, dar catre Raiul meu o punte.
As da orice sa fie izvor al sufletului de nectar,
Sa ia locul atator intrebari ce viclean tot apar,

Cand mintea-mi strange idei de pe nenumaratele-i alei,
Impreunate si absurde, ale nelinistii scantei.

Sunt cruci atatea-n orice viata, destinul tuturor ne imparte
Catusi izbavitoare pentru ele, suflete-ntinate,
De pacate proprii sau din ascensiune partajate-n dar amar,
Caci lumina din oricine, topeste negrul sinelui, e al vietii corolar.
La lumina cea dintai s-ajunga, in al Eternului crampei,
In veci sa nu se intineze de-ai Raului spini derutanti si atei.

Sunt mii de cai pentru toti dedicate, croite pe masura la fiecare-n parte.
Cadem, ne ridicam, si Binele din noi ne-ndruma mai departe.
Orice zi buna, rea, intoarce lin sau plin de patimi o foaie din al vietii calendar,
In care avem tel sfant sa facem Rai si in mocirla, sa ne-aparam al vietii dar.
Sa ridicam baraje in fata tumultului de inselatoare idei,
Nicicand sa ne impiedicam de-ai nostri demoni, sa trecem peste ei!

Cand lumina mi-e in suflet si mintea-i sol de pace,
Gasesc crucea izvor de mantuire si o duc senin in luptele-mi desarte.
E al meu destin sa vad neclar ce pentru altii e atat de simplu si de clar,
Caci mintea-i argint viu si, cercetand al clarului hotar,
Dezvaluie lumi nestiute, complicate, mari agitate ochilor mei,
Plamadindu-mi astfel crucea, din ale vietii grele averi.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atat...

O imbratisare calda si-un sarut
Atat as vrea nimic mai mult
sufletul bun sa ti-l ascult
Atat as vrea nimic mai mult

Un gand amarnic ma apasa
Sa-mi traiesc viata nu ma lasa
Un zambet as mai vrea sa-mi dai
In noptile calde de mai

poezie de Alexandru Cristian
Adăugat de Alexandru Cristian
Comentează! | Votează! | Copiază!

IUBIRE gust dulce prea amar, m ai facut sa sufar iar

A fost o data,,.., nu tare demult
Un singuratic baiat ce avea in al sau suflet mult
Mult dor,,, nimic de care sa te fi temut
Florin faiat fin cu inima de lut

Sansa lui I s a parut
Sa apara,, cand un glascior a auzit intr o iarna
O prea frumoasa fata,, din vis a aparut
Dar tot in vis a disparut, a treia zi, si el tot zbiara

Viata lui ce a trait,, a suferit prea mult
Crezut a ca suferinta v a fi la timpul trecut
Mut este dup ace s a petrecut
Nu intelege cum de ea,, chiar a putut??

Sa spuna ca l iubeste, foarte mult
Ca el este cum nu a mai vazut
Cu el doreste sa si implineasca al ei destin
Avea un glas din cel mai cristalin

Iubire un simtamint divin
Acum imi lasi un gust pelin
Si greu imi este sa ma abtin
A spune vorbe cu venin

De ce?? un cer senin
Se innoreaza,, si nu intervenim
Era totul asa sublime
Acum din plins nu ma mai abtin

Raspunsul la intrebare,, imi apare in departare
Straluceam precum un soare.. linga ea cu al ei nume splendoare
Soarele ce a stralucit,,, acum este naucit
Vremea de cand a trait si a fost iubit.. a fost oare vrajit??

