Sofie

Sofie e o femeie ce s-a apucat de muncă
fostă deţinută din ţinutul meu
o văd în fiecare dimineaţă când părăsesc oraşul
cu buzele întinse aşteaptă
din păr i se desprind corbi spre seară
din paltonul gri demodat ies doctori
pantofii înalţi sunt purtaţi de muncitori cu ziua de prin preajmă
ţipetele ei sunt ţipetele oraşului
unghiile ei sunt lungi ca iadul.

Sofie e o femeie frumoasă dimineaţa când roua
se aşază pe bancă
şi câţiva lingăi îi lustruiesc genunchii
fără să ezite se uită la mine
mă vede cum mă văd eu
mila mea pentru Sofie s-a întins jos şi ne-a făcut semn
ne-am dus şi ne-a şoptit la ureche
inteligibil dar suficient
- mai mult o stare
lucrurile s-au legat şi am luat-o acasă
nevastă-mea a închis-o în colivie
şi s-a arătat neînduplecată
amândouă tăcute
amândouă negre
am rămas spre seară să citesc
Sofie îmi făcea semne
şi-am intrat în colivia ei
- am rămas pasăre pe-veci.

poezie de Ionuţ Manea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul de nisip

Era bunăoară-ntr-o seară de vară
Te-ntorceai acasă, poate neiubită, dar sigur frumoasă
Şi mereu grăbită, din viaţa trăită spre viaţa rămasă.

Copilul din tine se-abate spre mine şi vine
La copilul meu ce zideşte castele pe buzele mele
Să tac, să mă uit la picioarele tale-n sandale
Pentru nisip sunt goale şi le sărută ca şi când
Doar el ţi-ar fi bărbat, iubit, mereu flămând.

Se făcea că e seară şi sunt însoţit către casă
Pe stradă de-o femeie cuminte şi frumoasă
Ce poartă-n sandale nisip din castele făcute
De copilul meu pe buzele mele uscate şi mute.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (27 iulie 2009)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui iubit (Psalmul 7)

1. Iubito, ştiu: acum îmi cade părul, de viaţă destrăbălată, şi trebuie să dorm pe piatră. Mă văd toţi bând rachiul cel mai ieftin şi mergând gol în vânt.
2. Dar a fost un timp, Iubito, când eram curat.
3. Aveam o femeie, mai tare decât mine, precum iarba e mai tare decât taurul: mereu se îndreaptă în sus.
4. Ea vedea că sunt rău, dar mă iubea.
5. Nu mă întreba încotro merge drumul, care era drumul ei, şi poate că mergea în jos. Când îmi dădea trupul ei, spunea: asta e tot. Şi se făcea trupul meu.
6. Acum nu mai e nicăieri, a dispărut ca norul după ploaie, am lăsat-o şi s-a dus în jos, căci acesta era drumul ei.
7. Dar nopţile, câteodată, când mă vedeţi că beau, văd chipul ei, palid în vânt, puternic şi întors spre mine, şi în vânt mă aplec.

poezie de Bertolt Brecht, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

În zilele de demult, când tremurul primelor vorbe mi-a atins buzele,
Am urcat pe muntele sfânt şi-am vorbit cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Stăpâne, sunt robul Tău.
Dorinţa Ta nespusă este legea mea, Te voi asculta de-a pururi."

Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca o furtună mare.

După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Creatorule, sunt creaţia Ta.
M-ai modelat din lut, iar eu îţi datorez totul."

Dar Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca o mie de aripi iuţi.

După După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Tată, sunt fiul Tău. Cu milă şi cu iubire mi-ai dat naştere,
şi prin iubire şi veneraţie voi moşteni împărăţia Ta.

Dar Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca ceaţa de pe dealuri.

Apoi, după După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Dumnezeul meu, scopul şi împlinirea mea, eu sunt ziua Ta de ieri,
iar Tu eşti ziua mea de mâine. Eu sunt rădăcina Ta în pământ
şi Tu eşti floarea mea din cer, şi noi creştem împreună
luminaţi de razele soarelui."

Atunci Dumnezeu s-a aplecat
şi mi-a şoptit la ureche cuvinte dulci ca mierea, şi m-a îmbrăţişat,
aşa cum marea îmbrăţişează pârâul care-aleargă spre ea.

Şi când am coborât în vale, pe şesuri, Dumnezeu era şi El acolo.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vedere de seară

În fiecare seară, tatăl soarelui din dimineaţa următoare
Moare.
Luna tânără, trăieşte după ce moare luna bătrână
O lună.
Stelele sunt atât de departe, încât seamănă cu mamele lor
Până mor.
Femeie, să fii mama iubitei mele sau fata ei
Vrei?
Că de când nu mai văd foarte bine, mă încurc şi pe mine
Cu mine!

