Bunica

În haine pestriţe o ştiu pe bunica,
De când pe lume m-am pomenit,
Parcă a fost un vis, parcă este un mit,
Icoană vie învelită în scutece de timp,
Luminată de o rază poetică destinată, mie.

Bunica avea ochii blânzi, albastru de cicoare,
Frumoasă ca macul tânăr în lanul copt de grâu,
Harnică şi sfătoasă nevoie mare,
Mereu surâzătoare, printre vecinele gureşe,
Făloasă fără pereche, în satul ei din vale.

Sub părul bălai, o frunte înaltă lucioasă
Ascundea amintiri ce-au cântărit cândva,
Pe holograma vieţii învingătoare se străduia să fie,
Nu se lăsa ispitită de robia depresiilor omeneşti,
Deşi motive, har domnului avea.

Umorul de pe limba bunicii nicicând nu lipsea,
Deşi uneori din coada ochilor lacrimi nestăpânite curgeau,
Făcea deseori haz de necaz...
Dar numai sufletul ei frâmântat ştia ce ştia,
Înghiţând în sec clipele rele căuta rezolvări,
Dar niciodată, nu se plângea.

Tăcerile ei spuneau foarte multe,
Iar când vorbea era o carte de înţelepciune modestă,
Căuta adesea înălţimile firii omeneşti
Şi preţuia frumosul adevărat de poveste,
Trăia pe pământ, cu sufletul de ceruri inundat.

Icoană vie între aurite ferestre
A fost şi va rămâne bunica mea.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Avea bunica părul alb ca fulgii care-au nins-o-n vreme,
Doi ochi ca două albăstrele ce scânteiau de bunătate,
Părea desprinsă din icoane sau dintr-un basm cu Cosânzene
Pe care ni-l spunea odată, când ne-adormea în miez de noapte!

Era o mână de femeie, cu trup firav ca de copilă,
Dar vrednică şi înţeleaptă cum doar o sfântă poate fi,
Iar sufletu-i atât de cald şi-mpodobit cu-atâta milă,
Că pentru orice vietate era în stare-a suferi!

Avea bunica firea dulce şi-n toată duioşia ei
Ştia s-aline pe oricine s-ar fi aflat în suferinţă,
Povaţa ei era blajină şi-ntotdeauna cu temei,
În faţa fiecărui suflet se apleca cu umilinţă!

Era atât de credincioasă, cu Dumnezeu era în toate,
Nici gândul nu şi-l slobozea fără să-şi facă sfânta cruce,
Ţinea o candelă aprinsă la o icoană, zi şi noapte
Şi-ngenunchia în rugăciune seara-nainte să se culce!

Avea durerea ei adâncă, de Maica Domnului ştiută,
Pe care o-nvelea în lacrimi de câte ori se închina,
Nădejdea ei era la ceruri şi-n rugăciune-abia şoptită
Cerea iertare şi-ndurare pentr-un păcat ce nu-l avea!

În ochii mei era o sfântă, mi-o amintesc bătând mătănii,
De multe ori mă lua cu dânsa chiar la biserica din sat,
Era atâta de bătrână, se rezema de colţul stranei,
Nici dacă o picai cu ceară de-acolo nu s-ar fi mişcat!

Părea o sfântă între sfinţi, înconjurată de icoane,
Mergea cu coşul la sfinţit în nopţile de Înviere
Şi mă întreb câtă credinţă era în sufletul ei, Doamne,
Să stea la slujbă până-n ziuă fără să simtă vreo durere?!

Avea bunica mâini micuţe, dar harnice ca în poveste,
Ştia să facă bunătăţi din ce avea la îndemână,
Erau atâta de gustoase şi miroseau dumnezeieşte,
Că nu s-a pomenit vreodată ceva prin străchini să rămână!

Era atât de pricepută, că dovedea în toate cele,
Stătea cu furca-n brâu, săraca, doar la lumina lumânării,
Sau la războiul de ţesut, tot aplecată pe vatale,
Dar ce ieşea din mâna ei erau odoarele răbdării!

