Epifania... Revelaţia luminii... Delirul umbrelor...

Ştii cum te cheamă sufletul cu firea tremurândă
când alăpteaza bocetul durerea din ofrandă?
fierbe-n butoiul cu calvar, dosit în beciul minţii,
cioplit din măduva unui stejar... lăsat în voia sorţii.

Mândria nu iubeşte gestul, din lacrima plăpândă
gentilă, soarbe ''mustul'', când este prea flămândă,
o-mbată pofta judecăţii... deliră umbrele... au jar,
născute în puterea nopţii prin vene gem avar...

Onoarea iute le absoarbe, cinstind semeţ trecutul,
amabil le preface-n unde... să nu le simtă gustul,
încet in ochii rugăminţii, muşcă fobia... e în zadar,
docil i-a ros caria dinţii, o oaste-n frunte c-un ''serdar''.

Minuţios a fost ales... este perfid şi are sânge rece,
pe unde calcă ''calul'' său nici sunetul nu trece...
pe câmpu-ascuns al bătăliei, aşa, fără a flămânzi,
pitiţi sub coarja bucuriei rodeau coroana zi de zi.

Ei nu ştieau ce este vina, ostaşi, orgolioşi de sânge,
dar firea şi-a păstrat lumina... în inima ce-i plânge,
cu cântul falnic, călduros şi raţiunea vrea s-o cheme...
fie prin noduri, mofturos... cum lemnu-n flăcări geme.

Devine uragan durerea... şi sângerează bolta minţii,
şi bate-n clopot înfruntarea... tăios strigând tristeţii:
- Să nu-ndrăzneşti în noapte... să macini fericirea,
mica scânteie-n şoapte... descântă nemurirea...

- Topită-n smoala razei, eu sunt o lacrimă de foc,
prin tainele genezei... renasc în flori de busuioc,
descânt căldura Lumii... cu Apa fericirii...
botez cu slovele Luminii din Lauda Iubirii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delirul luminii... în Panteonul tăcerii

Un foc de-artificii... triumfă în suflet
Aprinde Lumina-n Panteonul Tăcerii
Şi vindecă rana durerii din cuget,
Se-nalţă Libertas cu sceptrul Iubirii.

Din cuiul Răbdării... absoarbe rugina,
Ridică coloane... din răni Aşteptarea,
Prin grotele nopţii delirează Lumina
În flacăra stinsă se-aude chemarea.

Diligent să înalţe Panteon Libertăţii
Pe stâncile minţii Virtutea-şi doreşte
Fundamentul din har supus judecăţii,
Stingheră în sânge, pasiunea zideşte.

Prin gânduri subjugă Lumina viclean
Sentimente aride în false veşmânte
Folosindu-se iarăşi de Calul Troian,
Mi-atacă cetatea dorintei din minte.

Nu poate-nţelege... ce este Femeia,
Pe cruce mi-a pus suspine straine,
Mă-atinge şi-ndată apare scânteia,
Enigma dîn beznă vrea să domine.

Din mucul ofrandei... torţi să emită,
Dispune orgoliul melodia-i funebră
Cu patimă-i muşcă privirea uimită,
Pizmaş întunericul geme în umbră

Şi moartea-l atacă în zori furioasă,
Misterul îşi simte greutatea poverii,
Se plimbă la braţ cu slova sfioasă,
Lumina nu moare în templul tăcerii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima lacrimă

Ţi-a plâns trandafirul în palmă
o lacrimă-a timpului său,
când viaţa-i senină şi calmă
era mult deasupra de rău.

O lacrimă dulce-amară
ascunsă-n petale, demult,
pe care, s-o ştie afară,
i-a fost, chiar şi astăzi, preamult.

Primeşte-o şi vezi-i durerea
de după sclipirea-i de jad,
adusă odat' cu plăcerea
trimisă de umbre din Iad.

Primeşte-o, arunc-o şi spală
cu rouă scăldată-n parfum
tot ce lui îi este petală!
Nu-i loc de vreo lacrimă-acum.

Şi-a plâns trandafirul durerea
prin lacrima timpului său,
căci simte, de-un timp, adierea
iubirii din sufletul tău.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doinele sâmbetelor albe

... cântul dalb al clipei are Cer senin şi mândru Soare mângâindu-ne ce doare...