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (7 aprilie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună, femeie !

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care nu a ştiut
să-ţi spună "bună dimineaţa"
sau "bună ziua"!
Acum, e...
Seară!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul aflat în toamnă,
care şi-a pierdut primăvara şi vara.
Acum, rămas cu un singur anotimp...
Iarna!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care şi-a pierdut
orele şi minutele!
Acum, am rămas doar cu fărâme de timp...
Secunde!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care a văzut bine,
dar nu te-a zărit!
Acum, aş vrea să pot zări,
dar nu pot, sunt...
Orb!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care a pierdut căldura
pieptului tău!
Acum, aş vrea să mă încălzesc,
dar e frig şi eu sunt...
Rece!

Bună seara, femeie!
Aş vrea să-ţi spun "bună dimineaţa"
sau "bună ziua"!
Dar nu mai pot...

În curând,
Noapte bună, femeie!

poezie de Ion Apostu (28 ianuarie 2015)
Adăugat de Ioana acsuraM
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun şi s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s-a speriat şi s-a dat jos de pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă trezesc dimineaţa

mă trezesc dimineaţa cu eminescu lângă mine,
îmi cântă doina şi mai am un singur dor,
privesc pe fereastră spre deliciile răsăritului de soare,
văd ţara în ochii lui luciferici
care se hrăneşte cu speranţe,
privesc pe pernă,
a rămas un fir de păr de aur,
femeia s-a dus în închipuirea mea,
nu vreau să-i ating absenţa
pentru a o sfinţi cu o simplă mângâiere,
poate e veronica, te caută, eminescule,
sau o diană care a fugit de lânga mine,
tu, femeie năucă,
nu vei simti niciodată imensa greutate a iubirii
care a uzurpat noaptea şi stelele ei,
cine te-a furat de lânga mine
şi în ce ţinuturi de taina te-ai ascuns?
am rămas eu cu mine într-o absenţă sură
răspândită printre lucruri.
a plecat şi eminescu în călătoria lui
ca acel om din tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte
să caute taina dorului printre stele.
călătoreşte luceafărul noapte de noapte
prin spaţiile interastrale,
caută speranţa şi dorul şi ţara lui,
noi nu mai avem ţară, eminescule,
fiii noştri s-au mutat în alte spaţii,
noi trăim de azi pe mâine, numărând zilele,
ascultând foşnetul frunzelor uscate
bătute de vântul toamnei.
ţara noastră s-a mutat în suflete, eminescule...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (13 octombrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

poezie de Poemul invectivă (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndrăgostit de un bibelou

În gara veche, pe linii uitate
Stau trenuri ruginite, de plouate
Doar mai scârţie ceva, când le bate vântul
Amintiri estompate... nu le mai ajungi cu gândul.

Dar a mai rămas una, una poate zurlie
De când este acolo, nimeni nu mai ştie
Se vede prin geam o frumoasă cutie
Simt că trebuia să fie un frumos cadou
Căci în cutie este un imaculat bibelou.

Din trenul cel vechi
Îl iau la mine acasă
Îl pun lângă ceasul meu,
pe masă
Şi dimineaţa, când mă uit
la ceas
Văd în bibelou o fată frumoasă.

Zâmbesc adeseori şi mă gândesc la ea
Cine ştie cadoul pentru cine trebuia?
Dar este atât de vesel pe măsuţa mea.

Fată frumoasă, imaculat bibelou
Stai aici, la mine, să mă trezesc mereu
Să îţi spun ce minune eşti, în gândul meu
Tu îmi alungi norii, tu alungi ceaţa
Parcă îmi spui mereu, 'bună dimineaţa'.

O, ce nebun sunt
Sunt îndrăgostit de un bibelou
De un vis, ce niciodată nu se va mai implini
din nou.

Dar în trenul acela, ruginit
Atâtea vise nu s-au împlinit
De aceea, nebun e gândul meu
Sunt mereu îndrăgostit de un bibelou.

Este fata în acel bibelou
În rochie albă de nuntă.
Ii fac şi poze, de tablou
Visul vremea înfruntă.

poezie de Alex Dan Şerbănescu (21 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revărsare de har

Şi azi, ca la-nceput, apreciem lucrarea
Se manifestă clar; Stăpânul este bun
În fiecare clipă ne dă orientarea
Să nu ne ameţească baloane de săpun...

Vedem cum se revarsă spre noi o cercetare
Ce n-o putem găsi la fiinţe omeneşti
Şimţim cum ne pătrunde acea înseninare
Ce-i clar că-şi are sursa în zonele cereşti.

Să merităm noi mila din abundenţă dată?
Nu, nicidecum! Pe Domn L-am întristat
Şi totuşi e Stăpânul ce nici măcar odată
Când ne-a învins suspinul nu ne-a abandonat.

