Gimnaştii cu breton

exerciţiile s-au terminat
cu aplauze, departe de
istovirea noastră cea de toate zilele,
de arena ochilor
ori zburătoarele, zburătoarele...
suprarealismul însuşi a răbufnit
înspre
- o tornadă de Bunuel şi Dali -
se vedeau paşii lui Breton
peste covorul din sala de gimnastică,
se murea în zile de antrenament,
eram exuberanţi...
purtam breton cum porţi tu
(cruci întoarse,
pentagrame,
miligrame de rădăcină
înviat din somn...
tot mai aproape de farul din port
unde mergi să vezi cum putrezesc...
rugina lor nu se spală,
sacii lor nu vor fi uitaţi...
acum pesemne că poţi să lupţi,
eşti antrenat,
eşti campion,
doreşti să ieşi în larg
şi se apropie un câine parcă
e real sau film(?)
evadarea umbrelor din tine
- o lume mai sigură,
o şansă de a vedea zorii...
doar să nu aplaude degeaba
toţi muşchii ăştia,
toată tornada asta,
înălţătorul vis...)
şi-l lăsăm peste pleoape
de ne intră ca rădăcinile în ochi,
se joacă cu ignoranţa noastră
în absurd într-un oraş muribund
unde ei sunt martori
exerciţiului perfect, sălii ovaţionând,
gropilor din asfalt, descompunerii
umbrelor tale sălbăticite
- imaginează-ţi copacii umblând cu rădăcinile
între ramuri şi plângând
cu frunze galbene de durere -
noi avem doar moda asta
până mâine vom fi fluturii
evadând dintre rădăcini
dintre ramuri
decepţionaţi că florile nu vor mai fi
şi frunzele au veştejit
prea exersând vise

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis

Tu de unde vii? Hai spune!
Din ce univers? Ce lume?
Prea eşti altfel... diferit,
Prea iubeşti şi eşti iubit

Sau te pomeneşti, că oare,
Ce-i uman nu te mai doare?
Şi cum faci? Care-i secretul?
Poezia? Menuetul?

Îmi furi teama, îmi dai vise,
Îmi scrii poezii nescrise,
Îmi zâmbeşti, ce zâmbet ai!
Şi nu-mi ceri nimic... doar dai

Nu ştiu cum... de ce exişti
Printre cei ce sunt prea trişti?
Poate eşti o amăgire,
Doar o stare, o trăire

Tu eşti... oare? Eşti real?
Am uitat tot ce-i banal...
Simt un freamăt, existenţă,
Poate vis... dar ce prezenţă!

Eşti doar sufletul oftând,
Mă alini, te port în gând,
Eram ieri fără un mâine...
Mulţumesc, mă simt mai bine!

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Hei, frumosule!
Pacey: Poţi merge mai departe. Nu voi spune că eşti nepoliticoasă.
Joey: În ciuda primelor impresii, nu am venit să te trag de limbă. Nu ştiu dacă zvonurile sunt adevărate sau exagerate. Sau dacă este una dintre încercările tale ciudate de a părea mai atrăgător pentru fetele mai mari. Vroiam doar să-ţi spun că înţeleg prin ce treci şi...
Pacey (râde): Nu. Mă îndoiesc că ştii.
Jen: Păi ia să vedem. Toată lumea se holbează la tine când mergi pe coridor, am văzut asta. Şuşotesc în spatele tău. Dintr-o dată îţi auzi numele în conversaţia unor necunoscuţi. Şi cât de curând vei deveni paranoic şi de vor vorbi sau nu despre tine, tu tot o să crezi asta. Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă făceai ceva îngrozitor.
Pacey: Cum ar fi?
Joey: Cum ar fi să locuieşti cu sora ta însărcinată şi nemăritată şi prietenul ei negru, în timp ce tatăl tău e închis pentru trafic de droguri. Imaginează-ţi asta, Pacey. Chiar avem ceva în comun... Furnizăm subiect de bârfă cetăţenilor înguşti la minte. Şi din păcate tu eşti atracţia principală acum.
Pacey: Grozav. Şi ce fac acum?
Joey: Acelaşi lucru pe care l-am făcut eu... Te rogi în genunchi să apară o altă poveste mai interesantă.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Tu! Ce curgi acum prin mine,
În loc de timp, în loc de sânge!
Tu! Eşti clipa-ncremenită,
În tot, în suflet, în inima rănită!