Avea bunica ani destui cât să se simtă împăcată,
Chiar dacă viaţa ei trecuse, prea des, prin lacrimă şi chin,
Dar n-am văzut-o să se plângă sau să blesteme, niciodată,
Însă amarul ei, sărmana, şi-l revărsa într-un suspin!

Acuma coase ii de îngeri şi răsădeşte flori prin Rai,
Dar mi-a lăsat în amintire cărarea ei înspre portiţă,
Îmi vine-n vise printre flori... cu-acelaşi chip... cu-acelaşi strai...
Şi-mi lasă urme peste suflet, că-ntotdeauna... e desculţă!

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

(poezie închinată bunicei mele Anica Andrieşanu)

O am mereu, sub pleoape, dinainte,
BUNICA mea – icoană ireală,
Puţină-n trup, cu mâinele muncite,
O ştiu aşa, din primii ani de şcoală.

Sărea pârleazul, sprintenă-n grădină,
Bătea un pom, se apleca sub ruguri;
Când se-ntorcea, avea pestelca plină
Cu zarzăre, cu pere sau cu struguri.

Mă mai ruga aşa, pe ne-aşteptate,
Când frământa un aluat de grâu,
Să merg la trunchi, să tai "găteji" uscate,
Să coacă "un cuptior di poali-n brâu".

Făcea de toate, ca orice femeie,
Gătea, spăla, cârpea, făcea dulceaţă,
Prăşea, plivea, că nu putea să "steie"
Şi-avea, mereu un zâmbet trist pe faţă.

De-atâta-alergătură prin lumină,
Au pus-o într-o zi sub o prostire,
Şi-au dus-o pe bunica spre hodină,
De-a dreptul în această amintire.

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii

Demult, cândva pe astă lume
Era un om ce m-apăra,
Şi când venea bunica să mă mustre
Moşu-începea a o certa:
- Măi tu femeie, eşti bătrână
Ce ai cu fata asta bună?
De iarăşi vrei să dai în ea
Eu nu te las, tu şti asta.
Că am şi eu o întrebare ;
Ai fost copil, cum ai fost oare?
Tu nu făceai o prostioară,
Şi îi scoteai din minţi afară
Şi pe părinţi şi pe bunici?
C-aşa-s copiii cât sunt mici.
Şi-atunci bunica se calma
Şi începea a mă pupa,
Şi-a braţe tare mă strângea
Că doar era bunica mea.

poezie de Ramona Kovacs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii

Demult, cândva pe astă lume
Era un om ce m-apăra,
Şi când venea bunica să mă mustre
Moşu-începea a o certa:
- Măi tu femeie, eşti bătrână
Ce ai cu fata asta bună?
De iarăşi vrei să dai în ea
Eu nu te las, tu şti asta.
Că am şi eu o întrebare ;
Ai fost copil, cum ai fost oare?
Tu nu făceai o prostioară,
Şi îi scoteai din minţi afară
Şi pe părinţi şi pe bunici?
C-aşa-s copiii cât sunt mici.
Şi-atunci bunica se calma
Şi începea a mă pupa,
Şi-a braţe tare mă strângea
Că doar era bunica mea.

poezie de Ramona Kovacs (2002)
Adăugat de Ramona Kovacs
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sethe: Bunica Baby obişnuia să spună că tăticul tău a fost prea bun pentru lumea asta. Ţii minte? A fost un om bun. Asta a speriat-o. Mereu îi era frică şi se agita că el nu va reuşi să răzbească prin nimic. Iar el a trecut prin multe. Dar poate că bunica Baby avea dreptate. Denver, tăticul tău nu se va arăta niciodată pe aici. Înţelegi?
Denver: Dar...
Sethe (scutură din cap): Niciodată ziua nu va sosi când Halle să ciocăne la uşa aia. Niciodată.

