Lupta cu demonul poeziei
o fiară spăimoasă
cu dinți de pucioasă
și limbă hleioasă coboară din înaltul ceriului întrebând în stânga și-n dreapta de copilul din tine ăla închis în cămară și uitat acolo trei ani la rând ce greu e să te lupți cu sinele în acest spațiu strâmt când balaurul îți cunoaște toate cotloanele ființei și știe că în apărarea ta nu ai decât un paloș decupat din povești nemuritoare și mai ai un cal răpciugos cu aripa despicată
cu copita ferecată pe când demonul are solzi de târâtor
ochi de răpitor
ghiare de zgripțor plus o centură căptușită cu dinamită pe sub tricoul cu lozinca poeme din toate țările uniți-vă de frică nu mai ai timp să te întrebi dacă ești treaz sau visezi între voi cuvintele mănâncă pop-corn și strigă ca la o gală de wrestling te lupți cu zmeul zi de vară
până-n seară până ce d-zeu îți face semn și arunci prosopul între voi se ridică un zid chinezesc abia de îți tragi sufletul că fiara scoate trâm bița apocalipsei și totul în jur se prăbușește ca un perete de chirpici atunci arunci piep tenul care se face pădure dar nici pădurea nu mai e ce a fost în fine arunci peste umăr o foaie albă și ea se trans formă în nisip mișcător abia ai timp să te prinzi de singura certitudine din viața ta iubita imaginară dulce ca o țigară mentolată ea îți întinde o mână pe care vezi tatuată o siluetă de balaur iar sub ea mare citeț într-o inimă albastră numele tău
poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Noaptea de Înviere
între mine și mine este un loc viran
acolo arunc molozul iubirilor uneori
melancolia trece în halat și papuci
de spital are mănuși chirurgicale și
instrumentar pentru prelevarea de organe
va găsi aici măcar o ½ de vers cu care
să îmi facă noaptea mai lungă lumea mai
bună se plânge că iar va fi de gardă în
noaptea de înviere când toate poemele din
lume se ridică din praful uitării și ca
niște zombi își caută autorii pe străzi
printre blocuri le auzi cum vorbesc într-o
limbă străină cu mâinile pâlnie mă strigă
poemul care îmi duce capul pe tavă în timp
ce trupul încă sapă cu râvnă o groapă prea
strâmtă în care abia încap munți cu zăpezi
și tot ce am mai adunat în cei 40 de ani de
rătăciri prin deșert de pe margine cineva
mă întreabă cum se numește domle poemul
acesta nu știu răspund eu sunt doar sclavul
care urmează să fie îngropat de viu la
picioarele poemului ah de n-aș uita să pun
ceasul să sune de învierea lui d-zeu
poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când vii la mine
Când vii, atât de rar, la mine,
Micuță frumoasă
Și neastâmpărată
Ca jocul unei albe sonatine,
Faci toate poznele prin casă.
Cu o nerușinare dumnezeiesc de goală,
Cobori din pat
Și toate le arunci distrată
Că după tine, casa
Pare devastată de răscoală.
Cu gesturi curgătoare
Și încete
Dinaintea oglinzii mari cât un perete
Îmi încerci pălăriile pe rând
Surâzând vreunui lăuntric gând.
Făcându-mi cu ochiul,
Cristalul argintiu îți dedublează frumusețea.
Ceva mai serioasă,
Dar tot atât de goală,
Îmi răscolești sertarele
Și coală după coală,
Imi cercetezi cu luare-aminte,
Dar absentă,
Manuscrisele.
Adevăru-i că privești în ele
Cât ești de mititică
Așa cum uneori citește
Câte-o pisică gravă și cu aer studios
(Tu care nu știi o vorbă românește).
Și pe urmă le arunci pe jos.
Fără frică
Îți plimbi chemarea frumuseții
Nesățios nepăsătoare,
Cum își plimbă crinul strălucirea,
Tu cu cât mai mică,
Cu atât mai învingătoare.
Și când ai obosit
Și toate-n casă au devenit mai reci,
Vii iar langă mine,
Uitând că te sculaseși să pleci.
................................
Vezi, Kicsikém mi-e greu să mai aleg
Însă cu-un dram de trudă înțeleg
Cum tu mi-ai răscolit nu numai casa,
Ci cugetul întreg.
Dar iată,
Mi-ai încălcat tot rostul într-atât,
Încât când vrei să pleci de-acum,
Te-ncurci între firele gândirii mele
Ca o pisică prinsă-n firele de lână,
Pe care le-a desfăcut imprudentă,
Jucându-se cu ele.