Acum frica de femeie ii este,,, caci Florin nu mai este
Baiatul ce urca pe metereze
Pe toti sa ii salveze
Al sau suflet este in pioneze

El a vrut sa o salveze
Si a pornit la drum intr o noapte ca in poveste
I a dat ea acea veste,,, ca de acum a lui este
Peste orice el a trecut,,, de nimic nu s a temut

Sa o salveze,, urmina ca el sa se ruineze
Cum sa o calmeze??? a lui inima acum
Caci nu mai este el stapin
Inima lui a ramas, la ea in bagaje

Cum sa poata??? el sa mai traiasca
Intr o lume, ce nu stie decat sa urasca
El stie doar sa iubeasca
V a trebui,, cumva Florin sa supravietuieasca

Ea avea un glas cristalin. din cel mai fin
Atingerea ei era ceva divin
Surasul ei era,, ceva la care multi barbate poftim
Din mult acum nu a ramas nici macar putin

El sa devina sacal??? nu ere cal!
El are doar un pocal, in care strange mult amar
Ce l incarca pe samara
Si apoi pe al sau magar

Macar de I ar vorbii ea mai rar
I ar mai trece din amar
Dar a pierdut acest dar
S ar duce in calvar

Deja inima lui este data cu var
L a zambet el este avar
Cum sa mai iubeasca iar??
Prefer singur sa mi fac viata, precum un olar

Al vietii orar s a sfarsit
Daca nu mai pot a fi iubit
Mai am rost sa fi trait???
Raspunsul el nu l a gasit.........

poezie de Florin Găman
Adăugat de Florin Găman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio!

unde-s Doamne ce-au trecut,
anii dulci ai copilariei?
cand ma plimbam prin vai si lunci
pe drumul lung al pribegiei

s-au dus de-a valma si n-am sa uit
copilaria mea frumoasa
cand m aculcam in iarba verde
iarba verde de acasa

din flori frumoase, eu faceam
cununa la fetite dulci
eram copii, eram frumosi
unde-s anii de atunci?

si mi-e dor de lumea lor
de lumea draga a copiilor
sa ma plimb cu copilasi
prin roua dulce a florilor

imi curg lacrimi pe obraz
ma ascund incet, tiptil
nu pot sa-mi ascund dorul,
as vrea din nou sa fiu copil

sa mai retraiesc odata
momentele ce au trecut
sa mai sarut macar o data
mainile ce m-au crescut

scriind aceste versuri triste
as vrea acuma ca sa plang
toti plecam din lumea asta
trist, incet rand pe rand

plec din lumea trista,
intr-o alta mai straina
lacrimi reci imi curg pe fata
dupa viata mea iubita

adio-ti spun viata frumoasa
adio-ti spun fericire
adio spun familiei mele
adio-mi spun pe veci si mie

poezie de Boros Otto
Adăugat de Boros Otto
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

curiozitatea ma apasa spre moartea cea dorita,
am trait destul pe lume si de moarte-mi este dor
eu nu am avut macar nici clipa fericita
am fost absent in viata si astazi vreau sa mor
sa nu mai stiu de nimeni si nimeni sa nu afle
ca am trait vreodata cu patima si jind
mai bine niciodata eu n-as fi fost pe lume
ca nimeni niciodata nicio clipa nu m-a iubit
s-apoi mai am o dorinta, o singura dorinnta
cand va sosi clipa ca sa ma ingropati
sa fie la miezul noptii si nimenea sa nu planga
din suflet sa ma scoateti, din amintire sa ma uitati
nu mai vreau nicicand sa va mai vad vreodata
vreau sa ma odihnesc in adancul meu mormant
iar trupul meu cea fost odat' asa voinic
cand va putrezi atunci as vrea sa plang
sa inund acel sicriu cu lacrima cea rece
sa putrezesc cu dorinta nici trup sa nu mai am
caci sufletul ramane desi trupul trece
prin sange si melancolie as vrea ca sa dispar
si toamna cea ploiasa sa-mi ude atunci mormantul
si frunze ruginite sa fosneasca pe-a mea cruce
si clopotelor va rog sa nu-i aud cantul
caci viata e un cant ce se termina si se duce,
si nimenea la capul meu, nimenea sa nu planga
sa va vad fericiti caci inca voi traiti
ca viata e un dar de la Dumnezeu primita
dar soarta mea a fost sa fiu nefericit
iti multumesc Parinte pe aceasta cale
ca mi-ai dat norocul pe lume sa traiesc
o singura iubire doar una am in viata,
pe Dumnezeul meu il ador si il iubesc

poezie de Boros Otto
Adăugat de Boros Otto
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul meu

Nu sunt poet... dar as vrea sa-ti scriu
Sa-ti scriu ce simt si ce-mi doresc
Sa-ti scriu ce mult... eu te iubesc
Dar oare e deajuns?