replici din filmul artistic Beloved (1998)
Adăugat de Loredana Malic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă-i adevărat. Pe urmă îşi punea ochelarii bunicii şi vorbea ca ea; o îngâna foarte bine şi toţi râdeau. În scurtă vreme a ajuns să imite în vorbă şi în mişcări pe toţi vecinii. Imita mai cu seamă tot ce era urât şi caraghios la fiecare. Lumea zicea: "Băiatul e foarte deştept!" Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoana de Bucovina

bunica mea a fost o amforă ferită ochilor lumii de către un stăpân gelos,
vinul băut din ea avea gustul amărui al strugurilor descântaţi cu roua de Bucovina.
pe degete purta inele de iarbă scânteind a tinereţe veşnică
iar cuvintele ei sărbătoreau o fericire promisă, aşteptată, neuitată.
dacă ar fi ştiut să scrie poate ar fi descris cum se adună negurile deasupra munţilor străbuni
sau cum se strang flacaii satului înainte de a pleca în cătănie.
dar în sătucul meu, femeile învătau să scrie abia la bătrâneţe,
literele lor erau şchioape, urâţite de aşteptare şi adeseori cu adevărat triste.

bunica mea nu a avut niciodată inel de aur sau brăţară de argint,
poate că pielea ei nu rezista la răceala acelor podoabe.
singura ei bucurie a fost aceea de a păzi lângă focul iubirii,
numele neamului meu.
anii s-au succedat ameţitor în Ţara de fagi.
pârâurile au secat iar râurile au devenit nestemate pe cer.
copiii sătucului au plecat în războaie,
mulţi nu s-au mai întors.
cu toate astea, preotul satului îi strigă pe toţi în fiecare duminică
ca un apel continuu la neuitare,
ca un apel continuu la conştiinţa colectivă.

bunica mea şi-ar fi dorit să mă vadă crescând în livada cu vişini bătrâni,
dar cu mult timp înainte de a mă naşte eu
a fost chemată să fie culoare vie din curcubeul credinţei.
Maria s-a îmbrăcat de sărbătoare,
şi-a prins în piept floarea de mireasă
şi a intrat în pământul străbun în căutarea luminii veşnice.

icoană vie, amintirea ei...

poezie de Eduard Dorneanu (24 iulie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru bunica mea (celei mai bune bunici)

Oh, nici nu ştiu să-ţi spun ce-mi eşti!
Zâna cea blândă din povesti,
Zână din stele întrupată...
Cu mâna ta catifelată,
În mângâieri unduitoare,
Cu ochii strălucind în soare,
Surâs cu pletele de nea,
Te-ai zămislit, bunica mea.

Oh, nici nu ştiu să-ţi spun ce-mi eşti...
Din ce tărâmuri îngereşti
Te-ai coborât?! Blândă bunică,
Prin tine pruncul se ridică,
Nădejdea braţului tău drept.
M-ai învăţat saă râd, să iert,
Mi-ai arătat cu-nţelepciune
Alaiul lucrurilor bune.

Zâna cea blândă din poveşti,
Din ceruri astăzi mă priveşti.
Ce sfântă zi! Ce lacrimi calde!
Timpul în timpuri se desparte,
Lăsând un gol uitat în zare...
Azi, eu ţi-am pus o lumânare!
Şi-mi plânge sufletul de dor
Bunico! Îngeri cântă-n cor...

Zână din stele întrupată...
Şi toate-au fost, au fost odată!
Când adormeam, bunica mea,
Plângând, cu fruntea-n mana ta.
Din ochii-ţi, curg mărgăritare,
Sunt albii fluturi de ninsoare.
E-un vis în suflet încrustat...
Bunico, vezi, nu te-am uitat!

Cu mâna ta catifelată
Prindeai argintul sub broboadă.
Şi anii-n cute-adânc săpate,
Îţi mai furau câte o noapte.
Ierni aspre ţi-au crescut la tâmplă
Bunica mea, bunică scumpă.
Acum, în muguri de lumină
Te-ntorci şi mă privesti străină.

În mângâieri unduitoare
Îţi simt prezenţa la icoane,
În rugăciuni, în miez de noapte...
Şi parc-aud a tale şoapte.
Suspin... E-o poză... A rămas
Veghind al morţii tale ceas.
Şi lacrimi curg... la crucea ta,
Vin iar cu flori, bunica mea.

