Existenţial sunt în continuare nedumerit

convins că m-a adus barza
priveam cu dragoste din balcon cuibul
aşezat strategic într-un stâlp de lemn
iar zborul lor îmi era cunoscut
aproape că m-aş fi aruncat în gol de la etajul 7
dacă tatăl meu nu mi-ar fi spus răstit
ceauşescu e tatăl tău
şi nu trebuie să dai precum el din mâini
până la urmă chiar o să zbori

după ce mama mi-a zis că sunt copilul cerului
că dumnezeu e singurul meu tată
am auzit de darwin şi teoria evoluţionistă
apoi ea a plecat prea devreme la El
şi m-am înscris la cercul de ateism
să dezleg misterul materialismului dialectic

iată că statul nu mai cloceşte oul lui columb
dar sunt în continuare lipsit de orizont
iar după ce dumnezeu a făcut cerul şi pământul
(în sfârşit au fost de acord într-o şedinţă şi cu asta)
se spune că de restul s-au ocupat chinezii
fără să mai ceară nimănui licenţă
nici măcar lui dracu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Oricum... Băieţii mă tot tachinau, cum că tatăl lui Nathan e şi tatăl meu. Aşa că am întrebat-o pe mama, care mi-a spus că nu e adevărat. Dar apoi mă-ntorceam acasă şi o auzeam pe mama, plângând în camera ei. Ştiam că e adevărat, că Nathan era tatăl meu. Aşa că nu m-am mai întors niciodată. I-am spus mamei că era din cauză că nu mai vroiam să fiu nevoit să-i văd faţa. Dar de fapt nu mai vroiam ca ea să fie obligată să facă asta.
Peyton: Şi ce-mi spui mie? Nici măcar nu ne cunoaştem.
Lucas: Poate ăsta-i motivul.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia cuibului de barză

O barză şi-a făcut odată
Cuib la Dumnezeu la poartă,
Dar acolo sfinţii toţi
I-au dat gură ca la hoţi.

Barza şi-a făcut îndată
Cuib în stâlp la noi la poartă.
Eu, copil cu mintea-ngustă,

M-am uitat la ea sub fustă!

Şi-a plecat... n-a mai venit.
Doamne, cât m-a cicălit
Mama, şi cât m-a certat:
Ce păcat, vai, ce păcat!

Păsările cerului sunt libere, mi-a spus în şoaptă,
Să scoată pui la Dumnezeu la poartă!

Vremea trece, moartea vine,
Şi-a făcut un cuib în mine,
Cuib în care mai coboară
Câte-o mierlă, câte-o cioară,
Câte-o barză de pripas,
Niciodată barza mea.
Numai cuibul mi-a rămas,
Numai cuibul mă mai vrea.

Suflete, de ce ţi-e bine?
Suflete, de ce ţi-e rău?
Barza care nu mai vine
Şi-a făcut un cuib în tine
Şi-a rămas în cuibul tău.

Suflete, de ce ţi-e bine?
Cuibule, de ce ţi-e rău?

poezie de Marius Robu din Drumul robilor (21 ianuarie 1998)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş fi dorit să mă aducă barza

dealtfel mult timp am crezut asta cu sfinţenie
faptul că veneam de undeva din cer
dintr-o lume atât de albastră
dintr-o lume atât de lipsită de margini
mă făcea să mă simt special
dar apoi am auzit că barza asta îi aduce pe toţi
şi nu-i decât mesager cu picioare subţiri
apoi ca mai toţi copiii am aflat adevărul
într-o zi tristă sub un cer parcă întors pe dos
de atunci număr berzele primăvara
din doi în doi mai tot timpul

chiar dacă mi-aş fi dorit să fiu puiul cerului
singurul bărzoi adevărat mi-a fost ceauşescu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl lui Boris: Îţi aduci aminte de Raskolnikov băiatul de alături?
Boris: Mda.
Tatăl lui Boris: A omorât două femei.
Boris: Ce poveste nasoală.
Tatăl lui Boris: Bobalk mi-a zis. A auzit-o de la unul din fraţii Karamazov.
Boris: Trebuie să fi fost posedat.
Tatăl lui Boris: Eh... era un adolescent rebel.
Boris: Adolescent rebel... Era un idiot!
Tatăl lui Boris: Se făcea că a fost atacat şi bătut.
Boris: Am auzit că era cartofor.
Tatăl lui Boris: Ştii, ar putea fi dublura ta.
Boris: Cât de romanesc!

replici din filmul artistic Dragoste şi moarte, scenariu de Woody Allen (10 iunie 1975)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ai venit la mine