Tu! Mi-eşti viaţă, chiar neviaţă,
Moarte dincolo de moarte!
Tu! Eşti visul ce întoarce clipe,
Clipe peste clipe doar cu tine!

Tu! M-alungi din tine, mă renegi,
Din viaţa asta fără Noi, fără de legi!
Tu! Fără să ştii tot mă mai chemi,
Când toate zilele se pierd în lacrimi!

Tu! În liniştea ce-i doar amăgitoare,
Eşti torentul ce zguduie chiar cerul!
Tu! Naşti curcubeul doar dintr-o culoare,
Punte între Noi şi iubirea ce nu moare!

Tu! Eşti răsăritul şi-asfinţitul,
Unde noaptea-i neagră fără vise!
Tu! Împleteşti cunune din tăceri,
Din tot ce-a fost demult, de ieri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziaristele (1)

În ziarul de astăzi e ploaie,
negură de gânduri.
Norii coloniali
deplâng insulele albite
sau albitee,
aşa cum ai zice: "lactee",
adică
"din lapte"; dar ce să faci(?)
atunci cu lipsa de coloană,
spre exemplu la florile de ziar
care sug vlaga luminii
peste zi, peste petale, peste culori;
sau la frunzele de hârtie, verde-vejtejit,
opalescent, din lumina asta
chioara de abjur...

Apoi dai pagină, auzind-o
în foşnetul obositor,
monoton, până ce de la atâtea
ploi peste globi şi orbite
nu mai poţi descoperi
de ce somnul planetelor
nu naşte doar zile senine...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vând ţară

Atâtea lacrimi pe hârtie, atâta ţipăt cenzurat,
ne poezim prin poezie, prin versuri false am lătrat
ba despre tine, Românie, ba despre noi, poeţi de soi.
Ce poţi să-mi dai acum, tu, mie, când eşti în lada de gunoi?

Atâta zbucium şi prostie, atâta vaiet ne-ntrerupt,
de zici că-ntreaga Românie e doar amestecul corupt
din care toţi se-nfruptă bine să aibă ce lăsa, de vor,
copiilor ce vor petrece o zi pe an în ţara lor.

Atâtea vile cu piscină, atâta hrană la gunoi,
de suntem ţara cea divină unde trecutul e strigoi,
ne pasă mult de-orfelinate, dar de faţadă, nu real
ne-am implicat cu toţi în toate, dar nu în faptă, doar verbal.

Ne acontăm vacanţe scumpe, avem la poartă trei maşini,
ipocrizia-n noi erupe când ne dăm mari printre străini,
ne înjurăm direct în faţă că suntem neam de şarlatani,
filozofăm concis de viaţă. însă privim doar către bani.

Ne doare-n cot de ţara noastră, un şut bătrânilor le dăm,
ne spală Dunărea albastră, pe la Viena când furăm,
întorşi apoi cu limuzine ne etalăm pe la săraci,
furăm şi de la ei, de-o pâine, şi din păduri câţiva copaci.