Cuprinşi de întristare am murmurat pe cale
Dar n-a ţinut prea mult netrebnicul impas
Ne-a arătat prin vis superbele petale
Din flori ce le-om vedea când vom sosi Acas'.

Când am călcat pe-alături în drumul spre Cetate
Ne-a dojenit duios şi-am revenit la El
Iar când ne-a dus destinul în stări mai complicate
El iar ne-a pus în braţe tărie de oţel.

Nicicând nu s-or goli hambarele-I preapline
Din ele sunt trimise cadouri ne-ncetat
O, harul ne inundă şi-n zilele senine
Şi când întunecarea, un timp, ne-a-mpresurat.

Şi azi, ca la-nceput, torentul de iubire
Pătrunde în fiinţe, le-ndeamnă la trăiri
Ce nasc inviorări şi stări de mulţumire
Şi-L preamăresc pe Mielul supremelor jertfiri.

poezie de George Cornici din Aripi cutezătoare (17 aprilie 2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi sunteţi?

În fiecare dimineaţă vorbesc cu floarea mea divină
Mă risipesc în mii de locuri de lumină
Descriu poemul vieţii şi adorm în fiecare seară cu vocea blândă în urechea internă
Sunt tot mai detaşată de mine, de toţi din jurul meu
Floarea mea doarme profund
Cum eu dorm în fiecare dimineaţă pe răcoare
Soarele ma trezeşte cu fiecare răsărit al lui
Îmi bate-n geam şi mă atinge pe păr
Nu pot fi singură
Sunt iubită...

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celula-i rece şi pustie

De-o noapte-ntreagă plâng într-una,
Din nou sunt iarăşi osândit.
Privesc prin gratii pe cer luna
Ce după un nor iar sa pitit.

Degeaba-i cerul plin de stele,
Degeaba -ncerc să le vorbesc,
Aş vrea să stau mereu cu ele,
Dar... dimineaţa se topesc.

Un soare cald din nou s- arată
Şi... iată vine o nouă zi.
Dar ce folos... e-nourată
Şi raze... nu pătrund aci!

CELULA-i rece şi pustie,
Betonul... ud mucegăit,
Iar pixul meu... abia mai scrie,
Că trupul mi s-a-mbolnăvit.

Un înger însă mă păzeşte,
E îngerul meu păzitor.
El zi şi noapte mă însufleţeşte
Şi-mi dă putere să nu mor.

Mi-arată calea spre credinţă,
Îmi spune... că am câştigat.
Că diavolul fuge de mine
Şi nu mai pot fi atacat.

Parcă... prind din nou putere,
Isus... din cer mi s-a... arătat.
El a venit prin a lui vrere,
Să mă ferească de păcat.

Mi-a spus cu glasul lui cel dulce,
O doamne...! ca să te slăvesc.
Când sunt la greu şi-s la răscruce
Numele tău să îl rostesc.

Mă tem că nu prea îmi dau seama,
Cum în celulă mi-a intrat?
Şi ce putere mi-a dat oare...
Că sufletul meu e Salvat.

Eu... am greşit... şi îmi spăl vina,
Oricât de mult m-aş tot ruga.
Nu e îndeajuns doar rugăciunea
Să spele vina grea a mea.

Dar... deschid ochii, văd o rază,
Ce îmi pătrunde în celulă.
Şi-apoi... văd cum întreaga noapte
S-a liniştit de a ei furtună.

Noaptea o închei prin rugăciune,
O doamne...! ţie-ţi mulţumesc.
Că m-ai ales pe astă lume
Prin scris să pot să te slăvesc.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portocala

La prânz am cumpărat o portocală uriaşă –
Mărimea ei ne-a făcut să râdem peste poate.
Am cojit-o şi-am împărţit-o-n trei, cu Robert şi cu Dave,
Ei, câte un sfert, iar eu o jumătate.

Şi-acea portocală m-a făcut nespus de fericită,
Cum numai lucrurile simple o pot face.
Apoi, cumpărăturile. O plimbare-n parc.
Simt, nouă-n mine, o-împăcare-, un fel de pace.

Ce-a mai rămas din zi s-a scurs fără probleme,
Am făcut tot ce-avem trecut pe listă lejer, firesc
Şi cu plăcere, şi mi-a mai rămas timp liber.
Îmi eşti foarte drag. Mă bucur că trăiesc.

poezie de Wendy Cope, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Don Juan

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în asteptările lor cele mai sfinte,
Au găit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,
Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,
Cel mult broşate,
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.
Otrăvite-n cele cinci simţuri - aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

*...

O femeie
Se urcă-ntr-un pom
Şi bărbatul îi ţine cu amândouă mâinile
Scara.

