Balada Anului Nou

Lumea este o dulce înverzire, probabil
sufletul este verde ca marea, şi peste el trec uneori albatroşi să se inunde de florile verzi
ale lumii
purtam cofa plină de alge
plină de verde
nu de apă
care nu eram eu ci mâinile mele pline de verdeaţă
care curgeau peste mine
ierburile
îmi făceam loc printre verdeaţa mea
măcar mă străduiam
eram undeva dedesubt, sub o apă, care era ca un suflet
mare
cuprinzându-le
era verde
era linişte în oraş, era linişte, pe şosele treceau autoturismele grăbite, albe, toate albe,
taximetrele, luminile
lampadarelor
nu făceau faţă la atâta lumină stelară
pentru că
se schimba anul
şi stelele se schimbau pe cer.
în hainele cele noi
care începuseră să pâlpâie.
nu
era prilej nici pentru râsete nici pentru plâns atâta plâns în urmă
totul era ca înainte
se scriau poveşti
multe
închizându-se copertele deschizându-se copertele
închizându-se copertele se deschideau altele foarte repede
alta
alfa
cărţile
mele sfinte pe margini frumoase copertele
unele după altele
şi nici anul nu se va sfârşi la 31 decembrie
nici nu va începe la întâi
imixtitiuni şi întrepătrunderi ale dragostei şi a dragostei noapte-zi
în schimb
poate luna
se va trezi trecută ca o luntre
unde este mult peşte nou
somnul somonul şi sabita
iar la urmă
trezirea

din cerul de

peşte

în alt cer.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Impresii de vizitator...

am trecut pragul unui muzeu
într-o zi de treisprezece -
pentru că nu trebuia să fiu superstiţios...

prima cameră era luminoasă
cu multe jucării
păpuşi mutilate, mingi de toate culorile...
aici puteai să faci orice,
chiar să spargi o cană sau un geam,
nimeni nu-ţi zicea nimic

a doua era înţesată cu visuri
unele bifate, altele nu,
după biletul pe care îl trăgeai

cea mai mare cameră era plină cu tot felul
de lucruri inutile,
de la castele de nisip
la cea din urmă mască

ultima era goală şi întunecoasă,
acoperită cu linişte,
o linişte atât de mare,
încât îţi puteai auzi chiar gândurile...

nimeni nu ştia ce este dincolo,
unii ziceau că eternitatea
alţii...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Examinarea sa a scos la iveală că el nu avea nici un fel de febra, nici o durere vreo undeva, şi că singurul lui simţământ real era o dorinţa arzătoare de a muri. Tot ce era nevoie era o chestionare perspicace... pentru a concluziona iarăşi că simptomele dragostei erau aceleaşi ca şi ale holerei.

citat celebru din romanul Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casă era linişte şi în lume era calm

În casă era linişte şi în lume era calm.
Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară

Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
În casa era linişte şi în lume era calm.

Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,

Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care

Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.

Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
Accesul perfecţiunii la pagină.

Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt înţeles, el însuşi

Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul sălbatic

Era acea zi cu o lumină nefiresc de lumină.
Era ceva ce nici cerul nu ştia de existenţa acelui eu luminat.
Nu-mi bătuse nimeni de mult la poarta sufletului meu, nu-mi sunase telefonul a bine de ani buni plecaţi.
Nu era nimic în dezordine în liniştea mea, mult adunată de mine.
Era totuşi ceva nou, să o numesc dorinţă, o dorinţă nouă de iubire neştiută, necunoscută sufletului meu.
Să fie oare gândul meu, trădat de alt gând din altă lume, o lume în care iubirea este fără odihnă, ca o duminică specială faţă de celelalte zile din săptămână.
Era în mijlocul zilei, o zi nu tocmai însorită, dar o zi cu o linişte greu de descris în săracele-mi cuvinte.
În amiza umbrită florile plângeau de durere dând în floare.
Lacrimile le curgeau în boabe peste boboci să se nască mai uşor, sub privirea încremenită a ochilor mei.
O poveste nescrisă începu să prindă viaţă o dată cu durerea înfloririi trandafirilor sălbatici.
În sufletul meu începu agitaţia din acea linişte adunată din mine şi tânjeam după acel ceva, fără formă, fără viaţă.
O şoaptă sfioasă coborâtă din durere se aşeză pe colţul buzelor mele şi-mi şoptea:
"Vrei să-ţi spun povestea trandafirului sălbatic"?

