Anul tristeţii

precum semnătura unui kilogram de plutoniu care tocmai
şi-a schimbat proprietarul
anul tristeţii îmbătrâneşte urât
din vina unui gol de singurătate
aura chipului nostru mută nebunul de alb
sigur pe instincte
tânărul domn se aşază pe tron

praful ne face să întoarcem privirea
molecule de curaj îmbunătăţit reclamă dreptul
la replică
îngerul meu cască gura în faţa vitrinelor pline
mă las ademenit de imaginea ta răsturnată
- războiul imaginar cu mine însumi ocupă jumătate din emisfera de nord
în perioada soarelui roşu ce tocmai şi-a pus miezul
să scoată mai mult oxigen din vertebrele contorsionate
la buna plăcere a speciei

neuronii înverşunaţi
susţin deschiderea buzelor după mişcarea pământului
inima ta îmi dăruieşte spectacolul unei iubiri invazive
prietene faţa ta este plină de cicatrici semnate
de Goya
faptul de a plânge cu cei ce plâng
îmi dă libertatea să nu respect termenul

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântarea cântărilor

am zile când îmi amintesc
soarele
intră în casă iar eu
mulţumesc lucrurilor din apropiere
că am
pentru ce să nu caut ceea ce caută lumea
bani
respect
onoare
libertatea de-a alege binele şi răul
tot mai aproape de buzele tale
false precum zâmbetul unui clown ce reprezintă
atracţia vieţii
în oraşul meu ridicat pe acte de violenţă
lipsurile provocau anii întunecaţi peste care
iubirea trecea cu buretele
ploaia umplea trotuarul de spumă
mă aplecam în faţa acelei ape de sus
şi ziceam
asta-i sare din trupurile celor care n-au ascultat
dacă în loc de stropi suflete se înalţă şi se întorc
din straturile mai reci ale atmosferei
sunt sigur că unuia ca mine provenit din Sud
nu i-ar plăcea în cer
am avut timp să-mi văd încercările
bucuriile refuzate
viselor despre ce nu trebuia să-mi doresc
mie cel ce vă vorbeşte
cărţile îmi dau voie să plâng
în pumni
strigându-mi numele
runele
cele mai ascuţite tăceri
din iubirea ta după care săpam în bărăganul uscat de uitarea
primilor oameni arşi pentru convingerile lor
adevărat
nu trebuie să-mi fie frică de
cei neputincioşi
îmi oferă comorile mâncate de molii
desfac mâinile şi aţe lungi se destramă în aer
sărate şi ele
vrăbiile după o noapte de dragoste
duc vorba dintr-o parte în alta
cântarea cântărilor.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

cineva îmi spunea să nu te cred
râdeam ca de spaimele acelea care ne făceau
zilele fericite
precum o împreunare de mâini

cineva îmi spunea să nu te iei după cuvinte
după rândurile scrise pe marginea unei hotărâri despre care
nimeni nu poate semna
cu vibraţia cea mai înaltă

cineva mi-a spus nu muri
viaţa se va transforma într-o înfrângere
şi nu va fi de ajuns
graba miliardelor de lumini spre punctul nostru de întâlnire
să le spunem că pentru oameni stelele
sunt cele mai sigure locuri

cineva mi-a spus nu-ţi opri privirea şi nici inima
asupra unei singure femei
te va duce ca pe-un neputincios până la groapa săpată
de ninsoarea căzută pe ziduri
amprentele unor mâini ce s-au ţinut una de alta
vor fi de azi înainte
chemarea la războiul morţii
curajul dragostei
şi-al unui păcat pentru care nimeni nu poate să facă
vărsare de sânge

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Partea nopţii în care nu suntem

stăm de partea târzie a nopţii
întârziai cu promisiunea nerespectată
cum ar fi să dau cearşaful deoparte
să-ţi dezgolesc umerii şi fluierul din piciorul unui pui
de cocor ce-a uitat
să dea ocol lunii

era una din acele întâmplări legate de karmă
de care auzi la televizor
nu eu îţi iau tu îmi dai

îmi strâng lucrurile fără să-mi pese
nimeni din neamul nostru n-a avut cancer
rămân urme pe albul zilei
de nerecunoscut pentru mine
Dumnezeu a mers pe această zăpadă
imaculată
iubirea noastră ţine prea mult după unii

