Credinţa

Omu-şi scaldă-n infinit ştiinţa
Stropindu-şi în zadar dorinţa
Cu sudori, din neputinţa
De-atinge cei doi sori:

Realul viitorului târziu
Ce surprinde-a minţii cale
Cu-al său vis pur, auriu
Ori, coşmar vag, cenuşiu.

Nevăzutul, ca o fiinţă rară
Pe tărâmuri nesfârşite-aleargă,
Definind umanul "a simţi"
Făr-de care n-am mai fi.

Dar, chiar şi cel ce nu cuvântă
Gângurind, ca prin miracol
Poate simţi deja trăită
Clipa vie, mult dorită.

Viitorul, deci, devine
Realul viu, desăvârşit
Prin speranţa roditoare
Din preştiinţi doveditoare

Nevăzutul se preschiimbă,
Dând orbire ochilor,
Căci dovada evidentă
E deasupra fiinţelor.

Prin el, deci, omul viu trăieşte
Căci, aşa doar reuşeşte
Să uneasc-a firii inimi
Cu Cel ce însuşi Este.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om raţionând

Căutat-au realul pur
În a altora crezare,
Voia de abstractizare
Mânaţi de eul cel mai dur.

Unii, în zăcutul lor
Gândit-au chiar fireşte
C-adevărul ce-i izbeşte
Nu-i decât al umbrelor.

Dar cum pot ei nega
Simţul ce-i străpunge,
Iubirea, scrisă-n sânge,
Nimic sacru n-ar vedea?!

Doar privind la sine
Omul, gândit-a miracol,
Mai clar, din veac în secol
Răpus de gândul "Cine?".

Omul viu şi singuratic,
Şi-n tăceri, el raţionează
În Adevăr, si el crează
Realul clar şi matematic.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Copilul, ce cu-a sa privire
Scaldă realul în uimire,
Colorând cu rima-i albul,
Aurind cu slova-i, negrul.

Omul, ce încă i-au rămas
Aripi gânditoare ceas de ceas,
Zburând contra misterelor,
Dând senin pur, zorilor.

Datorul, cui-i dăruieşte
Cheia porţilor celeste
Şi-al lumilor îndrumător,
Spre focul viu, nemuritor.

Astrul, ce mereu luceşte
Şi-n obezi, el reuşeşte
S-aprindă-n zări dorinţa
De-aşi întrece neputinţa.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curajul

Gandirea, ca un fulg pluteşte
Şi se scurge-n raza dulce
A divinei realităţi,
Fiindu-i, deci, cu neputinţă
Să-nţeleag-a sa ştiinţă.

Viitorul, deşi tainic el domneşte
Şi subjugă-a minţii vină,
Ce se-ncrede doar în vânt,
Din străvechi el se arată
Contra realului cuvânt.

Iubirea, sacru viu ea stăpâneşte
Şi-ntăreşte a minţii fiinţă,
Ce răzbate-n vântul crunt,
De la-nceput ea se vădeşte
Forţa "de a fi ce sunt".

El, cel ce ere a schimbat
Şi prefăcând în umilirii coroana,
Dând inimilor asigurarea,
Ce-şi trăiau doar resemnarea:
"Curaj, eu am învins lumea!"

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tainele Celui Fără De Formă îi sunt relevate celui care priveşte dincolo de formă, căci locul din care priveşti îţi creează experienţa cu ceea ce priveşti. Dacă privirea ta transcende forma, vei zări Nevăzutul, iar dacă poţi vedea Nevăzutul, înseamnă că priveşti prin ochii Nevăzutului. Nevăzutul nu este văzut de cei care privesc, ci doar de cei ce văd ceea ce privesc, pentru că niciodată nu o să vezi Liniştea, dacă priveşti de la nivelul sunetului. Ochii prin care priveşti, determină ceea ce vezi.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biruinţa

Isus a înviat din morţi, biruitor,
din Însăsi viaţa Lui dând viaţă tuturor!
Si-acum în rând cu noi, ca frate şi-mpărat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Cu mii de flori, cu frunze noi în crâng
vin primăveri ce iarna iar înfrâng
Şi toate spun că Cel Crucificat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat cu trup de slavă plin,
aşa cum vom trăi şi noi prin har divin.
De două mii de ani în luptă ne'încetat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Dar dacă-i drept că-nvie frunza iar
şi florile când din pamânt răsar,
cu-atât mai mult Acel ce le-a creat
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat, puternic şi slăvit.
Şi sutele de fraţi cu Domnul au vorbit.
Apoi, în patru zări pornind, ei au strigat:
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Eu n-am văzut cum a-nviat Isus,
nici mâna-n răni ca Toma nu I-am pus.
Dar simt mereu că-n viaţa ce mi-a dat
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea

Curgând în marea nesfârşită
De lacrimi reci, otrăvitoare
A ta fiinţă se scufundă,
În rugina-i muritoare.