Îmi e dor de tine, Soare,
de sărutul ce mă doare,
rău se zbate clipa-n tâmplă
cu o bucurie triplă
cea de ieri, de azi, de măine
ca şi aburul din pâine
când felia-şi plânge mama
lacrima îşi lasă coama...
albă-i panglica de doliu
că-i tăiată din linţoliu
în sicriul dorului
cu durerea zborului
ce-l alină-n zori suspinul
vara când îl unge pinul
fumul tânguie-n răşină:
''nu eşti, fată, o străină...''

Candela-şi boceşte mucul
cum în spate cântă cucul
umbrele îi cer lumină
să învie mila-n vină
şi să se ascundă-n pâine
mângâiată-n rugăciune
să-i alunge teama foamei
de pe amintirea mamei...
Sf. Vineri îmi pictează
curcubeul prins de rază
bobul lacrimei din ochi
o descântă de deochi...
geme-n zorii dimineţii
tot alintul tinereţii
doar ghenunchii tatei căntă
melodia mamei sfântă...

Pe un lac fără virtuţi
se nasc nuferii cei muţi
cu privirea iubitoare
le faci clipa-nfloritoare...
albul este puritate,
dragoste, sinceritate,
rozu-i liniştea, tăcerea
lacrima sa e plăcerea,
galbenul e mintea razei
şi puterea diastazei,
peţiolul lor e lung
chinul apelor străpung,
par ''potire plutitoare''
în ageazma din altare
sau reflectă o ''poiană''
unde dorul cere hrană...

Ceara picură încet
scrie morţii alfabet
să devină scriitoare
pe mormânt nemuritoare
acolo cu coasa zilei
se omoară jalea milei...
călimara-n ochi cu sânge
lângă muc pe cruce plânge
doar lumina cea divină
tot amarul îl domină
se revarsă-n mâna morţii
omorând sintagma sorţii
şi revine pacea-n minte
candela arde cuminte
nu mai strigă, nu mai geme
lin se-aşterne în poeme...

Pânea-n mână înfloreşte
şi coliva dor doineşte...
sâmbăta e ziua mamei
se deschide poarta vamei
mita clipei e tăcerea
Îngerii ne strâng durerea
şi cântându-ne la harpă
oglindindu-se în apă
languros ne spallă rana
tot cu ea sfinţesc pomana
când se cântă parastasul
liniştea dezmiardă ceasul
purtând dorul din strămoşi
ne simţim aşa frumoşi...
nu ne pot ''privi'' străinii...
ne-nchinăm mereu Luminii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai putea şti când eşti fericit, dacă n-au fost momente, în care, totul se prăbuşea şi simţeai că nu mai găseşti ieşirea.
Aminteşte-ţi că, din cea mai întunecată noapte se nasc şi razele dimineţii.
Şi, când noaptea este mai întunecată, atunci ştii că răsăritul se apropie.
Lecţiile cu adevărat valoroase, acele care te vor transforma, sunt cele care te vor purifica prin durere.
Durerea este asemenea unui foc: arde tot ce este şi nu se mai potriveşte, lăsând loc frumuseţii să se dezvăluie.
Aşa cum aurul se purifică prin foc, conştiinţa ta se purifică prin durere.
Exact ca-ntre agonie şi extaz!
Şi, cu cât agonia este mai adâncă, cu atât mai puternic vei putea simţi extazul.
Totul are un pret!

Inspirat din Henri de Lubac - "Durerea este firul cu care se ţese stofa bucuriei."

Dacian Nemeş (7 mai 2016)
Adăugat de Dacian Nemeş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima fierbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea de graţie din tandrul "Te iubesc!"

... în fagurele minţii descriu boema cerului cu mierea pasiunii din mirul auriu...

Revin să-mi potolesc în Tine setea minţii
pe lipsele de sens vrea dorul dezvelit
vectorul să-l descrie apostolii şi sfinţii
pe capătul scânteii din darul zămislit.

Ajunşi la poarta cerului au aripi radicalii,
valenţele pe plan se-afirmă de actori,
izvorul l-au secat în nopţi de chin vasalii,
progenitura-i geme născută-n sărbători...