Alerg dupa un vis, in el esti tu
Doar tu, doar tu, doar tu
Si inchid ochii, eu sper ca sa te vad
Te vad, dar tu incerci sa fugi

Eu dupa tine merg, doresc sa te ating
E vis, eu stiu, dar cred ca o sa simt
Sa simt caldura si iubirea din inima ta
Si chiar de-i vis, ea mereu este asa

Si cand cred ca aproape te-am ajuns
Te ating pe spate, tu incet te intorci
Ma uit la tine, dar nu te mai vad
Deschid ochii si visul meu s-a stins

Incerc sa adorm, dar culmea, nu mai pot
Inchid ochii, gandindu-ma la tine
Am o speranta, ce se naste in mine
Ca poate voi mai avea un vis cu tine

Si stand putin in pat, imi dau seama bine
Nu se mai poate, ca sa te visez pe tine
E vina mea, ca-n vis, nu m-am grabit la tine
Ca m-am trezit, fara sa te trezesc si pe tine

Si incet, eu ma ridic din pat, a fost un vis....
A fost un vis, ce iarasi l-am ratat... deschizand ochii
Acum nimic nu pot intoarce inapoi...
Sa te visez, sa fim iarasi in doi

Astept o alta seara, pentru a te visa
Astept sa te intalnesc, nu doar in vis...
Astept sa te intalnesc si-n viata mea
Ca sa ramai cu mine si mereu sa fie asa

Acum, in gand te intalnesc, eu iar
Tu esti la fel, esti ca in acel vis
Te indepartezi de mine si inaintezi
Fara sa privesti in urma, fara sa ma vezi..

Si, stau si ma gandesc, in urma ta
Oare nici gandul nu ma poate ajuta?
Incerc sa ma gandesc la tine, si mai mult
Incerc sa-mi vad eu viata, de la inceput

Dar o tristete apare brusc pe fata mea
Nimic nu mai am, in mintea mea
Am memorat, doar clipele cu tine
In vis, in gand, cand te intalneam, pe tine

Pentru ca am sters trecutul fara tine
Pentru ca acum inteleg, ca era doar supravetuire
Si doar atunci cand sunt cu tine
Eu vad in viata mea, iubire si fericire

Si nu conteaza, unde te intalnesc pe tine
In vis, in gand, sau in lumea inventata de mine
Mereu traiesc momente de iubire
Chiar daca uneori eu nu te vad pe tine

Imaginea ta, e memorata in mintea mea
Gandirea face ca mereu sa te pot vedea
Dorinta de a te vedea
Mereu ma face sa pot continua

Ca sa continui sa te urmaresc
Din urma ta sa merg si sa-ti soptesc
Eu te iubesc, eu te iubesc, eu te iubesc
Te rog, intoarce-te, eu vreau ca sa-ti vorbesc

Si-n soapte, eu incerc ca sa-ti vorbesc
Si strig, crezand ca poate ma vei auzi
Ma vei vedea ca sunt in urma ta
Si poate tu, nu vei mai continua

Sa fugi de mine si de iubirea mea
Si ma opresc din mers, putin eu ma gandesc
Ca poate tu fugi, pentru ca eu te urmaresc?
Sau poate si tu, ma cauti pe mine?

Si de aceea nu te uiti in urma ta
In urma ta, in care ma poti vedea pe mine
Eu te urmaresc, ca-mi este dor de tine
Caci te iubesc, eu te iubesc numai pe tine

Si gandul, ca tu ma iubesti pe mine
Ma face sa continui, dupa tine
Ca sa te urmaresc, oriunde ai merge tu
Sperand, vreodata ca sa te ajung

Si eu, incerc sa nu mai merg la pas
Sa fug, sperand, ca pot sa te ajung
Dar... tu esti doar un vis in viata mea
Si visul, doar cu ochii inchisi, il poti vedea..