Mergând tăcut printre mulţimi
Ce dispar cu totul în pustiu,
Doar tu, căzut în solitudini,
Rămâi cu-al tau suflet, încă viu.

Uitat în lanţurile grele
Ce-n haosul frenetic te cuprind,
Înnăbuşit iar, intre gratiile
Neînţelesului din gânduri, suferind.

Adormit de cantecul uitării,
Crezi-n zadar, ca-l tau coşmar
De zori, în tărâmul visării
Fi-va alungat, cu-al tau amar.

Simţind dar, dintr-o dată,
Cum lumina cald păleşte,
Şi zâmbind, totu-ţi arată:
O clip-a fost. Trăieşte!

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pian lucind

În mijlocul sălii de piatră,
În eleganţa dinadins creată
De-un greu pian acoperit
De-ntuneric vag, înăbuşit.

Deodată, însă, timpul mort
Ucis de-al gândului confort,
Reînvie, din mormântul nins
Când clapa gravă s-a atins.

Uşor, ca o petală-n zbor
Pluteşte-n aer-al meu dor
Călcând pe câte-o altă notă
Din arta prinsă-n forfotă.

Timpul nu se mai măsoară
În ceasul vechi, ce-l împresoară,
Ci clipa-n sunet se preschimbă,
Un infinit, artistul să atingă.

Chaosul în cântec transformat,
Pianul, în splendori scăldat
Luceşte-n sala împietrită,
Din negura, acum, sfârşită.

Ce dacă al său cânt
Inimi îngheţate-a frânt?
Ce dac-a unora credinţă
Vădit-a firii neputinţă?

El veşnic fi-va lucitior,
Pianul, simbol grăitor,
Artistului, ce, cu-al său cânt,
Aduce realul pe Pământ.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul

Priviţi atent cum străluceşte
Asupra cine-i reuşeşte
Să sară-al eului hotar,
Din gând străin, plin de amar.

A sa lumină, doar există
Tot în rest, deşi persistă,
Iluzii triste ce cuprind
Vâltoarea mării suferind.

Atât de-aproape el se află
Încât voind se şi arată
Din tărâmul fericirii,
Stăpânul viu al nemuririi.

Căci ce poate fi mai sus
De realul ce-n curaj e dus
Peste lumi şi peste sine
În vârful culmilor divine?

Priviţi-l plin de-sa onoare
Trăiţi în lumina-i iubitoare,
Iar dacă toţi l-ar ocoli
Tu, singur, în el să fii.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi Nevăzutul a creat văzutul, Nevăzutul nu îi impune nimic văzutului. Liniştea reuşeşte în tot ceea ce face, pentru că face fără să înfăptuiască. Liniştea face prin Fiire, fără să facă nimic. Reuşeşte în tot ceea ce face, fără a se mândri pentru faptul că face fără să înfăptuiască. Tot ceea ce provine din Linişte, este deja perfect, pentru că Liniştea este Perfecţiunea în Sine, care susţine totul, fără a înfăptui susţinerea. Facerea fără de a face. Căci atunci când Fiirea devine perfect conştientizată, facerea vine de la Sine şi se manifestă prin Sine - prin Unicul Sine. Şi tocmai lipsa de efort face ca Liniştea să fie veşnic odihnită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de mândrie, face ca Liniştea să fie veşnic împlinită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de sine, face ca Liniştea să fie veşnic eternă, în Împărăţia Absolută. Căci Liniştea nu trăieşte pentru sine, tocmai de aceea este lipsită de griji şi zgomote. Liniştea îngrijeşte de bunăstarea sunetului şi, cu smerenie absolută, există pentru a scoate sunetul în evidenţă. Ajută, fără ca nimeni să ştie că a ajutat. Aceasta este invitaţie la Linişte, pe care Liniştea o oferă sunetelor. Aceasta este chemarea Liniştii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea manifestată este slujită de Ceea Ce Îl Susţine Existenţa. Sunetele plutesc în interiorul Liniştii - formele văzute plutesc în interiorul Nevăzutului. Însă, rareori, văzutul devine conştient de Nevăzut, tocmai pentru că văzutul este atras în permanenţă de lumea văzută. E adevărat: Nevăzutul devine plictisitor pentru mintea văzutului, deoarece Nevăzutul nu poate fi cuprins, delimitat sau caracterizat - ceea ce îl face imposibil de înţeles. Iar dacă nu poate fi înţeles, mintea devine brusc neinteresantă, căci încercarea de a înţelege are loc doar în ograda minţii. Şi pentru că oamenii tind să se identifice total cu mintea lor, conştientizarea Nevăzutului devine o reală raritate. Cel ce renunţă la interpretarea văzutului va primi vizita Nevăzutului, tocmai pentru că eliberarea de identificare îi permite fiinţei să se scufunde blând în spaţiul liber - iar acolo unde este spaţiu, este prezent şi Nevăzutul.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa

Clipind, privesc prezentul
În mreaja-i efemeră
Ce totul a cuprins.