Conţine oare lacrima atomi din zorii morţii?
Şi cum un echilibru se naşte-n rana ciută?
Surăsul copt din patimi şi ars în soba sorţii
răbdarea-l plămădeşte din suferinţa mută.

Lipseşte matematica-n cărările durerii
şi nici figuri de stil nu are drumul zilei...
De ce atunci în cuget valenţile puterii
metafore stilate şi psalmi închină milei?

În universul inimii... pe muntele Iubirii
zăpada veşniciei spoieşte gândul nopţii,
gheaţa luminii albe pare un scut privirii...
doar alpinistul fricii pe stânci îi simte colţii.

Gheţarul pasiunii Poemul îl topeşte,
dar nu ridică apele şi clima nu o schimbă...
pădurea rugăciunii din pietre poate creşte
când slovele prin suflet luminile îşi plimbă.

Protonii mângâierii, privesc ionul visului,
molecula Cuvântului mă roagă să-i vorbesc,
geneza strigă dorul din galaxia versului...
nucleul său ne cântă un tandru "Te iubesc''.

Şi nu-s cuvinte-alese, nu definesc o stare,
e alchimia clipelor culese-ntr-un buchet...
în braţele sublimului devin o încântare
cu graţia miresmei din visul violet.

Vibrează-n ceruri spiritul, de are anotimpuri,
meleagurile Dragostei primesc iertarea zării,
solemn sărută liniştea izvoarele din gânduri
cum aş putea uita Luminile Creării?

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii... I

Cald luminează stropii mugurul de viaţă,
Şi cheamă disperaţi tristeţea să-l admire,
Crud adormită-n grota inimii-ngheţătă
O lacrimă sculptează-un vers cu pătimire.

Feeric se descântă cuvintele în rime,
Scânteile reflectă durerea din frământ,
O linişte din chin, ce-apasă cu asprime,
Se unduieşte-n ploaia căzută pe pamânt.

Speranţa se alină-n privirea de fecioară,
Lumina pentru Cer aşteaptă-un legământ,
Sufletul strigă trist cu glasul de vioară,
Zâmbindu-i raţiunii cu ochi de diamant.

Înte Pământ şi Cer există scara Lumii,
Când urci în amintiriea gândului divin,
Pe trepte simţi piosul foc al rugăciunii,
Ecoul Paraclisului te-nvăluie blajin...

- În vasele de lut am poruncit Iubire!
Păstrează-i focul viu, ce poate alina,
Cu nesfârşita milă, clădit-am a ta fire,
Reflecţia credinţei în veci va lumina.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii...

- Reflecţia credinţei în veci va lumina.
Cu nesfârşita milă, clădit-am a ta fire,
Păstrează-i focul viu, ce poate alina,
În vasele de lut am poruncit Iubire!

Ecoul Paraclisului te-nvăluie blajin...
Pe trepte simţi piosul foc al rugăciunii,
Când urci în amintiriea gândului divin,
Înte Pământ şi Cer există scara Lumii.

Zâmbindu-i raţiunii cu ochi de diamant,
Sufletul strigă trist cu glasul de vioară,
Lumina pentru Cer aşteaptă-un legământ,
Speranţa se alină-n privirea de fecioară.

Se unduieşte-n ploaia căzută pe pamânt,
O linişte din chin, ce-apasă cu asprime,
Scânteile reflectă durerea din frământ,
Feeric se descântă cuvintele în rime.

O lacrimă sculptează-un vers cu pătimire,
Crud adormită-n grota inimii-ngheţătă,
Îşi cheamă disperaţi tristeţea să-l admire,
Cald luminează stropii mugurul de viaţă...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amărâtă turturea!

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!

poezie celebră de Ienăchiţă Văcărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

Cine ar putea să-mi spună
cum că este o minciună,
cine, lacrimi, n-a vărsat
chiar de-a fost sărac, bogat
şi-ai cui ochi, poate, n-au plâns
când în braţe el a strâns
pui de om sau pui de cuc,
pui de greier, guguştiuc,
flori de mai şi flori de soc,
trandafiri cu un boboc,
chip de îngeri, heruvimi,
un sărut trimis de mimi,
cine, lacrimi, n-a trimis
celor care vin în vis
şi aduc spre dimineaţă
stropi de rai, stropi de verdeaţă
de-acolo de unde somnul
li-i vegheat numai de Domnul,
unde suflete nu îngheaţă
dacă au fugit din viaţă
de la cei ce, pe pământ,
le-au trădat şi le-au înfrânt,
cine, lacrimi, n-a picat
dacă a primit un sfat
de la pruncii nenăscuţi
când, pentru doi-trei bănuţi,
au ucis vise străine
crezând că le-ar aparţine
şi când pruncii înţelepţi
au trimis prin doi profeţi
veste mare, veste bună,
cum că moartea-i doar... minciună!