Cu ochii strălucind în soare
Te văd... şi-atât de rău îmi pare
Că nu mai sunt copil... Cărunt
Mi-e părul şi încep să uit.
Poate că-i vremea de a fi
Şi eu bunică într-o zi
Şi-mi e din ce în ce mai greu
Şi plâng şi plâng şi plâng mereu!

Surâs cu pletele de nea,
Cât te iubesc, bunica mea!
Şi dac-a nins la tâmple iar
Eu am tot sufletul de jar.
Sunt ca o mare pe furtună,
Cu grijă scoicile-şi adună
Şi în adâncuri de cleştar
Le-ngroapă iar şi iar şi iar.

Te-ai zămislit bunica mea,
Parcă din ierni de catifea
Şi îngeri tâmplele ţi-au nins,
Povestea mea de dor şi vis.
Se scutur' florile de tei
În lacrimă, din ochii mei
Şi sufletu-mi - un clopot, bate.
Bunico, eşti aşa departe!

Te-ai zămislit bunica mea,
Surâs cu pletele de nea,
Cu ochii strălucind în soare
În mângâieri unduitoare,
Cu mâna ta catifelată...
Zână din ceruri întrupată,
Zâna cea blândă din poveşti,
Oh, nici nu ştiu să spun ce-mi eşti!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată

A fost odată ca niciodată,
Dar cred că n-o să mai fie.
Pe când bunica era fată,
Nu se ştia de bogăţie.

N-avea nici haine fel de fel.
N-avea palat, nici termopane.
Nici bani n-avea, nici mobilier...
Doar o căsuţă cu obloane!

Avea o casă bătrânească
De la străbunii ei rămasă.
Că singurei cu truda lor
Şi-au făurit un cuibuşor.

Desigur, tot satul i-a ajutat.
C-aşa era pe acea vreme.
Vecini, cumetri şi cumnaţi,
Moşnegi şi babe, şi vădane.

Amestecau lut, pleavă, apă.
Apoi oamenii îl călcau.
Şi se numea aceasta,, clacă''-
Căci între ei se ajutau!

Şi tot cu claca au clădit-o.
La fel au şi acoperit-o.
În alb pereţii au văruit
Şi era bine de trăit!

Aveau lejancă mare în casă-
Mobila cea mai preţioasă.
Pe ea dormeau copiii cu bunica,
Iar lângă ei torcea pisica.

Aveau mereu coteţul plin
Cu cocoşei şi cu găini.
Iar în ocol-văcuţă, purcei, cârlani...
Aveau gospodărie-aşa ca la ţărani.

Şi masa mereu le era plină
Cu măliguţă, lapte, brânză şi smântână,
Jumări şi murături aveau-
De foame, iată nu mureau!

Chiar de purtau haina cârpită,
Dar era lumea fe-ri-ci-tă!
Şi chiar dacă munceau din greu,
Îi mulţumeau lui Dumnezeu:

Că au sare, că au pâine,
Că au mamă cui îi spune!
Că au fraţi, că au surori,
Că au în grădină flori...

Dar azi? Nu fie cu bănat,
Lumea tare s-a schimbat.
Avem de toate: condiţii şi tehnologie...
Dar nu avem esenţialul-Omenie!

Azi mulţi au profesii, studii, intelect...
Dar din păcate, duc lipsă de stimă şi respect!
De aceea, dacă aş putea,
Timpul înapoi l-aş da!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea cuvintelor

Mi-am închipuit tristeţea... o romantică corvoadă,
Avea părul strâns, codiţe, vorbea singură pe stradă
Nu zâmbea, nu avea farduri, palidă, neîngrijită,
Parcă nu ştia de sine, părea foarte chinuită

Mi-am închipuit iubirea, strălucea, o stea în noapte
Era cer senin întrânsa, erau zâmbete şi şoapte,
Iar pe chip, bujorii vieţii o-nroşeau fără să ştie,
Părea fără nici o grijă, părea sinceră şi vie

Mi-am închipuit durerea, nici un zâmbet... o grimasă,
Era toată frământare, nu părea că îi mai pasă,
Se chircise înăuntru într-o disperare mută,
Dintr-o fostă frumuseţe... ajunsese doar o slută