Atâtea furturi importate, atâta crimă şi viol,
ni-s rădăcinile uitate de parcă suntem dracul gol,
istoria e doar în carte, abject ne comportăm ca neam;
Să vindem azi ce se mai poate din ţara care ieri eram!

poezie de Adina Velcea (7 octombrie 2018)
Adăugat de Adina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Acum... nu-ţi cer,
Nu-ţi voi mai cere,
Revedere, reîntânlire!
Te voi iubi în linişte,
Şi în tăcere!
Tăcerea unei iubiri nemuritoare,
În infinita clipei arzătoare!
Şi chiar de-i ger în iarna trecătoare,
Tu eşti focul ce tot arde-n viaţa...
Viaţa asta, viaţa noastră!
Unde îmi eşti începutul,
Din nesfârsitul încă nesfârşit!
Dorinţa ce mă macină,
Între timpuri ori netimpuri!
Că atâtea rădăcini în mine ai înfipt,
Şi atâtea lacrimi din ochi s-au scurs,
Încât acum sunt tot doar uns,
Cu seva din sufletul tău!
Îmi cresc aripi pân 'la cer,
M-apropi chiar de Dumnezeu!
Şi nu-i nici un mister,
Sunt Eu... tot Eu,
Şi Tu... tot Tu,
Şi Noi... tot Noi,
Chiar şi fără de Noi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Eternul Nisargadatta Maharaj. Unii din vizitatorii care veneau la Sri Nisragadatta Maharaj în Satsang auzeau uneori cam aceiaşi "placă". EL urmărea să explice cum a apărut "Eu sunt". Unul din vizitatorii care mai auzise de câteva ori asta îi spune: "Am mai auzit asta de câteva ori!" Maharaj a replicat instantaneu: "Şi ce; te-ai vindecat?" Până ce nu te vindeci de cea mai universală dintre bolile acestei lumi numită "Iluzia!" nu auzi decât povestea din mintea ta, în nici un caz tu nu auzi un discurs în conştiinţă de unde vorbesc EU. Imaginează-ţi că eşti scafandru şi eşti cufundat în albastru atât de viu al oceanului şi de niciunde se aude simfonia oceanului. Eşti topit, eşti furat de frumuseţe pentru veşnicie! Oricum eşti furat de frumuseţe pentru veşnicie. Doar că încă nu ştii asta! Tot pe Maharaj cei care îi spuneau că au mai auzit asta el spunea: "Într-un spital oamenii sunt trataţi cu acelaşi medicament şi ei se fac bine. Deci ce e în neregulă cu asta de tu rămâi bolnav?"

citat din Nisargadatta Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu eşti mort

dintre toţi morţii pe care-i ştiu
tu nu eşti mort
eşti prezent în gândurile oamenilor
cu tot ce ai făcut pentru ei
şi rămâne zidit

durerile şi suferinţele pe care nu le mai ai
noii le avem şi pe ale tale
cuvintele revin la matca poetică
copacii se vor trezi din somn
şi cu fiecare dragoste-i mai cald

chiar dacă tu nu mai simţi
noi simţim valul care se apropie
şi straniu
nu ne temem.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara religiei pe care ai învăţat-o de mic de unde mai ştii că eşti desprins de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este propria ta Inimă, cum si unde te-ai desprins de ea? Dumnezeu este veşnic Aici, iar acest Aici e la fel, fie că eşti în cea mai pioasă mănăstire, fie că eşti în cea mai desfrânat bordel sau crâşmă. Cum de nu poţi vedea asta şi la ce bun să cauţi un Dumnezeu căruia îi e frică sau scârbă de lume şi se ascunde în răceala unei biserici? Unde şi cum Iisus a predicat într-o biserică? Oare nu cumva când a spus: "Eu şi Tatăl Una suntem!" a făcut-o sub cerul liber? Asta este adevărata biserică! Biserica a devenit o afacere şi nu o cale spre mântuire! Dacă trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu o să-l cunoşti niciodată! Tot ceea ce vei cunoaşte vor fi veşnicele dogme ale separării, veşnica lor pomenire! Dumnezeu este mai aproape decât următoarea respiraţie şi infinit mai aproape decât primul/următorul gând. Ai fi în stare să baţi mătănii la toate bisericile acestei lumi, simple clădiri din lemn sau din piatră care găzduiesc separarea. Dar Adevărata biserică este propria ta inimă, este chiar faptul tău de A FI, a fiinţa fără gânduri, Aici oare când ai să mergi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul in care se duc elefantii

Acolo unde se duc elefantii,
In cimitirul lor ascuns
Sa-si lase povoara durerii, purtata supus,
Sunt multe si grele cuvinte de spus!...