Curiozitatea mea e mare
când la Tine eu privesc.
Nu-ţi cer apă, nici mâncare.
lasă-mă să-ţi povestesc:
Am adunat atâtea-n viaţă
şi m-am bucurat de stele.
Dar s-a rupt firul de aţă,
nu mai sunt legat de ele.
Am cunoscut ce este răul,
am cunoscut şi ce e bine.
Într-o noapte am văzut hăul,
cel pregătit pentru mine.
Despre el, mi-a spus destinul
că mă-înghite fără apă.
Speriat precum copilul,
chiar am căzut într-o groapă.
De-acolo, privind la Tine
m-am închinat şi m-am rugat.
Ai venit Doamne la mine
şi din groapă m-ai salvat.
Ştiam că-ţi pasă de mine.
Când mi-e greu, Tu îmi dai bine.
Lângă mine stai oricând,
eşti Tatăl meu, eşti Tatăl Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumii toţi suntem datori. Dumnezeu ne-a adus pe lumea asta, ca să o facem mai bună, mai blândă, mai adevarată, mai, mai, mai, mai... Mai demnă de trăit. Iată deci că m-am înscris şi eu cu voia lui Dumnezeu în această galerie de oameni care au acest vis, acest ţel: cum să facem noi să le fie semenilor noştri mai bine. Şi, e adevărat, uneori se respinge această ofertă. Mi s-a întâmplat odată, demult, în timpul războiului, când am fost refugiaţi şi tata a venit pe bicicletă şi ne-a adus ciocolată. Gazda la care stăteam avea şi ea un rând de copii, iar unul dintre ei era aşa, mai de vârsta mea. Mama mi-a spus: ia şi dă-i şi lui ciocolată! El a luat ciocolata, a dat din cap, a muşcat şi a scuipat.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: "Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu!". Ce agonie au, sărmanele! Însă puţini taţi îmi spun: "Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit! ". Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiii - opt avea - şi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta. Şi Rusia tot prin mame a fost salvată. Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu. În timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.

Paisie Aghioritul în Viaţa de familie
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oul lui Columb

Am auzit despre Columb şi oul lui,
Dar până astăzi încă n-am aflat,
Te rog prietene de poţi să-mi spui,
Dacă nu–i pasăre, cum de-a ouat?

epigramă de Paul Constantin (12 iunie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Chiar vreau să-l descopăr pe Dumnezeu, dar îmi fac mari griji cu părinţii. Sunt totuşi copilul lor. A: M: Tu nu eşti copilul nimănui, părinţii ţi-au dat doar rahatul-corpul, dar viaţa ţi-a dat-o Viaţa sau Dumnezeu. Aşadar, cât de corect este să spui că "Părinţii ţi-au dat viaţa", când de fapt, Dumnezeu ţi-a dat Viaţă - asta ca să nu spun că tu eşti Viaţa - iar părinţii te-au făcut prizonier într-un corp. Chiar şi a spune că părinţii ti-au dat corpul, este fals, pentru că, fără hrană, corpul tău nu ar fi fost. Deci, pământul ţi-a dat corpul. În concluzie, poţi pune părinţii pe primul loc sau îl poţi pune pe Dumnezeu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Vin acasă, mamă!"

mi-a spus copilul apoi
a plecat
anul acesta, pe douăzeci şi şapte noiembrie
este al şaisprezecelea an în care
vârsta lui a rămas neatinsă
eu număr în continuare vârstele chiar dacă
de acolo, din cer, el
îmi spune să tac în plânsul meu,
cu iubire

(ar fi împlinit 28 de ani Andrei Cristian dar,...)

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Dacă a doua oară am ajuns fără să vreau la el, prima oară a fost cu un scop anume. Ştii despre ce am discutat cu el?
Maria: N-aş avea de unde.
Nick: Ba da, ai avea, dacă te-ai gândi puţin. Pentru că i-am vorbit despre ceea ce m-ai rugat tu mai devreme, în legătură cu secretul nostru.
Maria: Ah, ştiu... Şi ce-ai rezolvat? A fost de acord să dezlege misterul?
Nick: Nu tocmai. Dimpotrivă! M-a rugat insistent să păstrăm în continuare secretul şi i-am promis că-i vom respecta dorinţa.
Maria: Dar, Nick, n-ai rezolvat nimic astfel.
Nick: Înţelege-mă, te rog! Nu l-am putut refuza. E totuşi, tatăl meu.
Maria: De fapt, nu este el.
Nick: Ştiu, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Îmi este ca un tată, doar m-a crescut cu drag. Oricum, e singurul tată pe care mi-l amintesc şi pe care-l cunosc. Celălalt...
Maria: Celălalt e un om minunat.
Nick: Sunt sigur că aşa e, dar şi el e la fel de minunat.
Maria: Ştiu.
Nick: Tocmai de aceea nu pot să-l dezamăgesc.
Maria: Te înţeleg. Deci, în final, n-ai rezolvat nimic discutând cu tatăl tău.
Nick: Ba da, bineînţeles. Mi-a promis că va încerca să găsească o altă soluţie. Zicea că va discuta serios cu Luci, cât de curând, dar nu ştiu ce anume are de gând să-i spună.
Maria: Aşa, deci?! E bine şi doar atât. Deşi ar fi fost mult mai bine dacă ar fi decis să nu ascundă nimic, să vorbească, să dezvăluie întregul adevăr, în faţa tuturor; nu cine ştie ce, să-l convingă pe Luci....
Nick: Ştiu, dar nu l-am putut convinge. De asta venisem la voi în navă; bănuiam că te voi găsi acolo. Voiam să-ţi spun că am stat deja de vorbă cu tatăl meu.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu semnez niciodată condicile de absenţă

