* * *

abia te trezeşti după niciun vis
răsplata fidelităţii de-a te culca la aceeaşi oră/ în acelaşi pat
începi ziua cu jumătatea goală a paharului
un fluture se izbeşte de pereţii transparenţi
ultima zvâcnire şi liniştea se colorează în roşu
pui muzică/ aici se dansează
ori cel puţin aşa pare mişcarea fiecărui obiect
sub efectul magnetic al propriei umbre
deschizi uşa
afară
peisajul în uniformă de camuflaj
rămâi unde eşti
balerina mecanică învârtindu-se
în faţa unui public avid de distracţie
dansul
alunecarea ploii pe geam
senzaţia că ai încă două picioare/ libere de orice piruetă
manualul din care înveţi să nu te urăşti
amanda
soarele se prelungeşte în păsări
ai nevoie să crezi
mecanica sufletului prinsă-n ace de siguranţă
o rozetă metalică inscripţii rotunde/ viaţa
copiilor nu le mai pasă
au haine mâncare un job
floreta se duce într-o singură direcţie
unde negrul inimii e mai subţire şi arde ceva nelocuit
ai pumnii strânşi
printre degete ţi se scurge o apă

înecaţii împart asfixia
cum se împarte portocala- felii

poezie de Gela Enea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice creaţie, la nivelul ei de bază, este o undă, un sunet, o vibraţie. Aceste unde sunt primul nivel al oricărei forme de creaţie. E foarte important de înţeles acest aspect, deoarece sunetul joacă un rol fundamental într-o relaţie conştientă cu Liniştea. Din Oceanul Esenţei, răsar aceste unde, care, în călătoria lor, intră în rezonanţă cu alte unde, care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. Cu alte cuvinte, două unde asemănătoare se unesc, într-un proces de rezonanţă. Această unire a undelor asemănătoare creează o nouă formă, care conţine acele unde care au intrat în rezonanţă de frecvenţă. Această nouă formă se uneşte cu formele asemănătoare care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. După care, această nouă formă urmează acelaşi proces, până când se ajunge la forma finală a unei creaţii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum nu este posibil să te scalzi de două ori în aceeaşi apă a unui râu, şi, după cum se spune, nici măcar o singură dată, la fel nu este posibil să numeşti de două ori unul şi acelaşi lucru aflat în dezvoltare: în timp ce e denumit, deja devine altceva.

citat clasic din Giordano Bruno
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni pentru alhambra

jumătăţi de inimă
aici: strugurii vinul beţia şi
voma
promite că mă vei ţine în braţe când îmi va fi cel mai rău
să-mi trimiţi salutări
cum trimit unele păsări semnale dacă se-apropie primejdia
mă voi întoarce
alhambra
mă voi reinventa
voi pune
două cărţi pe-aceeaşi noptieră
două perne în acelaşi pat
promite răspunsuri
jungla trece prin sânge
fiare mi se spânzură în carne
promite
că acolo
insurgenţele ţin loc de ziduri
spune ceva să însemne curaj
o îngăduinţă peste cele ce-au fost
acoperiş templului
de sus
totul este altfel şi mai mic
o pălărie imensă/ cerul
nu ne vedem de el
promite alhambra
puţin pământ
să ne facem casă

o droaie de copii s-aştepte dimineaţa
paharul cu lapte

poezie de Gela Enea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Banal

Mă plimb pe străzi, totul pare pustiu,
Nu ştiu de străina sunt ori vreau sa fiu
De tot ce se vede in jurul meu,
De orice zâmbet trist, cenuşiu si greu.

Într-o lume aparte mă găsesc,
La orice pas îmi pare ca te zăresc,
Timpul nu are coordonate,
Vreau sa-ti spun gândurile mele toate.

Privesc zarea si vreau sa o ating,
Amintiri se topesc;mi-e greu sa nu plâng,
Fulgii de nea in văzduh dansează,
Sufletul, din nou, in taina visează.