O pasăre zboară
Pe cer
Şi un copil îi ţine
Aerul.

O stea răsare
Pe cer
Şi pământul
Îi ţine cerul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelili, frumoasili

Mai demult iubeam constelaţiile,
azi mi-e perfect perpendicular.
Azi văd scrotul cerului de vară, moale peste Aleea Circului
azi văd ziua de azi ca o maşină de scris electronică
tipărindu-ne cu aldine.
azi dragostea e departe.
Stau în camera asta cu fereastra dând înspre blocuri
şi spre muncitoare păroase.
Bat la maşină fără speranţă că va ieşi ceva, şi asta mă şi ţine în viaţă:
speranţa mea disperată că s-a sfârşit totul, totul.
Nu mai vreau să am nici o femeie.
Nu mai vreau să scriu nici o carte.
Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot.

A fost aşa: mi s-au dat nelinişti, constelaţii, un soi de nebunie,
un fel de putere de a mă concentra când scriam,
un soi de zâmbet amar şi asimetric,
sfârcuri micuţe pe un piept fără păr.
Mi s-a luat apoi credinţa în mine
şi-am rămas ca o cheie de ială
într-o lume în care uşile
n-au fost pân-acum inventate.

Odată iubeam stelili, o, da...
şi lunicica atârnând peste Bucur Obor...

poezie de Mircea Cărtărescu (2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună, puişor!

Un vulpoi şi o vulpiţă
Au aflat că un arici
Spune, seara, la fetiţă,
O poveste din bunici.

Iar fetiţa, (cum se poate?)
E cuminte, stă în pat,
Nu mai vrea la "animate"
Când e timpul de culcat.

S-au gândit, s-au tot gândit:
Cum să fure ei poveşti?
Şi, spre seară, au pândit
La arici pe la fereşti.

Cu urechile ciulite
La povestea ce s-a zis,
Au căzut, pe nesimţite,
Într-un somn, direct în vis.

Se făcea că sunt acasă
Şi că spun la puiul lor
O poveste-aşa frumoasă...
Noapte bună, somn uşor!

poezie pentru copii de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a dus

s-a dus totul s-a dus într-un văzduh,
când te cântăm noapte de noapte,
când te chemam cu mult năduf,
când îţi sorbeam buzele coapte
şi flori plăpânde ţi-aduceam
şi roza visurilor tale,
şi în beţie tainic îţi prindeam
amorul nostru de amăgiri carnale

s-a dus şi-acum, sunt marele învins,
nu-s primul ce-a căzut în mare,
nu-s primul care tainic a pătruns
gustul amar al valurilor tale
şi dacă mai păstrezi ceva
din roua ce-ţi puneam pe frunte,
din şoapta mea ce-n gând te rechema,
zâmbeşte şi adu-ţi aminte

s-a dus prin ploile din nori,
şi-acum ne cad dorite vise,
între fecundele îmbrăţişări
ce noaptea mea şi-a ta le-ar vrea nestinse,
şi dacă ni se pare timpul
îmbătrânit peste noi doi,
tu cheamă şi recheamă-ţi visul,
cum fac şi eu cu ochii prinşi de zori

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul Sufletului

Am pus un zâmbet pe-o floare
Au trecut mulţi ani, el s-a uscat
Astăzi sădesc seminţe, nu ale mele
M-am înstrăinat, de mine

O căramidă roşie din trupul meu s-a dărâmat
I s-a furat lutul, înainte de-a arde
astăzi este fărâme
a rămas moartă-n mine
Ştiu numai de una, căci pe urmă am uitat
Oare câte mi s-au furat?
Aşa am rămas fără trupul minţii
Eu?
Suntem noi toţi!

Mă uit la televizor
iar
copacul îl văd cu rădăcinile întoarse
Aerul este oare pământ?
Putem fi înmormântaţi direct în cer?

Mi-a fost omorât păcatul
Nu al meu! Ci al celor care nu tresar
nopţile când nu au vise
Da! Nu au vise, căci nu sunt ca mine
Cu cărămizi nearse, pentru că mi s-a furat
Lutul Sufletului

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul desenat în vis

Era iarnă, pe zăpadă
O copită desenată
Tropăia sub cer de stele
Rotind visuri prin vâlcele.

Tu ai prins un vis de seară
Şi s-a făcut primăvară,
Am pus şa calului-n spate
Şi-am zburat uşor spre noapte.

Când s-a împlinit a zi,
N-am terminat a iubi,
Visul a rămas o vară
Pe un cal cât o vioară.

Am cântat în şaua lui
Sub credinţa cerului,
Calul nostru desenat
Rodul toamnei ne-a lăsat.

Mergem doi într-o copită,
M-ai încercăm o ispită
Şi-aşteptăm pe cal de vis
Să zburăm în paradis!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!