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

E secretul, patima...

Lacrima e nemurirea
celor care-şi lasă firea
şi se duc grăbiţi la ceruri
unde nu simt iarnă, geruri,
unde nu se naşte ură
şi nici hoţi care te fură,
unde nu sunt vrăji, blesteme
ori pedepse, anateme,
unde nu e bucurie,
nici durere pe vecie,
unde-i linişte şi pace,
nimeni ca să te provoace...

Lacrima e infinitul
celui ce-a atins zenitul
şi-a ajuns până la zeu...
Sufletul?... În Elizeu!

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi sub ploaie... licurici în priviri...

Hai să fugim, iubito, prin ploaia aşteptării,
privind la norii grei cu inima deschisă,
bobiţele sunt faguri din taina cuvântării
şi mierea în celule-i cu-aromă de caisă.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia bucuriei,
tinându-te de brâu să simt că înfloresc,
cu ochii languroşi să-i ceri copilăriei
culori din curcubeu şi cuget păstoresc.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia mulţumirii
uitând de vântul rece şi şoapta sa rebelă
cu sângele albastru să închinăm iertării
cele mai dulci poeme în sfânta ta capelă.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia bunătăţii,
învăluiţi de gânduri ce ne-au legat etern,
din palme să sorbim sărutul voluptăţii,
este nectarul sacru al dorului matern.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia dăruirii,
suspinul nopţii este pe talpa unei frici,
ţii minte, dulcea mea, în clipa înfloririi
cum liniştea privea cu ochi de licurici.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia mărturiei,
până când cerul gri va fi din nou senin,
cu slovele să-i ardem plăcerile furiei,
spovăduind iubirii cu sufletul blajin.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia libertăţii,
lanul de grâu şi drumul au karma ca şi noi,
deschis să cerem timpului valorile dreptăţii
şi cugetul Iubirii să-l plăsmuim în doi.

poezie de Luiza-Elizabetta Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Persefona... Simfonia luminii...

... zborul alb... melodia sufletului... şi Soarele din Noi...

Prin luminişul Nysei toamna înfloreau
în leagănul de raze sfioase albăstrele,
îndrăgostite, nimfele, feeric culegeau
mirese-romaniţe şi tândre gălbenele.

Le admira Demetra, cu licurici pe umăr,
frumosul legănau pe unda de lumină...
sau răzvrătit în umbra unui Neastâmpăr,
păzindu-şi Persefona de soarta sa haină.

Se-ndrăgostise Hades, cerând-o de soţie,
cu Zeus convenise să nu mai piardă timpul,
când s-a întors acasă, răpusă de hoţie,
Demetra-ndurerată a părăsit Olimpul.

S-ă vestejit lumina în nouă zile sumbre,
ruga natura toată fiica să-i întoarcă...
un sâmbure de rodie făcuse printre umbre
etern în ţara morţilor iarna s-o petreacă.

Prin compromisul zeiilor se hotărâse soarta
celei mai dulci copile, ce veşnic o va plânge,
prin viscole şi-ngheţuri ţine deschisă poarta
s-audă cântu-n muguri pe urmele de sânge.

Seninul albăstrelelor pictează cerul fricii,
inima florii dalbe cu galbenul gândirii
din energii astrale zideşte edificii
şi-n bezna din infern se-aprind culori Iubirii.

Ascund blastogeneza în suflet liciricii
şi-n cărămizi căldura din glasul amintirii...
Condac de hram fecioara mereu cântă Duminicii
gravează-n vis mozaica pe geamul mănăstirii.

Soarele-i este-n suflet... în zori trimite unde,
croieşte noi cărări când se răceşte ceara,
scânteile materne-n metafore profunde
o cheamă din infern s-aducă primăvara...