plec pur şi simplu precum un soldat necunoscut
nu-mi las nici umbra să facă contra-apelul
doar îmi sărut iarba aceasta verde care se înclină
la trecerea mea prin viaţă
de parcă mi-ar şti pasul
de parcă mi-ar ierta coasa
de parcă mi-ar fi ascultat visele din vis
şi atunci când îmbrăţişam cerul
dar şi atunci când mă înveleam cu pământul
şi când te ţineam în braţe
dar şi când îl căutam pe dumnezeu
alergând după fluturi alergând după licurici
între două suflări de păpădie şi o floarea soarelui
chiar dacă ar putea părea o copilărie în lumea asta
parcă într-o veşnică aşteptare a unei şi mai veşnice luminiţe de la un şi mai veşnic capăt de tunel
nimic nu mă poate convinge că dumnezeu are nevoie de intermediari ca să-mi lumineze inima
nici de taxe şi construcţii megalictice ca să-mi ierte păcatele
aşa că nu voi da ortul niciunui popă
nu voi semna nicio condică de plecare din lume
doar aşa ca să-mi pot vedea de moarte simplu
şi să nu rămân dator pământului cu o groapă
îmi doresc doar un rug
aşa cum mi-a fost şi viaţa
aşa cum poate îmi va fi şi veşnicia

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nellie Clark

Aveam numai opt ani;
Până să cresc mare nu am ştiut ce însemană asta,
Nu am avut cuvinte pentru asta,
Doar că am fost înspăimântată şi i-am spus mamei.
Tatăl meu a luat un pistol
Şi l-ar fi ucis pe Charlie, care era un băiat mare,
De cincisprezece ani – noroc cu mama lui.
Oricum, povestea a rămas atârnată de mine.
Dar omul cu care m-am căsătorit, un văduv de treizeci şi cinci,
Era abia venit în oraş şi nu a aflat de întâmplare
Decât după doi ani de la nuntă.
S-a considerat înşelat,
Iar cartierul a confirmat că într-adevăr nu fusesem virgină.
Well, m-a părăsit, iar eu am murit
În iarna următoare.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl meu e Împărat

Tatăl meu e Împărat
Al Său nume e Isus
El murind, m-a câştigat
Şi vrea să mă ducă sus,

Unde cu multă iubire,
A clădit o Împărăţie,
Ca să gust din fericire
Slava Lui, în veci să fie!

Tatăl meu e minunat
Veşnicia mi-o doreşte,
Viaţa pe cruce Şi-a dat
Sunt a Lui şi mă iubeşte.

Orişicine ar încerca
De pe drum să mă abată,
Să mă-ntoarcă n-ar putea,
A mea inimă e dată

Celui care m-a salvat
Şi cu sânge m-a plătit,
Celui ce viaţă mi-a dat
Când în chinuri S-a sfârşit.

Numai El e Tatăl meu
Şi pe El Îl voi urma,
Fie drumul cât de greu
Voi merge pe urma Sa.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (21 februarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fragment #23

Am fost obiectul dorinţei tuturor bărbaţilor din Grecia,
Negociată, scoasă la mezat, devenind apoi soţia lui Menelaos.
Când privesc acum înapoi, fără părtinire,
Aşa cum a făcut-o şi Hermione*, văd

Că Hermione îmi seamănă, nefericita mea fiică
Pe care am lăsat-o în urmă când am fugit.
Azi, ştiind asta, asemeni altor femei muritoare,
Sunt părtaşă tuturor îngrijorărilor.

O, Paris, dacă m-ai putea elibera din starea asta jalnică,
Te-aş urma până la capătul lumii, te-aş însoţi
Până ajungem pe ţărmurile înrourate ale Troiei –
O dragoste mai lungă decât toate nopţile!

Paris era altfel, dar în vreme ce îmi atingea coapsele,
Al meu era chipul care lansa o mie de nave.
Grecii mai degrabă merg la război decât să sărute buze ispititoare,
Iar acum rătăceau departe de soţiile lor.