Atât de mult se-ntinde
În neantul nesfârşit
Că viitoru-n fapt e-un vid.

La fel, trecutul zace
În mormântul clipelor
Nemaiînviind nicicând.

Momentul, tot un vid
Ce-n mormântu-i doar se naşte,
Nemaifiind de cum el s-a trăit.

Clipa, deci, ce este doar?
Mister tainic al simţirii?
Sau, trecut, un vis ciudat.

Ea îşi are, totuşi sensul
Traindu-o nu ca pe-un nimic,
Ci-un crâmpei viu din etern.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am nevoie de ceva excentric, extravagant, extrem ca să mă simt vie. Vai, draga mea; singurul lucru care te poate face să te simţi atât de vie cum este Viaţa nu e nici una din extremele astea, e doar cunoaşterea de Sine. Când te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi vei vedea că eşti deja Viaţa şi nu gândul, care încearcă prin tot felul experienţe extreme, prosteşti, să se simtă "în viaţă". Teribilismul e cea mai bună metodă de a te schilodi pe viaţă, nu de a te simţi "în viaţă". Întreabă pe toţi cei din care au ajuns într-un cărucior, şi îţi vor confirma asta. Ego-ul face lucruri prosteşti şi extreme pentru a se simţi viu, apoi regretă viaţa toată "existenţa". Dacă tot vrei să faci un lucru extrem ajută un copil sau un bătrân în căruţ o jumătate de an şi asta te va vindeca definitiv de teribilism şi stupiditate. Nimic nu este mai viu, nu duduie de viaţă ca fiinţa ta reală!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se ştie doar că, în general, pasiunea nu poate fi făcută să cedeze prin raţiune, ci prin constrângere. Căci omul virtuos, adică cel ce trăieşte pentru frumosul moral, se va supune raţiunii, pe când cel vicios, care nu aspiră decât spre plăcere, trebuie constrâns prin suferinţă, ca un animal la jug. De aceea se şi spune că pedepsele aplicate celor în cauză trebuie să fie cele care se opun cel mai mult plăcerilor preferate de ei.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergând

Păşesc agale, gânditor,
Apăs cu-a mea fiinţă
Pământul greu al urmelor.

Simţesc cum vântul mă-nfăşoară
Făr-de vină şi cusur
În a haosului aspră sfoară.

Dar eu ţin cu al meu vis
De realul crez,
Alergând în câmp deschis.

Văd lumea stinsă cum se zvârcoleşte,
În lanţul neînţeles,
Cercând a elibera, pe cine gândeşte.

Şi mă trezesc, cândva uimit,
Din gândul meu,
Mergând... fără sfârşit.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 83

Să fii pictat, văd că n-ai trebuinţă
De-aceea nu întreprind acest demers,
Dar n-am crezut că este cu putinţă
Să întreci cu mult descrierea din vers.
Deci nu te-am prezentat din neglijenţă
Cum ar fi trebuit, dar tu trăieşti
S-arăţi că pana, câtă decadenţă,
Nu poate spune cât de mândru eşti.
Mi-ai socotit tăcerea ca o vină,
Dar e mai drept să nu scot un cuvânt
Căci dacă tac, splendoarea ta-i deplină
Când alţii-n loc de viaţă-ţi fac mormânt.

Şi-un singur ochi de-al tău mai viu devine
Decât ce-au scris cei doi poeţi de tine.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E viu Hristos

În picuri de lumină
pământul se îmbracă
căci zorii
încep să vină
şi noaptea
stă să treacă

femeile s-au dus
să vadă iar mormântul
îl vor
dar pe Isus
căci numai El
e Domnul

dar piatra
nu e pe mormânt
e dată la o parte
şi-al vieţii Sfânt Cuvânt
nu-i
a înviat

a înviat Isus
mormântul Lui e gol
şi nu mai este Domnul
un trup
de viaţă gol

e viu Isus
a înviat
mergeţi dar
şi spuneţi ucenicilor
căci îl vor vedea în Galileea
bucuraţi-vă
căci El e cheia
vieţii
de pe acest pământ

unul singur
a mărturisit
Eu sunt Învierea şi Viaţa
şi Eu sunt
Adevărul
Isus Hristos Mesia