Soarele-i este-n cuget... prin agitări nocturne
pe limbile străine vibrează umbre negre...
trezindu-şi echilibrul durerilor eterne
şi lor le luminează, în schimb nimic nu cere.

Soarele-i este-n rană... e legea cea nescrisă,
geneza plăsmuirii prin doine sângerează...
surâsul moare-n zâmbet, speranţa din eclipsă
păstrând sărutul zorilor, noi doruri venerează.

Se plimbă printre flori... muşcate de îngheţuri,
renaşte ghiocei cu-albastre idealuri...
prin muguri inocenţa se leagănă în lanţuri,
purtând pe aripi Cerul ca apa între maluri.

Văd Pasărea Luminii... nu are anotimpuri...
ecoul frumuseţii îl cântă în pasteluri...
nu va avea nici forme, nu va avea nici chipuri...
e Muzica Iubirii înveşnicită-n zboruri...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş muri ori de-ai muri

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.
Privire în privire şi sân la sân trăim,
Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă
Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Ş-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui?

Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,
Când vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte
Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,
La tine, înger, vin!

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă
Prin oalele uitate de veştejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,
Ochii tăi gânditori.

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său?

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,
Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume
În nopţi ce stau pe loc.

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute ­
Prin nourii din ceriu.

Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,
Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,
Cu dorul ei nebun.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, MAMA!

Maica Pământ şi-a luat tributul
ce-i aparţine, din trupul omului.
Tatăl Ceresc a luat sufletul
şi l-a înălţat până la fericire.
Dar mamei, om, ce-i rămâne?
Durerea şi dorul fiinţei dragi?
Ce simte ea, de unde vine
şi pentru ce trăieşte pe acest Pământ?
Care este scopul durerii şi al tristeţii ei,
care este scopul împlinirii şi bucuriei ei,
care este scopul iubirii şi al fericirii ei,
de fapt care este scopul omului pe Pământ?
Totul este Pământ, apă şi vis,
Lumină... şi întuneric în timp,
Putere şi destin purtat de vânt
care se lasă uşor atacat de moarte.
Ce este moartea? O prietenă? Care ajută?!
Separă bucuria de tristeţe şi sufletul de corp
şi încearcă să le aşeze de unde au venit?
Dar femeia mamă cui aparţine, ea?!
Oare durerii şi morţii, sau eternităţii?

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista "Uniunea Artelor"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt în stare

să înot în apa teribil de rece
sub luna plină de regrete
înaintez încet şi abia respir
privesc cum se măreşte distanţa
de ţărm de nisip
în largul mării
în adâncul ei
unde razele soarelui nu pătrund
înot cât pot
şi până când mai pot
durerea mea e ascunsă în fundul mării
stă acolo
e departe de mine
mă cuprinde o sete ne
bună de înghiţit toată apa
înot cât mai pot
osteneala vine din durerea
lepădată în larg
continui să înot până mă eliberez
apoi simt cum durerea
mă trage în adânc
unde nu pătrund razele soarelui
unde apa e rece şi paralizantă
voi sta acolo cu durerea mea re
găsită pe nisipul rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut lumina

O gură de lup muşcă din noaptea sticloasă
cu paşii grei trezesc pietrele drumului
şi mă agăţ cu braţele de zborul păsărilor
care încă-mi mai cântă prin gânduri.
Peretele orizontului se apropie mereu
şi-l proptesc cu ochii să nu cadă.
În gara din amintiri băncile sunt goale,
n-a mai trecut nici un tren de noapte.
Mi se pare că văd doar ferestre aliniate
cu perdelele lăsate cum intră prin oase
ca prin tunelele din munţi.
Îmi înfloresc narcisele bunicii în palme
nu înţeleg ce se întâmplă cu mine primăvara,
florile de liliac îmi şoptesc cu miros de femei
pe care nici nu ştiu dacă le-am uitat
ori se aştern prin mine în poieni
ca la umbra unui stejar fără moarte.
Caut lumina de care mă adăposteam
sub corolele de şoapte ale unui clopot
în seara când lăcrimează icoanele
o picătură de mir pe florile de crin
noaptea îmbracă sutane de călugăriţă
şi ascultă cântecul îngerilor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (10 mai 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesupus tristeţii

Nu am să mă supun decât iubirii,
De voia ei am să mă las purtat,
Pe căi nebănuite omenirii,
Din răsărit şi până-n înserat.