au cerut morţii

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul negării

străinul cu faţa de ceară
îmi cerea să nu tac,
de parcă ar fi ieşit dintr-o iubire năpraznică
o tinereţe târzie.
lumea se făcea coada unui şarpe ce nu ajungea cu limba
în pahar,
valurile mării urmau dâra de sare,
încărcând atmosfera.
totuşi noaptea,
noaptea în care nu crezusem niciodată că voi nimeri
toiagul vreunui înţelept
deprins cu cercurile
şi certurile
sau bârna vreunui păcătos mai recunoscător
decât mine, cel care împietream
cu privirea la tine,
cerul s-a deschis pentru câţiva copii,
pe care Dumnezeu îi dădea exemplu:
unu şi cu unu fac mai mult decât viaţa.
degeaba îmi suflecam pantalonii să trec prin faţa Lui
murdar de intriga firii,
un crocodil pătrat îşi tăia din răsărit o porţie zdravănă
de nămol,
fericirea
părea cuvântul ce duce la moarte,
copaci din aceeaşi sămânţă cu rădăcinile-n casă
voiau să plece spre locurile unde păsările
nu puteau ajunge la muguri,
nici la braţul de lemne pe care imaginea mamei zăbovise
un timp de iubire.
mai mult decât orice beţie,
limba ceasului vechi trecea pe vârfuri
- balerină nefericită
pe podeaua ce înghiţea nesătulă
aplauze.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua femeii

îmi amintesc constelaţia tatyana,
ceva între coapsele tale şi jumătate din împărăţia tatălui meu
nu-i plăceau luptele cu tauri
duminica,
la biserică pe acelaşi rând cu diavolul
mestecam nucă betel şi injurii la adresa partidului
aflat la putere,
călăreţul galben şi-a tăiat o felie din tortul pregătit pentru nuntă
a răsturnat vasul cu apă sfinţită
şi-a sărit peste rugăciune.

tăceam între cei doi ghiocei-
sfârcurile tale ce musteau de dorinţă-
ai dreptate laptele nu pătează dar nici bine nu-ţi e
să calci legea cu privire la dulce,
dragă îmi era beţia de vin!

muma punea ziare în geam
să nu vină ulii
pe câmp
mă umpleam de turbă pe mâini, pe haine.
voiam să fug la oraş să fac bani
ţi-am promis că vei trăi ca o prinţesă cu pielea roz
bolnavă de tuberculoză;
nu te speria e boala celor bogaţi.

îmi treceai degetul mare prin păr
respirai sacadat de parcă tu ai fi poruncit să ne iubim.
nu voiam să nu mori,
mă rugam pentru zilele în care îmi va fi urât soarele
şi restul oamenilor care au apucat să se nască.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

îmi vine să râd şi să plâng deodată
sunt soră cu norocul
păsările în mine
îşi serbează faimă şi
pot să zbor

îmi vine să râd şi să plâng
dintr-o dată
toamnele în mine
îşi restrâng cocorii şi
pot zbura

îmi vine să râd şi să plâng
laolaltă
urme de roşu umplu
golul meu stâng
amurguri, răsărituri,
inima ta şi
îmi poţi ameriza mările cereşti

îmi vine să râd şi să plâng
câteodată
tăiată în jumătate,
împărţită în tine
tremur lung de şoaptă
străveche şi
mă pot zbura suflet-pereche

şi-mi vine să mă mir
de râsu-mi
de râsu-mi
de mine însumi
colibri

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ca spaţiu şi timp

ai vrut casa cu faţa spre strada pe care
la fiecare sfârşit de decembrie trece sania trasă
de reni
atingerea ta devine uşoară
îţi faci simţită prezenţa atunci când dorinţa ne-nchide în camera ei
cu pereţii orange
răul umple spaţiul gol iar noi
alergăm după un brad uriaş

n-am ajuns atât de departe fără o listă cu morţi
îmi trebuie un an şi un viciu
un loc unde să nu-mi pese de timp
şi de faptul că sunt genul femeilor din ţările slave

mă atrage ideea de a trece de singurătate tratându-mă
singur
să scap de agresivitate
hrănesc păsări
cu deznădejdea despre care îmi citeşti retrospectiv
din ziarele vremii
insulta furia frustrarea cer răspunsuri diferite

am harta lumii pe un şasiu slab luminat
pun degetul şi-ţi explic
undeva este zi
undeva iubirea devine o victorie în desfăşurare
ne învaţă să cultivăm pământul
începând de la noi se îndepărtează de soare
degeaba încerc seara să găsesc luna
dincolo de un nor teama zilei de mâine -
un colţ atârnând ca o cămaşă sfâşiată de-un cui mai sfânt decât noi
răspunde cu un da hotărât alcoolului
prea mult ca să supravieţuim
prea puţin să ne îngroape fără sărbători
anul acesta

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

stratul de ozon

Stratul de ozon este o concentrare subţire de molecule de oxigen, fiecare formată din o combinaţie de trei atomi de oxigen, care străbate stratosfera şi filtrează o parte din radiaţia ultravioletă a Soarelui, care altfel ar atinge suprafaţa Pământului.

definiţie de Kenneth Owen
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

La miezul nopţii - replică la ""Poem scris pentru dulceaţa unui surâs scris" de Ionel Arădoaie

Ţi-apar în vis la miezul nopţii
Şi zbori cu dorul ne-ntinat
Până la mine-n faţa porţii,
Pe-aripa gândului visat.