a-nviat
şi nu mai e-n mormânt
mormântul Lui e gol

o ploaie de lumină
îmbracă tot în jur
căci Domnul
stă să vină
la cel curat
şi pur

aveţi credinţă-n Dumnezeu
şi aveţi credinţă-n Mine
căci voi sunteţi
poporul Său
trăiţi dar viaţa
aşa cum se cuvine

căci picură
lumina dulce
pururea
să fii curat
şi soarele acum străluce
căci Domnul nostru
a-nviat

e viu Hristos
e sărbătoare
îl veţi vedea în Galileea
se-mbracă-n aur
şi Iudeea
că-n veci Isuse viu şi nu mai moare
e viu cu adevărat

o ploaie de lumină
plouă
să ai şi tu inima nouă
şi orişice
fiinţă
ce-l vrea pe Domnul
prin credinţă
Hristos a înviat

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 aprilie 2018, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu se relevă El Însuşi sufletului conform esenţei acelui suflet, care este atât fizic cât şi spiritual. Apoi, sufletul devine conştient că îl vede pe Dumnezeu, dar prin El şi nu prin sine sufletul îl iubeşte numai pe El, nu prin sine însuşi, dar în aşa fel încât este El care se iubeşte pe El Însuşi nu sufletul este cel care îl iubeşte pe El, sufletul îl contemplă pe Dumnezeu în fiecare fiinţă, dar graţie unei priviri ce este însăşi privirea divină.

citat din Ibn al-\'Arabi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care-şi exersează intelectul şi-l cultivă pare să fie dotat cu cea mai desăvârşită dispoziţie şi, în acelaşi timp, cel mai iubit de zei;căci dacă există din partea zeilor vreo preocupare pentru problemele umane, după cum se vede în general, e firesc, de asemenea, să considerăm şi că ei se bucură de ceea ce este în om mai elevat şi mai înrudit cu natura lor (iar acest lucru nu poate fi decât intelectul) şi că-i recompensează pe cei ce iubesc şi preţuiesc intelectul mai presus de orice;pentru că aceşti oameni manifestă grijă faţă de ceea ce ei înşişi iubesc şi se comportă drept şi frumos. Că toate aceste trăsături îl caracterizează în cel mai înalt grad pe înţelept este deasupra oricărei îndoieli. El este deci omul cel mai iubit de zei. Şi tot el este, fără îndoială şi cel mai fericit. Deci, şi pe această cale, rezultă că posesorul înţelepciunii filosofice va fi cel mai fericit dintre oameni.

citat celebru din Euripide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de orice formă de existenţă, există o Prezenţă De Sine Existentă. Numele Său, nu poate fi vorbit, Prezenţa Sa nu poate fi simţită, căci niciun simţ relativ nu poate penetra Infinitul Absolut. Orice nume i-am da, am limita Ceea Ce Este Cu Adevărat, pentru că, dacă numeşti un element, îl limitezi între pereţii trasaţi de numele pe care i-l dai. Dacă numeşti o prezenţă, o transformi într-o idee, iar Ceea Ce Este Dincolo De Orice nu e un concept. Acum, noi îl vom da mai multe nume. Şi, pare o contradicţie, însă vom folosi aceste nume doar pentru a arăta către El, nu pentru a-L cuprinde. Cuvintele sunt indicatoare - şi aşa vor rămâne şi în cazul de faţă. Conştiinţa Fără De Formă există în Linişte, fiind Una cu Liniştea. Nevăzutul este Nemanifestatul din care provine manifestatul, însă, prin manifestare, Manifestatul nu s-a separat de Nemanifestat, căci orice formă văzută este purtătoare de Prezenţa Nevăzutului, dar nu orice formă văzută este conştientă de Nevăzutul ce sălăşluieşte în interiorul său - tocmai de aceea, s-a creat această separare fictivă între Nemanifestat şi Manifestat.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie

Sunt încă viu în clipa când te chem,
sunt nervi şi oase, carne grea şi sânge,
dar – mai ales – sunt aerul ce plânge
deasupra ta ca-n moarte, ca-n blestem;

sunt viu şi fraged ca un miel bălai
purtat prin pieţe, prin restaurante;
sunt sufletul, dintâiul, al lui Dante
bătând la poarta-de-din-jos-de-Rai...

se face iarnă prin cămări ascunse,
mor fluturii, ca fulgii, la fereşti;
anii de azi îmi spun că mă iubeşti,
dar osiile lumii sunt neunse –

că se aude vântul pustiind
grădinile cu paseri de aramă
şi eu sunt singurul care dă seamă
de zariştea fugită din colind...

sunt viu, eşti vie încă... mărturie
stă mâna asta rece, care scrie.

poezie clasică de George Florin Cozma
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!