O linişte grea este viaţa mea,
Banală îmi pare acum tăcerea,
Zâmbetul pierdut răsare mereu,
Te mai port si acum in sufletul meu.

Aici sau acolo, tu unde eşti?
Din lumea ta sper, totuşi, sa mă priveşti;
Calea este simplă, monotonă,
Niciun vis, niciun gând nu mai aduna.

poezie de Andreea Ion din revista scolara (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego-ul crede că are un corp ce ar putea, la rândul lui, să "îşi piardă viaţa". Cineva chiar m-a întrebat de curând: "Unde se duce viaţa după ce murim?" Întrebarea pentru identitatea născută corp-minte pare foarte validă, dar de fapt ea este complet invalidă, şi iată de ce! Aşadar la întrebarea: "Unde se duce viaţa după ce murim?" eu, la rândul meu, am întrebat: "Dar de unde a venit? " Credem că viaţa vine de undeva şi se aciuiază în pârlitul de butoi cu rahat numit corp-formă şi că el deja avea maladia devastatoare numită "gândire". De aceea, întrebarea: "Unde se duce viaţa după ce murim?" pare foarte pertinentă, dar dacă în fapt nu e deloc aşa? Oare unde se duce spaţiul după ce copacul a putrezit demult? Oare a venit spaţiul de undeva sau spaţiul era Aici dintotdeauna şi forma doar l-a invadat? Analogic vorbind, Viaţa pe care o eşti este dintotdeauna şi pentru totdeauna, ea nu vine şi nu pleacă nicăieri, doar identificarea cu ego-ul te face să crezi şi să spui trăsnaia: "corpul ăsta sunt eu!" în fapt, toate corpurile sunt ale Tale şi se scaldă în Tine, Tu cel care eşti Viaţa, şi nu "ai viaţa", exact cum peştii se scaldă în ocean.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea din vis

Azi de dimineată
Mi-a bătut în geam
Micul pui de caragaţă
Agăţat era p-un ram

Am crezut că tu erai
Grăbită descui uşa
Parfumul venit din rai
Îmi deschide uşa

Puiul a răzbit în hol
Îndrăzneţ el mă sărută
Îi pun grâul într -un bol
Zboară într-o piruetă

Îl întreb de unde vine
Spune cine te-a trimis
Ciripeşte vorbe fine
Eu sunt iubirea din vis

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde duce băutura

Venind beat mort în ziua de chenzină,
Greşind şi uşa, ce mai tura - vura,
A nimerit în pat la o vecină!
Deci, uite unde duce băutura...

epigramă de George Petrone din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninsoare peste amintiri

Am dat foc la cuvinte şi lumina lor mângâie noaptea,
mă strecor pe cărări uitate de stele,
până la tine mai este un veac de orgolii
pe care le înving pe rând.

Degeaba înfrigurată te frămânţi,
norii apăsători împart straturi de ceaţă.
O să te chem acolo dincolo de umbre
şi ne vom întâlni pe o faleză de mare
cu inimile rănite de o cruda înfometare
de aerul tras în piept pe nerăsuflate
ca după O fugă prin colbul câmpiei
unde ne-am însămânţat dragostea.

Orice privire mi se pare uitucă
şi încearcă acum să te cuprindă goală
în casa nunţii tale de taină.
Mă întreb care-i preţul cel pot oferi
pentru o iubire fără contur
din care plouă cu îngeri de hârtie
pe umerii tăi albi de crin înflorit,
de unde nu cade nicio petală
şi rămân cu singurătatea ciugulită de păsări
în pieţele publice ale oraşului de iarnă
unde o să ningă peste amintiri.