Eu te aştept surâzătoare,
Lăsându-ţi uşa descuiată,
Zâmbind, îţi fac din flori cărare,
Te-ntreb apoi, un pic mirată,

Cum de-ai ajuns atât de iute,
Ce nor lunatic te-a purtat
Prin beznele necunoscute
Când zeci de leghe ne despart.

Tu mă priveşti ca pe o zână,
Din basme vechi coborâtoare,
Ce şi-a croit un fir de Lună
Printre steluţe căzătoare

Pentru-a-mplini al tău destin
Şi-a poposi în viaţa ta
Un înger blond, cu chip senin,
Privind cu ochi de peruzea.

Tresar timid când simt o mână
Ce îmi dezmiardă lin privirea:
,, Nu m-ar fi-nvins nicio furtună,
Spre tine m-a purtat Iubirea!"

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foile

zilnic mă trezesc cu gândul că trebuie
ceva
să se-ntâmple,
între haine găsesc scrisori de când
neliniştit cu privire la trecerea timpului
îmi închipuiam iubirea o femeie matură,

nu ştiam cum va fi cea de care mă înfioram
numai la gândul că există.

între singurătate şi boală
ajunsesem la punctul în care jucam o scenă
erotică după stâlpul din stradă
înclinaţia umbrelor faţă de axă pretindea aceeaşi viziune
din moment ce mâna ocupa jumătate din casă,
mă poticneam în scrisul mărunt
ca primul pas de pe lună,
de-a lungul liniei
în
galben,
intuiam lucruri întâmplate
într-o viaţă trecută

foile arată cât de mult te-am iubit.
de atunci,
au lacrimi pe ele
ca îmbinarea atât de firească a unor teme,
iubirea şi arta,
asociate unui timp ideal
când oamenii frumoşi mor tineri.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când iubirea ajunge casă de jale

se întâmplă să aprinzi o lumină
din cea mai nouă stea născută prin simpatie
de curbura pământului

oamenii
nu mor
ceea ce îngropăm odată cu seninul
este imagina lor întoarsă
faţă de viaţă
să nu-mi spună cineva că oferă mai mult
decât cel care a copt primul pumn
de seminţe
dimineaţa
îmi scot umbra pe străzi
fiecare stâlp sau zid de pe margine
îi compune fidel bucuria

setea de libertate convieţuieşte intens
cu animalul din mine
n-am făcut decât să hrănesc o iluzie
în rest
meritul este al întâmplării

probabilitatea apăsătoare ne transformă
într-o călătorie de la pământ la soare
memoria întâmpină greutatea trecutului
posibil să fii dezgropat veche securea

pentru că nu las urme
mi-a fost imposibil să fac o mulţime de gânduri bune
să mă urmeze

tu şi îngerul păzitor
împărţiţi ce-a rămas după plecarea întunericului
nu aveţi curaj să priviţi în oglindă
cineva străin face semn că nu se bazează

salvarea poate veni şi din tăcerea cuvintelor
m-am gândit în timp ce treceam
de partea cumplită a nopţii

ce poate fi mai frumos
decât cântatul cocoşilor
iubirea ne întoarce unul împotriva celuilalt
văzând suferinţa ambelor părţi

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portal

când pietrele depăşesc rezistenţa picioarelor
de sunetul vocii mele
atipic
meridional
mă bucur
cu izbucniri guturale ca în preajma unei femei
ce-mi aduce croasantul la pat
frica de timp - rezultat al reflecţiei şi al studiului
împreună cu boabele din arabia împiedică
normalul să devină de nesuportat

precum oamenii şi realizările lor
pervers de neruşinate
un pic de mândrie îmi face bine
sub acoperişul călcat de tâlhari
ţintesc punctul unde va coborî soarele
pe frânghia iubitei rahav
astfel încât lumina să nu pricinuiască vreo pagubă
memoriei noastre de celuloid

îmi trebuie un pretext
pentru dumnezeu şi micul său grup de actori
mi-am petrecut ultimul concediu
urmând indicaţiile slovei
până
hăt
departe
de coada unui porumbel cu vederea perfectă
strigam cât îţi puteam cuprinde sânii
i make 250 euro every day
lucraţi şi voi de acasă

ador imperfecţiunea

îmi prinzi faţa cu palme catifelate
desfaci prezervativul de la ultima ploaie
interminabilă
cu limba încărcată de albul nopţii pierdute
îmi umpli gura de miere
convinsă că dragostea îţi va îngusta şoldurile

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu deliciu al firii

precum căderea dinaintea unei ninsori
ce-mi lumina chipul într-o mie de feluri
printre ziduri mâncate
de ceaţă umbra unui coşar
mi-a pus degetul oblic pe buze:
în lumea noastră avem case din flori
trupul meu găsea durerea - combinaţia dintre ţărână şi apă
o manieră vicleană

treceam singurii îndrăgostiţi de urât
în cea mai depravată zi
când
ştiinţa şi religia
au coborât să bea ceaiul
în stradă
moartea fericită să ne găsească în viaţă
umplea aerul cu markerul înmuiat în arsenic:
cine are ochi de văzut şi urechi să audă...