Sfârşitul şi-l simt, ce-aproape le pare
Si pasul mortii din urmă le-apare,
Cu mersul greoi si stangaci se ascund,
Ce reci si ce grei fiori ma patrund!...

In calcare albe lucesc ochi de serpi
Covorul de oase scrasneste sub talpi,
Isi vor gasi si locul cu-n ultim efort,
Sunt multe si grele senzatii ce port!...

Pleca-vor in ochi c-o trista lumina,
Lasa-vor doar urme in praf si tarana.
De-acum numai umbre vor pandi dintre stanci,
In suflet purtam rani ascutite si-adanci!...

Esarfe multe, albe vor flutura in zare,
Si va veni si ziua sa las ceea ce doare.
Ce multa si ce buna lumina e in om!
Opriti toti elefantii din drumul lor spre somn!...

poezie de Adriana Vadineanu (19 octombrie 2016)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din tot ce-i

Din fiecare cupă-n floare
Tu-mprăştii lumea de nectar,
Din stele eşti o călătoare
Regină, în stupul planetar.

Din munţii albi de spumă castă
Eşti piscul ce vor toţi s-atingă,
Din închisori eşti o fereastră
De-azur ce dorul vrea să stingă.

Dintre petrecerile lumii
Tu eşti dorita parteneră,
Din nestematele minunii
Tu faci brăţară viageră.

Din tot adâncul de mister
Eşti mina-n pietre preţioase,
Din tot ce-n zbor este pe cer
Eşti flacăra de rugi pioase.

Din fundul de abis marin
Tu eşti lumina călăuză,
Din glas eşti sursa de suspin,
Din scris doar tu te-aşterni, o muză.

Din toate viile-nsorite
Tu eşti esenţa de licoare,
Din tot ce-n lume sunt ispite
Eşti singura ce dă candoare.

Din dor de-a fi, de-a exista,
Doar ochii tăi dau strălucire;
Sunt perle din ocean, din nea,
Ce-mpodobesc o omenire.

Din tot ce-avem divinizat;
Ce-i simţ, auz, vorbit, privit,
Din visul de-o eternitate,
Doar tu s-ai drept de moştenit.

Din toate zilele ce am
Cele mai scumpe sunt cu tine,
Din nopţile ce nu dormeam
M-ai îmbătat de miresmi fine.

Din fiecare clip-a vieţii
Doar tu-mi faci ore de nesaţ,
Din anii dulci ai tinereţii
Doar tu mi-eşti chip de vis la braţ.

Din tot ce nu-i şi din tot ce-i
Să plămădeşti ce nu există;
Dintre fărâme să mă iei...
Să-ţi fiu ingredient pe listă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn

Noaptea nu cântă, noaptea nu strigă
Coboară o linşte care intrigă
Când mergi să te culci, parcă treci nişte porţi
Calculează din vreme ai norocului sorţi

Parcă pleci la o luptă, oare ştii că te-ntorci
Plin, peste câmpul cu cadavre de morţi
Se aude oftatul unui cal ce nechează
E mintea lucidă-visezi- ori e trează...?!

Eşti încă viu... te gândeşti c-ai scăpat
Probabil destinul râzând te-a uitat
Probabil că-n lumea de fum şi hârtoape
Roata s-a-nvârtit pentru încă o noapte

Dar ce te ucide, ce te doboară
Nu e armura sau rana uşoară
Ci ca o lamă de fulger e gândul
Că n-ai cum să-ţi afli nici locul, nici rândul

Te întorci în cetate—mai bătrân şi târziu
Nu sună trompete—eşti învins, e pustiu
Calul ţi-l tragi de căpăstru la pas
A-ngheţat răsuflarea şi timpul pe ceas