Cândva cerul o să împartă lumini,
am să le strâng în paharele goale
unde paianjeni îşi ţes pânza subţire
în care mă-nvăluie nepăsător timpul
şi tu o să fugi
sau poate rămâi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (25 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noi doi şi nimic altceva

să deschizi o uşă
e ca şi cum ai trage aer în piept

doi oameni pe un peron
tu
cu pumnii încleştaţi
eu
căutând să te fac să zâmbeşti

uităm pentru o clipă
tot
şi parcă
pe undeva laşi să se vadă
un surâs
crispare?
ori
înainte de toate
cum răsare soarele
printre privirile noastre

eu
doar o fărâmă din acele multe cuvinte
tu
un amalgam de reproşuri

împreună, însă
o poveste de dragoste

dacă merg pe o stradă tu mergi pe cealaltă
nici umbrele
n-ar putea să facă mai mult

umbrele sunt pentru cei pierduţi
eu am totuşi vaga impresie
că ne vom spune
până la capăt

să nu mă întrebi
vorbele sunt de prisos
cuvintele...
sunt atât de multe încât
nu pot

e mai bine să tac?
crezi tu că e mai bine
să o luam fiecare pe acel rahat
de drum diferit
ca şi cum...
dar dacă asta înseamnă o pierdere

spune
ce doare mai mult decât un cuvânt

un pahar cu apă nu e de ajuns
aşa cum nu e deajuns
să spui
punct... şi de la capăt

mereu faci aşa
dar uiţi atunci când suntem noi
să fii tu

gata cu asta
tot timpul cauţi un argument
chiar şi atunci când cafeaua dă pe afară

dacă ţin pumnii strânşi
poate că încă mai este ceva
poate acea boare de vânt
sau doar valurile mării
mângâindu-te
şi eu...
eu
căutând printre atâtea singurătăţi
pe
doar una

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţii de iniţiere pe palierele inimii

unde eşti, iubito?
în centrul inimii tale
de ce nu te văd cu ochii sufletului?
(ai ochii slăbiţi ca nişte goluri milenare)

învaţă-mă să văd, iubito
învaţă-mă să simt.
te simt că te temi să rămâi
nu vom ajunge niciunde dacă te temi.
(abc. copac. a. adânc. b. beznă. c. cer. )
cel care simte să vadă alege să ştie cine este.
unde eşti, iubito, pe care palier?
(la mansarda inimii tale, aproape de cer)
ce vezi?
o femeie albastră deşirată, roată
cum te simţi pe acoperişul inimii?
(fiecare cu fanteziile lui.
nu este ceva ce nu am mai văzut.
femeia albastră atrage pe cine poate
şi apoi urmăreşte ce se întâmplă)
aşa e firea ei, jucăuşă, iubito
dar simt că ai intrat într-un soi de labirint.
întoarce-te spre centrul inimii mele, iubito
e mai puţin periculos
îţi las libertatea de a te regăsi
rămâi. eu te-am ales.
cer. carne. os.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tristă-mi părea viaţa...

Îmi pare că nu sunt temple şi nici ziduri, pe unde trec eu...
şi nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viaţa...
că e o câmpie făcută din dragoste şi din cămăşile tale, cărora mă închin eu,
e şi ăsta un fel de a demistifica viaţa...
aşez zânele pe portative,
şi le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le ţin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie şi în ghiocurile mărilor viaţa aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
şi
alerg
prin viaţă, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poştăriţele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde eşti, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
ţipetele Africii să se audă până la toţi zeii ploii, şi mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;

Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
şi multe aripi de umplut pământurile cu viaţă,
jos,
unde miroase a pământ,

şi a apă gâlgâitoare;

Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

aşa sunt copiii, aşa e Dumnezeu, se naşte dacă lumea Îl cheamă

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pumnii strânşi

Pumnii strânşi
Sunt ca o armă,
Paşnică,
Dar la nevoie,
Pot tăia
În carne vie,
Pune mâna
Pe secure.
Până vor cânta
Cocoşii,
Să reteze
O pădure:
Cu un vârf de brad,
Cu două.
Şi când ninge,
Şi când plouă.
Să frământe
Aluatul,
Pentru-a coace
Pâine caldă,
Pe sub streaşină
Să treacă
Dacă ochii
Se mai scaldă
Într-o lacrimă
Târzie.
Pumnii strânşi
Sunt o avere,
Pentru Omul
Gospodar.
Două mâini,
Câtă putere,
Ce se vrea
Canalizată,
Să răstoarne
Munţi pornite,
Două mâini,
Două izvoare,
Parcă-s
Din granit
Cioplite,
Monument
Sub cerul liber,
Unde pică
Universul.
Pe sub plopi
Sunt ca Atlanţii,
Pe-a lor umeri
Pică cerul.
Un caval
Alintă versul,
Ca pe-un sân
De fată mare,
Semnul crucii,
Tatăl Nostru
Înainte
De culcare.
Până la urmă,
Două mâini,
Se ascund
În părul moale
După gâtul
Cu mărgele,
Mai timide
N-am văzut,
Seamănă
Cu ale mele.

poezie de Victor Cobzac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

te simt sub haine târându-te cum
n-am simţit de când străbaţi înot manualul de religie
secetă a disperării mele sub pielea ta
precum în alte haine mă străduiesc să-ncap

cum fructul se aruncă plin din iarbă în sus
pe creangă în copac mai strânge-mă avid

la pieptul tău acolo unde dunărea
se varsă
te-aştept autoflagelându-mi Biblia

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezintoxicare

Mai face pipi istoria pe tine
în pat când eşti ori stai la masă
şi crezi că plouă dar e bine
şi n-are rost să zici că-ţi pasă

În pat când eşti ori stai la masă
şi lumea nu mai dă năvală
din nori ţi-ai construit o casă
să poţi zbura în pielea goală

Când lumea nu mai dă năvală
şi crezi că plouă dar e bine
şi cerul din genunchi te scoală
să facă pipi istoria pe tine

În pat când eşti ori stai la masă
hai fă-te totuşi că-ţi mai pasă

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (3 iunie 2016)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: M-aţi chemat, deci, aici sunt. Şi... Eu, comandantul misiunii, Lucian Enka, declar şedinţa de azi deschisă. Aşa că, puteţi începe! Vă ascult, desigur...
Stela: Ce-i asta, comandante?! Aşa te prezinţi tu la şedinţă? Ciufulit şi... În pijama?!
Lucian: Doctore, sunt foarte obosit, deci, puteţi fi mulţumiţi că am venit totuşi, indiferent cum.
Stela: Obosit?! Ce oboseală mai e şi asta pe capul tău, la ora asta?! Du-te imediat şi schimbă-te în uniformă! Şi aranjează-te puţin! Dă-ţi cu apă rece pe faţă, bea o cafea, fă ceva, orice, să te trezeşti!
Mihai: Stela, lasă-l în pace!
Stela: Nu, nici nu mă gândesc! Cum să-l las în halul ăsta? Voi nu vedeţi cum arată? Ce-ai făcut, frumosule? Te-ai îmbătat cumva, din nou?! Iar ai băut?
Lucian: Nu, doctore, nu sunt beat, sunt doar foarte obosit! Atâta tot. Ce-i greu de înţeles?
Stela: Greu de înţeles... Nu-mi place deloc oboseala asta a ta! Ori te duci imediat în rezerva ta, să te pui la punct, ori mergem chiar acum în cabinetul medical, să vedem care-i problema cu oboseala asta!
Lucian: Nu, nu-i nevoie. Bine, îmi pare rău... Mă duc să mă schimb şi să mă aranjez... puţin măcar.
Stela: Să nu întârzii prea mult. Şi repet, să nu cumva să mă faci să vin din nou după tine!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacul

În grămezi greoaie, norii
Dintr-o parte străbătură
Şi de chipul lor pătrunsă,
Faţa lacului e sură.

Lângă apă, singuratic,
Plopul trist, fără veşmânt,
Jeluindu-şi frunza moartă
Se îndoaie după vânt.

Pleacă unde după unde
Şi mişcarea lor domoală
Colo-n trestie pătrunde,
Legănând o luntre goală...