întruchiparea răului -
timpul avea să ne celebreze păcatul
în subconştient
trăirea intensă a cărnii răbda un stăpân nemilos,
arta
din ce în ce mai puţin temătoare
precum greşeala dintâi

când glasul lumii s-a deprins să-şi ignore părinţii
iar celelalte lucruri s-au surpat de la sine
dragostea n-a mai avut nimic de a face.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spatele farmecului o răceală calculată

după forma elementului aer
zilele
se plecau până la pământ
impulsul de a face din viaţă o fabulă
trăsese cartea cea mare-
indiferenţa în faţa durerii

clipa când va trebui să răspund pentru alţii
lucra în favoarea mea
de la început
am ieşit cu faţa curată din obiceiul de a aplana lucrurile
înainte să izbucnească
brusc
îmi făcusem din inconştient locul umed
sumbru de multele săgeţi ale motivelor
hotărâte să mă convingă
cu privire la evenimentele ce aveau loc
fără ca eu să prind de veste

sărbătorile îmi scăpau printre dorinţe
şi nevoia de oameni
începusem să citesc şi ce era scris cu litere mici
în epilogul oraşului meu
plin de hârtii
îţi simţeam întunericul
nevertebrat
precum o anomalie ancestrală
o despărţire de ape ce a condus la dezastru

atunci am aflat că Dumnezeu nu construieşte în linie dreaptă

prima dată când am văzut un om dus
la groapă eram cu tata
de ce nu-l ajuţi
mi-a răspuns că nu poate
fiecare popor are cuvântul său pentru locul
în care se află strămoşii
mai devreme sau mai târziu oamenii
mor
ca mama am întrebat într-o doară
ca mama

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe scaunul meu înflorit din sud

îmi aduc aminte unde era luna pe cer,
atunci când primii oameni cuprinşi de îndoială
au fugit crezând că vor scăpa
de ceva ce mie îmi pare că mă pripesc dacă spun
lumii să nu se teamă.

în acest caz,
sărutul ca morfologia iubirii seamănă cu o depresie
necesară,
ceva ce nu voi avea niciodată,
un loc fără nume pe hărţi,
îmi fac curaj recitând din marii poeţi:
omule, nu muri singur aici,
plin de răbdare,
Dumnezeu cu privirea fixă
ascultă în tăcere.

din marile năpaste pe care ni le trimite, probabil
nebunia e cea mai frumoasă,
ne dă libertatea să stricăm la întâmplare,
să ne împrietenim cu puternicii zilei.
până să vând dantelă pe podul cel lung,
nu puteam să trec cu vederea acele monede
de aramă,
silueta unor femei
care se îndepărtează.

nimic mai seducător.

pustiul îmi poartă strigătul încoace şi-ncolo,
iar eu în pat cu duşmanul
dezmierd un vin pe care nu-l beau pentru gustul său,
ci pentru dorinţa de a simţi briza sărată
a mării, pe care întâmplarea a pus-o aproape
de mine, atât de bucuros ştiind
că
voi prinde ziua de mâine
ca pe un sacrificiu ce nu se cuvine.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă consider exclusiv actor de comedie, dar îmi face mare plăcere reuşita unui rol comic. Un atare rol mă cucereşte, mă obsedează, mă stimulează să fiu mai departe. Eu pentru asta exist. Aşa mă justific în faţa ochilor mei, în faţa conştiinţei mele şi, mai ales, în faţa oamenilor care vin să mă vadă şi să mă audă...

Toma Caragiu în interviu realizat de Eva Sîrbu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceea ce mă priveşte aş prefera mai degrabă să provin din mica maimuţă eroină, care şi-a înfruntat duşmanul de temut cu scopul de a salva viaţa deţinătorului ei; sau din acel babuin bătrân, care coborând din munţi, şi-a cărat triumfător tânărul tovarăş din faţa unei haite de câini uimiţi, decât dintr-un sălbatic care îi place să îşi tortureze duşmanii, să ofere sacrificii sângeroase, practică infanticidul fără remuşcări, îşi tratează soţiile ca pe nişte sclave, nu cunoaşte decenţa, şi este bântuit de superstiţiile cele mai grosiere.

citat clasic din Charles Darwin
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!