Îmi fie calea ei, ultima cale,
Pe drumul ce-i deschis spre infinit,
Să pot uita de clipele în care,
Nu am iubit şi nu am fost iubit.

Regrete n-am să am după tristeţe,
Deşi încearcă veşnic să mă ia,
O văd cum rătăceşte peste feţe,
Acolo unde este voia sa.

Am alungat-o fără nici o milă,
Spunându-i c-o iubesc, însă n-o vreau,
C-o înţeleg şi ştiu că e abilă,
Dar eu în preajma ei nu am să stau.

Nu am să mă supun nicicând tristeţii,
În vraja ei tenace n-oi cădea,
S-o proslăvesc prin lacrimi cu poeţii,
Ce în iubire nu mai pot să stea.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipitoarea

Am urmărit o lipitoare
De când s-a născut.
Părea plăpândă, nevinovată
Dar o data crescută
A început să-şi arate
Zâmbetul pe gura ventuză
Şi să se aşeze asemenea unei căpuşe
Se lipeşte, se unduieşte şi suge sânge
Dar nu se satură niciodată.
Se unduieşte prin apă, prin aer
Cuceritoare mare până se lipeşte
De o pulpă dulce care îşi aduce
Hrana destul pentru o lipitoare
Dar ea este mereu flămândă.
Îi vinde pe toţi pentru o gură de sânge,
Se umflă şi nu cade
Aşa cum face orice lipitoare
Atunci când este sătulă: cade
Şi atacă doar când flămânzeşte.
Lipitoarea cu zâmbet de cuceritoare
Nu cade şi suge la sânge până se îndoaie.
E lacomă, laşă şi trădătoare
Aşa cum nu trebuie să fie o femeie!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul meu curat către tine

Aş vrea să întelegi,
că dragostea ce ţi-o port
e cartea deschisă din ochii mei,
ce tu o poţi citi mereu
şi cu ochii închişi.
Aş vrea să ştii că doare,
atunci când mă îmbraci
cu vorbe reci din orice nimic.
Aş vrea să întelegi
că nici un jurământ
de-l meu nu poate fi încălcat
şi tot ce-i cuvânt, cuvânt rămâne.
Cuvintele mele prind viaţă
şi zboară către tine,
cu gândul meu curat,
care e floarea sufletului meu,
ce-n tine o sădesc.
Aş vrea să ştii că depind de tine,
că tot ce-i foc în tine, arde în mine,
că fiecare vorbă a ta
o soarbe cu sete inima mea,
iar dacă e greşită, sufăr
şi ochii mei sunt orbi,
fără privirea ta blândă,
că eu... da eu trăiesc prin existenţa ta,
că tu, prin tot ce eşti...
eşti raţiunea mea.

poezie de Eugenia Calancea (2 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farmecul nopţii

Noaptea e iarăşi rece, e sumbră şi aş vrea
Să te-ntâlnesc din nou, cum o făceam cândva
E frig, lumina-i pală, dar lumineaz-o stradă
Mă uit, te caut iară în trista-mi cavalcadă.

Te văd venind la mine, dar e imaginar
Ai rochia albă, pură, privirea-ţi e de jar
Şi-n loc de fericirea ce-o aşteptam cândva
Azi picură veninul prin aspra vorbă a ta.

Vreau să m-ascund, să plec, s-alerg din calea ta
Dar mă reţine-un lucru. Şi asta-i dragostea.
Căci eu găsesc greşit să fug aşa de mult
Când inima-mi revarsă o dragoste-n tumult.

Şi mă decid, în fine, s-alerg din nou spre tine
Acolo în abisul pe unde eşti şi-i bine
De unde văd acum, când totu-mi este clar
C-a fost doar o părere, ceva imaginar.

Acum, păşesc agale, prin noaptea rece, sumbră
Te văd iar cum dispari, te văd ca pe o umbră
Te-nalţi ca o visare, acolo sus spre stele
Iar mie îmi rămâne farmecul nopţii mele.

poezie de Luci Frederiksen
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!