Unde te duci când te culci, unde pleci
Ce ţinuturi departe, ce locuri mai reci
Ce te aşteaptă, te pândeşte, e după
Ori ce fiare hămesite din tine se înfruptă

E noroc, e hazard, eşti doar o-ntâmplare
Poţi trăi, poţi muri—pe nimeni nu doare
Este somn sau e-o moarte, nu ai cum să ştii
De eşti viu între morţi, ori mort între vii

Mi-e frică de drumuri, de plecări şi de somn
Mi-e frică de timpul ce-mi scapă din mână
Ştiu că zâmbiţi când îmi spuneţi să dorm
Şi mormăiţi mai mult pentru voi: Noapte bună!

poezie de Ion Nedelescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din casa umbrelor fierbinţi

Casă străină,
chipul tău trece din odiseea ligamentelor
apune dinspre zarea cu ţărănă arsă şi roua nopţii celei mai reci
dintre toate verile sfărâmate în subconştentul timpului
retezând pământul negru dintre crăpăturile adânci ale palmelor mele.
Te culeg în orice floare, căci acum toate capătă un rost fierbinte.
Tu eşti viu de la un capăt la altul, cu toate că-n hainele tale nu mai eşti, nici în casa ta, nici buzele tale nu mai păstrează astăzi, cana fierbinte.

Genunchii tăi nu mai ating cerul şi dacă mă uit în sus, stelele sunt chiar mai albe ca altădată.

Până mai ieri, am adormit într-un suflu vechi,
stingând incendiul dinlăuntrul umbrelor.
Astăzi e mai lumină, căci soarele s-a deschis în inima ta,
până când toamna s-a făcut un anotimp veşnic.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre pe dale de burg

Îmi întortocheasem paşii peste dalele din burg
Încercând să intru-n ritmul inimilor deşirate
Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate,
Când la stânga, spre nimicul unde paşii toţi se scurg.

Prin tic-tacul lor frenetic, paşii mei, mânaţi de dor,
Îşi descătuşau dorinţe în zdrobirea de sub tocuri
Vechi de când creşteau ca iarba ce se transforma în blocuri
Dintre care se ridică praful zilelor ce mor.

Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit
Pe o mare de sentinţe în alegeri disperate
Să se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate
Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit.

Şi, din toate câte urcă spre amestecul din cer,
Doar o singură dorinţă pare că se răzgândeşte,
Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună şi-l trezeşte
Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier.

Se opreşte şi se miră: "Cum, spre ceruri, toate curg?
E atâta viaţă-n lume, când eşti suflet pe Pământ!
Cum să te ridici la ceruri, să fii sclav purtat de vânt?"
Şi-a plutit, uşor, dorinţa, către dalele din burg.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basarabie

dintre toate florile din lume tu eşti floarea cea mai ofilită
uneori scăldată-n foc de brume alteori de arşiţă cumplită

dintre toate sorţile din lume, tu eşti soarta cea mai oropsită
şi când duci în spate al tău nume şi când altă cruce prorocită

dintre toate sorţile din lume tu eşti floarea cea mai hărăzită
ba din când în când să mă sugrume, ba mereu-mereu a fi iubită...

poezie de Iurie Osoianu (7 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde eşti, Doamne?

În aste zile de restrişte,
Ajunsa ţara noastră dragă
Să fie a vulturilor pradă.
Sunt tot mai răi tot mai flămânzi,
Tot mai avizi după putere,
Nimic şi nimeni nu-i opreşte
În lupta lor după mărire.

Făcut-au ţara un tribunal
Unde poporu-i acuzat
Fără să aibă avocat;
Ei judecă ei dau sentinţe.

Se bat pe legi şi ordonanţe,
Pe constituţie, parlament
Şi nu contează dacă noi,
Îi vrem sau nu...
Ei ne fac legea.

Şi este ţara noastră toată
Un mare câmp de bătălie,
În care noi suntem doar ţinte
Iar ei ochesc fără clipire.