Și târziu, când obosești,
Rămâi,
Mi-adormi în suflet
Ca un semn închis în carte,
La locul tău,
Micuță și cuminte,
Ca un mic păcat de moarte.
poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
În închisoarea mea cu pereți de hârtie
se aude cum cineva sapă în zid poate-i
abatele faria îmi zic sau poate vântul
care aduce dinspre pustie părinții mei
de cenușă ori poate e dincolo de ușă
nevăzutul neștiutul demonul care-mi
strecoară noaptea sub frunte poeme ca
niște bombe artizanale cu ele mă arunc
în aer exact atunci când vine acasă iubita
mea moartă și mereu înviată căutând sub
leandri cheia ruginită demult am adunat
argintul viu din oglinzi și la flacăra
lumânării am distilat aceste cuvinte care
nu țin de foame dar mă țin în viață cât
caut ieșirea din labirint cu detectorul de
metale rare dau în loc de d-zeu peste tatăl
meu în salopeta lui proletară îmi promite că
o să-mi sudeze aripi minunate aripi de fontă
în formă de m m de la mir stația orbitală pe
care d-zeu e un cosmonaut uitat și bătrân în
mâni are un ciocan și o seceră în cealaltă
mână un ochean cu care citește pe buze cuvintele
ce compun închisoarea noastrăcu pereți de hârtie
timid mă apropii și privesc prin ocheanul întors
transformat în vizor dincolo nu sunt decât eu
deghizat într-o lumină sfioasă ca de neon și
parcă pe umărul transparent am o sclipire de coasă
poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Frica, adevărata frică, cea care îți zdruncină temelia, cea care pune stăpânire pe tine când trebuie să-ți recunoști mortalitatea, se cuibărește în memoria ta ca o cangrenă: încearcă să strice totul, chiar și cuvintele pe care le folosești pentru a o exprima. Prin urmare, trebuie să te lupți ca să-i dai expresie. Ca să arunci strălucirea cuvintelor asupra ei. Pentru că, dacă n-o faci, dacă frica devine un întuneric inexprimabil pe care îl eviți, sau chiar reușești să-l uiți, te trezești în fața unor noi atacuri pentru care n-ai luptat niciodată împotriva adversarului care te-a învins.
Yann Martel în Viața lui Pi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Arunci prosopul
pe umăr în timp ce umbli din ușă
în ușă în blocul strâmt și tras
la colțuri ca buzele unei femei
ce arată dispreț față de decor
mergi și săpunul se topește
de nerăbdare să se ude într-o apă
călduță bună pentru spume
și alte nebunii efemere
pășești timid în exteriorul cuștii
de beton și cărămidă tencuită
alandala faci primii pași
semeni cu soldatul de plumb
din copilăria jucăușă
sau terminator nu știu care
și nu știu de ce nu găsești apă
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pasărea cameleon
mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut
*
în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele
*
o să-ți adun cuvintele - și cele nespuse
semănate-n râuri tulburi
*
viața ta s-a scos la mal -
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer
*
cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine
*
uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereți care să se dărâme
*
și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit
*
o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeași masă cu poeții
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit
abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile
poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Un lung ianuarie neprihănit
În trupul meu, lutul se ivește mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o față ce și-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poți cunoaște atât de mult pe cât sufletul tău și-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniți,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.
Și noi ne adunăm și ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieții. Pe unde am umblat
ca niște roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viața așezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci ești prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce țărâna în groapă și să-și despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna și păpădiile coapte
rămân dezgolite.
Și-mi simt sufletul cum se răspândește
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.
poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă te folosești bine de povestirea aceasta, apoi ea este ca volocul în mâinile pescarului, precum arunci volocul în mare, ca să prinzi pește, tot așa și povestirea aceasta o arunci în sufletul omului și-i scoți păcatele lui la vedere, ca ele să fie biruite.