Mult aş vrea în feeria
Unei nopţi de mai, senine,
Să plutesc pe apa-ţi clară,
Cu iubita lângă mine,

Şi a undelor poveste
Nesfârşită, s-o ascult...
Dar aşa, cum eşti acuma,
Lacule, îmi placi mai mult!

George Topîrceanu în Poezii, Ed. Tneretului - 1961
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ai îmbătrânit, dragă toamnă,
Ţi-am văzut chipul ruginiu în geam.
Începi să dezbraci
Copacii din livadă,
Schimbând peisajul, iar vântul se plimbă hoinar.
Nu te-am aşteptat acum, de bună seamă.
De ce te-ai grăbit, să vii aşa, deodată?
Îmbrăţişarea ta rece îmi spune
Că timpul meu a trecut,
Iar soarele strălucitor se duce încet,
Către apus.
Ne despărţim spunându-ţi "bun rămas!"
Regret zilele senine ce-au trecut,
Dar tu... rămâi Crăiasa unui vis.

poezie de Ion Răduţ din Un pod peste timp
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ai îmbătrânit dragă toamnă,
Ţi-am văzut chipul ruginiu în geam.
Începi să dezbraci
Copacii din livadă,
Schimbând peisajul, iar vântul se plimbă hoinar.
Nu te-am aşteptat acum, de bună seamă.
De ce te-ai grăbit, să vii aşa, deodată?
Îmbrăţişarea ta rece îmi spune
Că timpul meu a trecut,
Iar soarele strălucitor se duce încet,
Către apus.
Ne despărţim spunându-ţi "bun rămas!"
Regret zilele senine ce-au trecut,
Dar tu... rămâi Crăiasa unui vis.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul

am zgâriat cuvintele pe ziduri
să nu le fure timpul
amurgul zăcea între idei şi subiecte
pe tâmple ardea o coroană de umbre
azi toate triste, sumbre
legat de gânduri m-am târât printre cuvinte
să plec, să fug de aici
aici nu's oameni, sunt doar cruci
curgea amurgul pe geam
drept tovarăş, a mai rămas un vis
de unii proscris
ei, un nebun ce strigă pe drum
căutam un fir de iarbă, verde-crud
în astă tristă lume
ochii se răsfrângeau prin camera goală
se izbeau de pereţii uscaţi şi seci
cântau păsări afară
pe plopi, pe tei, pe alei
pe unde vrei să o iei
dincolo de poartă
glas de copil
un heruvim se joacă
atunci am înţeles
cuvântul iubire şi libertatea de a gândi liber
de toţi şi de toate
sunt pescăruş pe albastrul cer
nu am văzut, nu am simţit glonţul ce vine
pe ţărm a rămas o pană albă şi un vis efemer

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o vreme

I

După o vreme înţelegi diferenţa subtilă
dintre a strânge o mână şi a încătuşa un suflet,

şi că dragoste nu înseamnă reazăm,
şi că anturaj nu înseamnă siguranţă.

Şi începi să înţelegi că săruturile nu sunt contracte,
şi nici cadourile promisiuni,

şi începi să-ţi accepţi înfrângerile
cu capul sus şi ochii deschişi,
cu graţia unei femei, nu cu supărarea unui copil,

şi înveţi să-ţi construieşti drumurile în ziua de azi,
pentru că pământul zilei de mâine este incert,
şi viitorul are obiceiul de a se prăbuşi în mijlocul zborului.

După o vreme înveţi...
că chiar şi lumina soarelui răneşte când te expui prea mult.

Aşa că plantează-ţi singur grădina şi împodobeşte-ţi sufletul,
nu aştepta pe altul să-ţi aducă flori.

Şi învaţă că tu chiar poţi să înduri...

că tu chiar eşti puternic

şi că tu chiar valorezi ceva...

Şi înveţi, şi înveţi...
cu fiecare zi care trece înveţi.

poezie clasică de Jorge Luis Borges, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!