Suntem răniţi, unii-s ucişi
Şi ne mirăm de-a noastră soartă;
Unde eşti Doamne de nu-i vezi
Să le arăţi că în curând,
I-aşteaptă Dreapta Judecată?

Şi nu mai au nevoie acolo,
Nici de putere nici mărire;
La cât de mari se simt aici
Pe atât de mici vor fi la Tine!

poezie de Angelina Nădejde (11 iulie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt Dumnezeul furnicilor

dar mă dor toate muşuroaiele
desfăcute de curiozitatea mea
fiecare lume în care mi-am băgat nasul
fără să înţeleg dezastrul produs
doamne câte bariere puneam în calea lor
ca să-mi verific teoriile copilăreşti
doar aşa
ca să văd până unde vor răzbi

interveneam despotic
într-o lume pe care nu o înţelegeam
din joacă
un uriaş fără minte

şi nu pot să nu mă gândesc
că un copil din stele flămând de cunoaştere
se joacă din când în când
cu lumea noastră
doar aşa
ca să vadă până unde putem răzbi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce spunem poveşti ( pentru Linda Foster)

1
Pentru că suntem obişnuiţi să trăim sub frunze
şi în zilele ploioase
muşchii noştri simt un tremur,
de-acum dureros, din vremea când rădăcinile
ne trăgeau în pământ

şi pentru că avem copii care cred că
pot zbura, un instinct rămas
de când oasele braţelor noastre
aveau formă de ţitere şi se îndoiau
cu eleganţă sub penele aripilor

pentru că înainte de a avea plămâni
ştiam cât de departe este fundul mării
în vreme ce pluteam cu ochii deschişi
ca nişte eşarfe pictate într-un scenariu
de vise, şi pentrum că noi ne-am trezit

şi-am învăţat să vorbim

2
Am stat lângă foc în peşterile noastre –
şi pentru că eram săraci am făcut o poveste
despre un munte al comorilor
care se va deschide pentru noi

şi pentru că eram întotdeauna învinşi
am născocit ghicitori imposibile
pe care numai noi le puteam rezolva
monştri pe care numai noi îi puteam ucide
femei care nu puteau iubi pe alţii
şi pentru că am supravieţuit
surori şi fraţi, fiice şi fii,
am descoperit oase care se ridicau
din pământul negru şi cântau –
păsări albe în copaci

3
Pentru că povestea vieţii noastre
devine viaţa noastră

Pentru că fiecare dintre noi spune
aceeaşi poveste
dar o spune diferit

şi nimeni dintre noi nu o spune
de două ori la fel

Pentru că bunicuţe arătând ca nişte păianjeni
vor să-şi farmece nepoţii
şi bunicii au nevoie să ne convingă
că ce s-a întâmplat s-a întâmplat datorită lor

şi deşi noi ascultăm doar
întâmplător, numai cu o ureche,
vom începe povestea noastră
cu cuvântul şi

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii si gansacii

cade-o frunza, plang copacii
insa eu sunt bucuros
zboara gastele, gansacii
printre frunze.. ce frumos!

la scurt timp dispar copacii
si apar in locul lor
crengi pe care stau gansacii
dar nu-s frunze... ele mor.

fiindca nu mai sunt copacii
gastele fug in ograda
dupa ele si gansacii
fug ca focul de zapada.

dar unde s-au dus copacii?
nu sunt frunze sa m-atinga
acum stau ascunsi gansacii
fiindc-a inceput sa ninga.

dimineata.. nu-s copacii
dar mareti in locul lor
de se mira si gansacii
ceata cavalerilor.

inalti cum erau copacii
albi ca ingerii din cer
nu vor a iesi gansacii
insa eu sa vina.. sper.

ca sa vada ca copacii
peste crengi lumina au
mai mareti decat gansacii
care mult se laudau.

insa ce au fost copacii
vor mai fi ca-n orice an
si vor rascoli gansacii
orice frunza orice ram.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!