Am fost eroina celei mai frumoase poveşti spuse vreodată,
Am auzit că după ce-am fost făcută, matriţa de lut a fost distrusă.
Totuşi, în acţiunile unor oameni atât de curajoşi, rolul meu fost minor,
Iar Homer nu mi-a apreciat frumuseţea.

Mai cred că nu a fost onorabil şiretlicul cu calul acela gigantic de lemn,
De necomparat cu trucul lui Prometeu, cel cu taurul.**
Au cucerit Troia şi i-au distrus pe troieni, dar unul dintre ei,
Cu capul şi faţa acoperite de lână,

Aeneas, a scăpat din cetatea incendiată purtându-şi tatăl pe umeri;
Curajul lui Hector curgea prin vinele lui, noaptea neagră
Le-a acoperit evadarea din mijlocul bestiilor care-i atacau.
Într-o zi va răzbuna nenorocirea adusă neamului său.

Am fost dusă de soţul meu înapoi în Sparta, unde mi-am reîntâlnit
Fiica, Hermione, pe care în timpul fugii mele
O măritaseră cu fiul lui Ahile***... dar, o, ce noapte a urmat!
Oreste, nepotul meu, i-a ucis bărbatul

Şi s-a căsătorit cu ea – Hermione îmi moştenise frumuseţea –
Şi au avut un băiat, Tismaneus, care a devenit unul din marii războinici
Ai neamului grecesc –din păcate, mai rămăseseră puţini.
El a ajuns gloriosul conducător al micenienilor.

* Hermione a fost fiica Elenei din Troia şi a regelui spartan Menelaos.
** Farsa de la Mecone sau Mekone jucată în beneficiul omenirii, după Hesiod, de Prometeu lui Zeus, cea cu grămada de oase ascunse sub pielea taurului.
*** Neoptolemus, fiul lui Ahile ucis după unele surse de informaţii de Apollo, după altele de Oreste.

poezie de Sappho din Lesbos, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune după Anul Nou

O, Doamne! Cât sunt azi de exaltat,
Chiar fără ajutorul Tău deplin
Am început, precum ai remarcat,
Un an fără să fac niciun păcat
Cu fapta sau cu gândul cel puţin
Şi pân-acum perfect m-am descurcat ;

N-am fost invidios, nu am bârfit,
Nici arţăgos cu cei din jurul meu,
La bunul alteia nu am râvnit,
Iar cu al meu n-am fost deloc zgârcit,
Nu m-am fălit şi ce mi-a fost mai greu,
Prin vis măcar o dat' nu am minţit,

Însă acum, Te rog anticipat,
Căci anu-i lung şi nu ştiu când năpasta
Mă va lovi cât sunt eu de curat,
Ajută-mă să nu cad în păcat
Şi mai ales, să-ncepi din clipa asta
Când mă voi da, în fine, jos din pat.

Amin.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Păi, fie, dacă insişti... Când am plecat de la supercomputer eram într-adevăr răvăşit, dar nu într-atât încât să mă las copleşit de cele văzute. Însă din cauza asta, m-am învârtit într-una prin oraş, ca un tont, cu gândurile aiurea, sucind problema pe toate feţele, posibile şi imposibile; n-am ajuns la nici o concluzie, decât cea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie, anume, mă voi lămuri direct cu ei, când vom ajunge acasă, pe Terra. Până atunci, abandonez orice încercare de a afla ceva în acest sens şi accept doar realitatea pe care o ştiu eu, adică aceea în care blondul e sigur tatăl meu; nimic altceva! Deci, din punctul meu de vedere, sunt un Enka şi aşa voi rămâne în continuare! Dar tot în acea zi, seara, în final am intrat într-un restaurant...
Mihai: Şi ai dat de Lia.
Lucian: Nu, de Maria. Blonda era acolo, la o masă, singură, fără Nick, aşa că m-am aşezat lângă ea, la masă. Şi ştii cum e ea, mereu un zâmbet, plină de voie bună, mi-a alungat cu felul ei de-a fi orice gânduri neplăcute, legate de mama, sau de oricine altcineva. Asta doar până când, da, a apărut şi Lia, împreună cu Sid. Au intrat tocmai în acel restaurant şi culmea, s-au aşezat la o masă, exact în faţa mea! N-am să susţin că s-ar fi aşezat intenţionat drept la acea masă, însă... I-aş fi văzut şi fără să vreau, fără să privesc în direcţia lor... Era de-a dreptul ridicol! Jenant! Blonda mi-a spus de multe ori să părăsim restaurantul, sau măcar să ne mutăm la altă masă, sau cel puţin să schimbăm locurile, ca să nu-i mai văd, dar eu, ca de obicei, încăpăţânat, nu şi nu! Ar fi trebuit să-i fi dat ascultare şi aş fi evitat ceea ce a urmat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!