finalul de la Șapte păcate de moarte de Selma Lagerlof (1912), traducere de Alexei Mateevici
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Noaptea învierii
între mine și mine este un loc viran
acolo îngrop trupurile iubitelor pe
care nu le-am uneori melancolia trece
în halat și papuci de spital are mănuși
chirurgicale și instrumente pentru prele
vat organe precis va găsi un ficat pe
care l-am mângâiat un mușchi un zâmbet o
venă pentru un transplant în poem melan
colia se plânge că iar e de gardă în
noaptea de înviere când toate poemele
din lume se ridică din praful uitării și
ca niște zombi își caută autorii pe străzi
printre blocuri le aud cum vorbesc într-o
limbă străină ajutor ajutor strigă o parte
din mine vom fi înghițiți de cuvinte alerg
urmărit de vinovăție și frică spre buncărul
antiatomic de fapt o groapă întunecoasă și
strâmtă în care abia încap munții cu zăpezi
și tot ce am mai adunat în cei 40 de ani
de rătăciri prin deșert privesc ceasul
care îmi ruginește pe piept e noapte
noaptea lungă a învierii
poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Uneori pete...
Uneori mă-ntreb cum e să visezi
Alteori mă trezesc în visul de ieri.
Să fi fost o pată pe un perete
Sau o viață pictată fără defecte?
Camera-i goală, lumina se stinge,
Aștept să se-ntoarcă
Cel care o aprinde.
Doar un contur și o poveste pe un perete
Unde e omul din spatele ei
Care să o regrete?
Nu cred în minciuni și nici în povești
Care încep cu "A fost odată"
Și se termină când nu mai ești
Nu este ușor să visezi,
Mai greu este să te trezești
Într-o cameră goală,
Cu un perete care nu spune povești.
poezie de Maria Medeanu (20 octombrie 2010)
Adăugat de Maria Medeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
În acest moment mi-aș dori să te scriu
să ating cărțile noastre de sânge
și cuvintele să țâșnească în jur
ca durerile din care voiam să plec atunci
mi-aș dori să îți ascult bătăile inimii
chiar dacă între noi sunt munți
și ape
și dezastre
mi-aș dori să fac ceva cu toate cuvintele ce așteaptă
ca lupii flămânzi
dar
vezi tu
șanțul acela plin cu nebunie
a fost șters de pe harta acestei lumi
uneori
crede-mă
am senzația că nu mai exist
că zac îngropată acolo
în trecutul glorios
când te descoperisem
fascinant
și mă simt atât de bătrână
atât de neînsemnată
iar când lași un semn
mă apucă plânsul
că nu sunt ceea ce trebuie să fiu
în acest moment mi-aș dori să te țin de mână
și să îți spun
că poezia mea a fost poezie doar cu tine
atunci
acum e doar un segment banal
pe care îmi așez nimicurile
în acest moment mi-aș dori să te scriu
cum ești
frumos
remarcabil
și cu gândul la alte femei
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mereu unul
Cu frică de succes și creierii măcinați de stres,
Te uiți perplex de parcă viața ți-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îți tot scapă, nu poți s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână și începi să desenezi, că doar așa te calmezi,
Și te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?
Prietenii, familia, îți par fețe străine,
Ce știu ei despre ce înseamnă să-ți fie mai bine?
Ce știu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ți-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate ești doar tu, vorbind cu tine însuți.
Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ți-ai înecat amarul, în vin,
Și-ți promiți că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.
Te ridici și îți privești chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îți aduci aminte de când viața nu obișnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocență?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadență?
Și-atunci o vezi, e chiar acolo, așa cum a fost mereu,
Acea parte din tine ce ți-a fost aproape la bine și la greu.
Acea prezență, nu știi cum s-o numești, ți-e și frică să-ncerci,
Te bufnește râsul și îți arunci un scurt și sincer: "Ce prost ești!"
Te simți rușinat, ca un bufon în fața unui împărat,
Știi că te-ai făcut de rahat, însă acum ceva e diferit,
În loc de judecată, găsești puterea să accepți, și râzi în continuare,
Fără un răspuns, plutești ca o bucată de lemn pe mare.
Te lași în brațele acelei neștiințe, renunțând la păreri, renunțând la dorințe.
Simți că a te salva nu-ți mai stă în putință, așa că te întorci spre umilință,
Și plângi, și râzi, și plângi din nou, cu lacrimi reci, fără ecou.
Simți cum vântul te jupoaie, cum oasele apa ți le îndoaie,
Până nu mai rămâne nimic, ca atunci când se evaporă tot ceaiul dintr-un ibric.
Te vezi mic, și totuși atât de mare, te vezi slab și totuși atât de tare,
Fără de judecată, cu mintea epuizată, identitatea creponată și mândria uzată,
Te simți mai liber și mai pur ca niciodată, de parcă toate piesele din puzzle-ul tău s-au strâns laolaltă.