Mi-am închipuit un suflet care le-a trăit pe toate,
Devenise ca o stâncă, unde vântul nu răzbate,
Iară lacrimile ploii îi păreau o mângâiere,
Era sufletul din mine... poezie şi tăcere

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că am deprins pasiunea de a scrie de la bunica mea din partea mamei, care, deşi era analfabetă, avea un har şi un talent de a povesti cu atâta pasiune şi nostalgie despre tot ce văzuse şi petrecuse la viaţa ei.

citat celebru din Fănuş Neagu (1997)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe ar fi de spus despre bunica mea, ţărancă din Gorj, care a umblat toată viaţa cu picioarele goale prin bătătură şi a muncit cum numai ţăranii muncesc la ţară, de când se crapă de ziuă şi până la lăsatul serii, "că, dacă guiţă porcul de foame de dimineaţă, ne râde satul, muică", care ştia istorie şi ne încuia la geografie punându-ne întrebări despre ţări şi capitale, deşi n-a avut timp, în cei 80 de ani cât a trăit, nici măcar să vadă Marea Neagră.

Simona Buşoi în Învaţă de toate, Costumul popular - esenţa vie a sufletului românesc (2011)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avea bunica...

Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu muşcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire
Şi-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o căruţă,
Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate
Şi cântece nemaicântate,
Şi le spunea adeseori
La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,
Avea şi gura mea de rai!...
Nu mai găsesc ce a lăsat,
Căci satul s-a modernizat:

Nu mai zăreşti ca altă dată
La geamuri floarea de muşcată,
Văd atârnate la balcon:
Begonii şi rhododendron....

Fântâna e necurăţată,
Căci se consumă apă plată.
Văcuţe sunt puţine-n sat,
Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,
Dar te-întâlneşti cu limuzine.
Nu mai există şezători,
Cu basme şi cu ghicitori,

Pe potecuţa spre vecini
Crescut-au spini şi mărăcini
Căci avem facebook şi aşa
Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca dată, să iubim,
Deloc nu ne-o mai amintim!

Bunico, satul de poveste
Azi îl vedem, dar nu mai este..

poezie de Aurelia Panait
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de iubire, ca de aer

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Căci n-am fost învăţaţi
Cum să iubim frumos,
Crescut-am ca florile între spini,
Printre suspine adânci
Si aplicaţi cu capetele in jos.

Avem nevoie de iubire ca de aer,
De îmbrăţişarea ei divină,
Eternă floare vie, fără de pereche,
Azi în cotidian aproape o străină, bezmetică după noi senzuri...
Mergând prin ploi confuze,
acide si fără de lumină.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
De toate esenţele ei înălţătoare,
Minuni cu vectori in valori măreţe;
Azi flămânzi după diverse, needucati cum suntem,
Orbecăim aiurea în marea-i căutare.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
Doar ea dă frumuseţe vieţii cu adevărat,
Să curgă din ochii lumii
Doar lacrimi de fericire,
Când ocolim marea sensurilor false,
Moartă mare, ce firea iubirii a denaturat.

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Iubind, spiritul iubirii îl vom înălţa,
Si Veşnicia fericirii va semna
În cer si pe pământ
Pacea în lume si armonia,
nemurirea.

poezie de Valeria Mahok (7 august 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi macaraua

Poveste

A fost odată un copil
şi o macara
sau mai multe.

Trăia în oraşul
ce creştea
pe zi ce trece.

Se înălţau clădiri uniforme
trase la imprimant
şi el privea curios.

Cum macaraua îmbrăţişa
zi de zi stâlpii,
dar nu se îndrăgostea
niciodată de ei.

Până într-o zi
când el a crescut
şi a părăsit
oraşul şi macaraua.

Pentru altul mai mare
cu multe poduri
şi ape.

A dus cu el ceva
ce macaraua nu ştia
că numai oamenii simt.