Si inchid eu ochii, poate te voi ajunge asa
Si ma impiedic, ma impiedic, in privirea ta
O doamne, e adevarat, oare e asa?
Tu te-ai intors pentru a ma vedea?

Eu te privesc, cu mana te ating
Pe par, pe fata, pe obrajorii cei frumosi
In ochii tai atent incerc ca sa ma uit
Pe frunte te ating, si buzele ti le sarut

Ce dulci si moi, o doamne, ele sunt
Si aici dorind sa vad daca e vis
Deschid eu ochii, o doamne, am gresit
Nu trebuia sa deschid ochii eu acum

Deschizand ochii, tu ai disparut
Parfumul tau, il simt, e langa mine
Inchid rapid ochii si ma gandesc la tine
O doamne, nu mai esti, tu iar ai disparut

Ma uit in jurul meu, poate te voi vedea
Poate mai am vreo sansa, sa te urmaresc
Poate si tu, inca ma mai doresti
Nu esti, cu adevarat ai disparut

Si nici nu mai stiu, in ce parte te-ai dus
Ca sa stiu cum sa te caut acum
Si ma gandesc, poate sa inchid ochii, sa te visez
Dar nu, eu te vreau in viata mea acum.

Si inainte de-a porni in cautarea ta
As vrea sa las un semn, pentru a vedea
Ca daca tu vei trece, pe unde trec eu
Sa vezi, sa stii, si sa intelegi

Ca eu pe tine, te caut si-mi doresc
Sa fii aproape de mine, zi de zi
O viata impreuna ca sa fim
Si acel semn, nu stiu cum as putea sa-l las

Sa scriu pe pamant numele tau?
Nu! ca ploaia il va putea sterge
Sau pe zapada numele meu sa-l las?
Nu! ca razele soarelui, il va topi

Si ma gandesc eu, cum sa fac acum
Si scriu numele tau in inima mea
Aici, cu siguranta, mereu va ramane asa
Si nimeni, niciodata, nu il va putea stergea

Si daca ani, voi pierde, eu, in cautarea ta
Si daca tu, la mine, vreodata vei renunta
Numele tau, din inima mea
Mereu, va ramane asa...

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suflet

Un suflet
E fericit
Prin ochii tai

O floare
Zambeste
Cand dimineata te trezesti

O stea
Sclipeste pe cer
Cand tu dansezi

Un inger
Tresare din somn
Cand tu imi zambesti

O viata
In palmele tale
S-a aprins

O lume
Fara tine
Nu va exista

Un cantec
Al iubirii tresare
In inima mea

Un sarut
O imbratisare, de-a ta
Ma face sa ma simt iubit

poezie de Florea Nicolae din Praf Stelar (20 iunie 2008)
Adăugat de Florea Nicolae
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo de unde nimeni nu se intoarce

cand toti sunt fericiti si eu sunt melancolic,
cand toti au placerea, in lume sa traiasca,
cand toti se iubesc si pe mine ma ignora,
atunci mi se vad pasii, lenti, nefericiti
as vrea sa plec din lumea asta, trista, mohorata,
sa nu mai stiu de nimeni dar sa mor fericit,
sa ma ingropati fara mila in groapa cea adanca,
sa plec din lumea in care nimeni nu m-a iubit,
caci moartea este vie, s-am sa traiesc etern,
etern in natura, in campul inverzit
am sa plutesc in aer precum o porumbita,
atunci in acea clipa am sa fiu fericit,
dar sunt un muribund, neiubit de nimeni,
nimeni nu ma poarta macar in al sau gand,
cand frunze ingalbenite, se vor asterne peste mine,
nimeni nu va veni la al meu mormant,
dar sunt nevoit sa traiesc nefericit,
nezambind nicicand fiind mohorat,
as vrea sa plec acolo de unde nimeni nu se intoarce,
caci sunt un biet baiat cu chipul prea urat

poezie de Boros Otto
Adăugat de Boros Otto
Comentează! | Votează! | Copiază!