Cine ar fi crezut, că mântuirea poate să fie, atât de dureroasă, atât de vie?
Te privești din nou, în aceeași oglindă murdară, fără a mai vedea însă vreo pată.
Vezi totul ca fiind complet, un armonios și frumos duet,
Între om și divinitate, între întreg și parte.
Acea sclipire, acoperă totul acum, ca o perdea de fum,
Inocența îți curge din privire, transformându-ți corpul într-o masă de bijuterii fine.
Te simți bine, iar o realizare iți vine în minte,
Cum că lumea e tot la fel, indiferent ce crezi tu despre ea sau despre tine.
Fie că te consideri demn sau nu, inteligent sau nu, frumos sau nu,
Omul, timpul, spațiul și mișcarea, vor fi mereu unul.
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
O țigară
Este mai complicat decât pare a fi.
Ai un pachet în față.
Multe posibilități.
Nu este chiar întreg.
Lipsesc doar câteva bucăți.
Este în regulă.
Toți avem un trecut.
Am făcut alegeri care ne definesc.
Alegeri care spun cine suntem,
de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Eu te accept așa.
Acum, te rog, alege una.
Știu că avem trăsături comune,
ne învârtim și ne așezăm în același spațiu.
Ai putea spune că suntem toate la fel.
Dar nu.
Pentru o secundă una dintre noi este diferită.
Este specială.
Acela este momentul în care faci o alegere.
Și m-ai ales pe mine.
Mă scoți din rând.
Mă studiezi.
Mă tragi ușor.
Mă prinzi cu ambele mâini,
mă rotești între degete,
îmi prinzi umerii și genunchii cu mâinile și
mă rotești coleric trăgându-mi pe nări parfumul
puternic.
Îmi prinzi gâtul cu buzele într-o muscătură fermă
și totuși blândă, caldă, tandră.
Îți fac rău și totuși mă dorești atât de tare.
Îți fac rău.
Atunci de ce zâmbești?
Mă vrei?
Te vreau.
Vreau să mă consumi cu totul,
să-ți intru prin plămâni,
prin inimă,
prin creier,
prin corp,
să te inund cu totul și
să mă pierd milimetru cu milimetru prin tine.
Hai aprinde-mă.
Și atunci îl aud.
Zgomotul.
Acel zgomot urmat de o usturime care nu distruge,
ci vindecă.
Îl simt cum îmi arde picioarele
dar nu mă tem.
Nu mă tem pentru că ți-am ajuns pe buze,
ți-am pus stăpânire pe gură și
acum mă pot juca în sfârșit cu limba ta.
Ai tras adânc.
Te simți puțin amețit,
îmbătat de aromă.
Te simt vulnerabil și
prind putere cu fiecare mușchi pe care ți-l relaxez.
Amețeală,
eu mă îmbăt cu tine,
tu te îmbeți cu mine,
ne consumăm reciproc și
ne satisfacem dorințele.
Mai trage, te rog!
Mai frânge-mă între degetele tale!
Mi s-a încins spatele și arsura avansează spre gât,
nu mă poți lăsa acum!
Sunt la fel de dependenta de tine așa cum tu ești de mine.
Mai soarbe, mai trage, mai gustă-mă o dată.
Se apropie sfârșitul.
Știu asta, îl simt, e aproape.
Prinde-mă mai strâns și soarbe-mă cu totul.
Contopește-mă cu ființa ta.
Și atunci când arunci ce a mai rămas din mine în scrumieră
să nu o privești cu amărăciune.
N-am plecat.
Eu sunt prin tine,
alergându-ți prin celule,
prin țesuturi,
prin sânge,
prin minte,
prin trup.
Nu te voi părăsi curând.
Aprinde alta.
poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu poți face bine semnul victoriei cu degetele dacă ții între acestea o țigaretă "Kent" pe care nu te înduri să o arunci. La Revoluție mulți ne-am dat seama de acest adevăr, dar nu toți.
citat din Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu sunt o clipă...
ochii tăi nu mă văd
nu mai sunt
o clipă
de timp pierdută
cineva m-a aruncat în lume
o simplă clipă
care nu trebuie nimănui
când mă vezi mă arunci
un bobârnac și gata
m-am dus
am fost oare dată ție?
eu cu sufletul meu
transformat în clipa
nici măcar colorată
doar simplă și incoloră
nu spun nimănui nimic
nici măcar o clipă
iar în final tu sufli
în timp să mă duc
departe
gata ai scăpat de mine
de inutila clipă
care nu are ce căuta
în viața ta!
poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
II
Doamnă, fiindcă pasul tău
e mai fragil decât orice
vietate, decât orice vietate
din mare, de pe pământ,
fiindcă trupul tău e mai nou,
un vis (care iscusit te imită, cu totul
te reprezintă, pe tine, iscusit vis mișcător
cu degete, un vis cu sâni micuți, ridicați
și cu picioare) abia
mă atinge de-a lungul zilei, timid;
între timp, lângă mine, de-a lungul lungii nopți
și pe mine, mereu îți simt proaspătul și profund
tulburătorul sine, atât de bucuros că e în viață
sinele tău cu coapse fierbinți,
furăcioase, care perfecte mă fură; cum înțeleapta
mare fură cu totul și iscusit țărmul ignorant.
poezie de E.E. Cummings din Poeme erotice (2011), traducere de Dan Sociu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rătăciri
Dalta înghețată a tăcerii
ne desparte uneori
în monade care se rostogolesc
spre puncte nedefinite din spațiu,
pe traiectorii haotice, browniene.
Uneori, eu încerc să regăsesc
inorogul alb
cu corn de argint
care renaște doar o clipă
din spuma zărilor dimineții,
pe când tu arunci nade
în care vrei să prinzi umbrele asfințiului,
să le țintuiești departe...
Dar amândoi recădem istoviți
în aceeași tulpină
din care ne extragem sevele.
Liniștea moale și densă a singurătății
ne respinge rănile înjumătățite...
Să ne punem capetele
unul pe umărul celuilalt!
Nu auzi cum,
ținându-ne de mână,
ne crește aripa îngerească?
Eu sunt aripa dreaptă,
tu ești aripa stângă
și doar împreună
putem fi un zbor întreg...
poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cu toate că universul pare aproximativ la fel pretutindeni în spațiu, cu siguranță se schimbă în timp. Acest fapt a fost înțeles abia la începutul secolului XX. Până atunci se considera că universul e în esență constant în timp. El ar fi putut exista de un timp infinit, dar aceasta părea să conducă la concluzii absurde. Dacă stelele ar fi radiat de un timp infinit, ele ar fi încălzit universul până la temperatura lor. Chiar și noaptea, întreg cerul ar străluci ca Soarele în orice direcție am privi, am întâlni fie o stea, fie un nor de praf, care ar fi devenit, prin încălzire, la fel de fierbinte ca stelele.
Stephen Hawking în Universul într-o coajă de nucă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ofertă specială
pentru amatorul de mâncare
nesănătoasă la preț mic
îți zâmbește și o blondă sută
la sută atrăgătoare
cu ochii răpitori de albaștri
întinde spre tine oferta
care-ți trezește senzații carnivore
privirea ta trece de ofertă
coboară pe nasul mic
perfect modificat
buzele de un roșu răpitor
îți suflă dorința de a încerca
produsul din ofertă
ai primit virusul care luptă
cu ființa din tine
lupți
lupți
lupți
știind că produsul e o amăgire
e toxic și plin de capcane mortale
ești conștient cât rău îți face
știi
știi
că ar trebui să refuzi
ochii coboară pe gâtul lung
sânii se ivesc și lumina
te ispitesc încă o dată
lupta începe din interiorul tău
mesajul a fost trimis spre tine
creierul tău îl decodează
a primit un virus care distruge
rețeaua cedează și apare
o breșă în sistemul defensiv
apare un scurtcircuit
corpul vrea să mănânce
să încerce oferta cea atrăgătoare
întinzi banii și primești
fericirea efemeră a papilelor gustative
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
De ce?
De ce îmi răsucești mereu cuțitul
Tăcerilor prin gândurile toate
Și îmi arunci în suflet cu granitul
Nesomnului din fiecare noapte?
De ce atunci când simt apropierea
Limanului atât de jinduit,
Mă-ndepărtezi vorbindu-mi cu tăcerea
De liniște, dar nu și de iubit?...
De ce nu-mi spui ce știi că-mi tot doresc
Și îmi frămânți prin inimă amarul
Când un cuvânt, doar unul, omenesc...
M-ar face să privesc iar gol paharul?
De ce ți-e teamă de a ta simțire
Când ea se zbate-n tine pe uscat?
Nici m-ai lăsa, nici că mi-ai da iubire...
De ce-mi mai vii dacă ai tot plecat?...
poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!