Iar el încă nu ştia
că şi oamenii
pot să stea aproape
fără să se atingă.

poezie de Amalia Crişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Expoziţia

în schimbul a zece lei
puteai să vezi suflete
câte vrei

fiecare
aşezat în propria lui vitrină
era iluminat discret
de un fascicul violet

sub fiecare
fiind scris pe o placă aurie
al cui avusese norocul
sau poate ghinionul
să fie

am fost impresionat
un pic
de un suflet uriaş
care aparţinuse unui pitic
dar m-a deprimat
cumplit
de parcă ar fi fost al meu
sufletul unui poet
nefericit

însă lumea toată
strânsă grămadă
se înghesuia să vadă
cum arată
un suflet trădat
despre care nu se ştia
cui aparţinuse
şi unii murmurau
că ar fi fost al tău
Isuse

eu am zâmbit
ştiind că tu nu ai murit
cu adevărat
dar în acelaşi timp
m-am scindat
şi în mine
un al doilea eu
ateu
îi spunea primului
uite ce valoare va avea
după moarte
sufletul tău

privind la amândoi
m-am revoltat
şi am strigat în pustie
hei voi
generaţii viitoare
nu o să vă fi greu
dacă o să plătiţi
intrarea la muzeu
aici să găsiţi
sufletul meu rebel

dar ce va scrie sub el
sub sufletul meu
nu ştiu nici eu
şi nici Dumnezeu
pentru că-mi trece
adesea prin gând
înainte de moarte
altcuiva
să îl vând

poezie de Alexandru Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva fata de la ţară

La amintiri eu am păstrat
un aşternut curat de zestre,
averea ta, primul păcat...
şi trei muşcate la ferestre.

Aveai atunci război în casă,
bunica cergă împletea,
aveai şi azimă pe masă,
arhaic ţestul o cocea.

Adeseori pe prispă vara
în piuă se alegea la grâu,
se pregătea colivă seara
şi rufe se spălau la râu.

Ştiu ia ta cu râuri multe
cusută din arnici, cu dor,
erai regina de la munte,
spre mine coborai uşor.

Aşa te ştiu în amintire,
aşa te ştiu şi din poveşti,
a fost frumos, a fost iubire...
şi ce meleaguri pitoreşti.

poezie de Marian Bărăscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima mea învăţătoare

-Ştiţi voi, cine mi-a fost oare
Prima mea învăţătoare?
Vă spun sincer, a fost ea-
Scumpa bunicuţă a mea!

Ea m-a învăţat prima dată
Să rostesc o poezie.
,, Vine raţa de la baltă''
Şi cu,, Moşul de la vie''.

Şi tot când eram micuţă
Îmi povestea despre Guguţă.
Cum încăpeau sub cuşma lui
Toţi copiii satului.

De la ea am auzit
De cuvintele de aur.
Căci sunt de nepreţuit
Pe pământ-ele-s tezaur!

M-a învăţat cu bunătate
Să salut bătrâni, copii...
Să fac numai bune fapte,
Să aduc lumii bucurii!

Dar când am crescut oleacă
Mai în glumă, mai în şagă-
M-a învăţat bunica dragă
A bucătăriei artă!

Cum se cerne făinuţa,
Cum se face măliguţa.
Cum se frământă aluatul
Şi cum se coace cozonacul.

Plăcintele cum se prepar
Şi cu bostan, şi cu mărar.
Cum se împleteşte un colac
Şi biscuiţii cum se fac.

Tot ea mi-a pus cârligul în mână
Şi m-a învăţat să împletesc
Colţuni din cei mai groşi de lână
Ca iarna, nu cumva să îngheţ!

Priveam cu drag la a mea bunicuţă
Cum ţesea la covoare.
Apoi cosea în,, cruciuliţă''
Perne şi ştergare.

Mai croşeta ea horboţele
Ca neaua albe şi frumoase.
Apoi înfrumuseţea cu ele
Prosoapele din casă.

Harnică era bunica,
Precum albina şi furnica.
Tot aduna să-mi facă zestre...
Dar s-au pierdut toate fără veste!

Bunica multe m-a învăţat,
Dar vremurile s-au schimbat.
Cândva ce s-a numit valoare,
Cu an ce trece tot dispare!

Dar amintirile pe care le am eu
Le port în suflet, ca într-un muzeu,
Căci cu regret şi, din păcate,
Se pierd tradiţiile toate!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!