poezie de Maria Pop
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În primele câteva luni după după realizarea mea, nu am avut niciun singur gând. Puteam merge la birou şi îndeplini toate sarcinile mele fără a avea vreodată un gând în cap. Era la fel când am mers la Tiruvannamalai. Fie că eram aşezat în sală cu Maharishi, mergeam pe jos în jurul muntelui sau la cumpărături în oraş, tot ceea ce făceam era efectuat fără nici un fel de activitate a minţii deloc. Era un ocean de linişte interioară care n-a dat niciodată naştere la niciun val de gândire. Nu a durat mult timp pentru a-mi da seama că mintea şi gândurile nu sunt necesare pentru a funcţiona în lume. Atunci când rămâi ca Sine, o putere divină preia şi are grijă de viaţă. Toate acţiunile au loc apoi în mod spontan, şi sunt realizate foarte eficient fără niciun efort sau activitate a minţii.

citat din H.W.L. Poonja
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara, horesc toate petalele

Îmi pare că, sub pom,
nu sub măr,
îl găsisem pe Dumnezeu, era plâns, hainele curgeau de pe El,
avea muguri străini, pe la sprâncene, era mugure de salcă şi trist,
în blândeţea Lui, molcom, cu sandalele rupte, încercând să nu spuie,
aşa s-a îndepărtat.
Ce faci cu primăverile, Doamne, Domnul meu? l-am întrebat
unde pleci, Doamne? primăvara, horesc pentru Tine toate petalele
de ce îţi iei, de la mine, ştergarele, şi Te duci, cu ele, departe?
Îmi pare că, în clopotniţă, se auzeau clopotele care erau mânate de soare şi vânt,
eu nu vând;
se auzeau miei behăind, mugeau, parcă, animalele,
în loc de clopotele
care nu se
tânguiseră
încă
pentru El.
Era devreme, şi am ştiut, atunci, că se apropia Paştele.
Unde te duci, Domnul meu, pe ce Cruce? Lasă
Crucile Tale în pace, şi mănâncă de la mine din ştergar, şi bea apă,
căci ţi-am pus, în el, câteva poame...
Nu ştiu de ce a tăcut, şi nu aveam să Îl mai văd vreodată.

Pe coliba de paie,
se aşezaseră berzele, era primăvară, şi Îl găsisem, desculţ, lângă o biserică,
una străinică,
încă necreştină,
lângă pom.
Şi tot ceea ce mă întrebam, atunci, era
dacă El a avut vreodată nevoie de sufletul meu
şi de pâinea mea arsă, pe care I-aş fi întins-o, pentru că Mielul era Vinul.
Ştiam că se apropiau, pe la El, Paştele.
Unde eşti, Doamne, şi de ce nu mai
treci spre Samar?
Samaritenii, toţi, suntem barbari, dar femeile au ştergarele foarte curate...
În ştergarul meu, nu ştiam,
dar se adunseră lacrimile mele, frumoase, ca nişte boabe mari de diamante,
sau poate era, doar, roua de pe merele-acelea uscate...

(cred)
(uscate)
un pic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E foarte dureros pentru unul ca mine să uite nişte lucruri pe care le credea fundamentale, fiindcă aşa era Alice H., cu toate că mi-ar fi imposibil să spun de ce. Într-o noapte, i-am telefonat lui T., pentru că eram aproape sigur că-i dedicasem odată o carte Aliciei H. sau măcar un eseu. T. are şi un computer bun şi păstrează depozitate în memoria lui tot felul de adrese şi alte informaţii. Ea a încercat să mă convingă de faptul că Alice H. era pur şi simplu o plăsmuire a minţii mele, fiindcă nici ea, nici computerul nu izbuteau să-i dea de urmă. Şi, ceea ce era mai rău, niciodată nu-i dedicasem vreo carte sau vreun eseu Aliciei H.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la o vreme încoace, însă, văzură că dau îndărăt. Unde până aci era bilşugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă, cum se zice. Cu toate acestea, perechea de oameni nici nu se gândea a cârti împotriva lui Dumnezeu. Ea era mulţumită că dobândise copil, şi alt nimic. Mai trecu ce trecu şi amândoi bătrânii dară ortul popii, rămâind în urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie. Copilul se alese cu cotoşmanul. După ce văzu că nu mai are de nici unele, şi nici părinţi, se puse pe un plâns de-ţi era mai mare jalea de dânsul.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăr

Acum o sută de uşi
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje şi când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul îşi scutura zulufii peste mine,
stele înţelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroşii,
iar scândurile casei erau netede şi albe ca spermanţetul,
şi probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouţ,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
şi credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura şi lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era frumos, bineînţeles; nu puteam să neg asta. Totul era verde: copacii, trunchiurile lor acoperite cu muşchi, ramurile adunate ca un baldachin, pământul acoperit cu ferigi. Chiar şi aerul se filtra verde printre frunze. Era prea verde - o planetă a extratereştrilor.

citat din romanul Amurg de Stephenie Meyer (5 octombrie 2005)
Adăugat de Cezara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa

era târziu şi era toamnă, doamnă
se strecurau în palmă tainice regrete
eu rătăceam prin clipe desuete
atingeam noaptea cu degetele în ţipătul furtunii
pe ultimul ţărm, răsturnat între gânduri
eram omul ce cântă la chitară
eram chitara ce sparge un zid
eram flacăra ce se stinge pe ţărâm ostenit
eram forma ce caută disperată un om
sunt tăcerea ce vine
în care eu plec
ochii mei au zărit izbăvirea
mai trece şi timpul curent
eu plec femeie în neliniştea serii
uneori împleam cununi de păpădie, pentru tine
cine ştie, ce a fost să fie...
zilele se scurgeau spasmodic în mine
noaptea zburam peste ziduri
nu simţeam nici foamea, nici durerea
hoinar în noapte
printre şoapte, prin păcate
îmi era fruntea rece şi grea
căutam un trup să mă reazem
ochiul caută un ochi
buzele se pierdeau
rătăcind pe un sân dezvelit
era gând, era vis, trăit, împlinit
desculţ păşeam pe drumul cotit
în urmă a rămas o uşă deschisă..

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreptul la nemurire

Uneori
îmi vine să cred că ceaţa
e-o intrare în lumea de la-nceput
în care toate lucrurile sălăşluiau împreună
fără ca ele să fi ştiut

Ce minunat trebuie să fi fost
să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!
ca într-o mare călătorie prin lumi
şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost

Nimic nu era
mare
nici mic
nici sunet
nici culoare
Totul era
numai ură şi dragoste
Totul era
nedumerire

Pentru memoria
care-n curând avea să ne ia
dreptul la nemurire.

poezie de Olga Alexandra Diaconu din Dreptul la nemurire (2 februarie 1990)
Adăugat de Olga Alexandra Diaconu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era să...

Era să-ncui lumina în odaie,
Ieşind deodată, şi vârtej şi val,
Era s-arunc şi pruncul din copaie,
Cu apa-nvolburată pân-la mal...

Era să rup zăvoare descuiate,
Visând să scap de lanţuri un mister,
Era să farmec zâne fermecate,
Plutind pe aripi albe către cer...

Era să-ngheţ zăpezilele neninse,
De prea mult tainic zel încălzitor,
Era s-aprind luminile nestinse,
Din lips-acută... de-ntrerupător...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mult timp în urmă, trăia un rege vestit pentru înţelepciunea sa pe cuprinsul întregului pământ. Nimic nu îi era ascuns şi chiar şi cele mai mari secrete ale lumii ajungeau la urechile sale, ca şi cum i-ar fi fost şoptite de vânt. Avea însă un obicei ciudat. În fiecare zi, la sfârşitul prânzului, după ce masa era strânsă şi nu mai era nimeni în preajma lui, un servitor de încredere îi aducea încă o farfurie. Aceasta era acoperită cu un capac, aşa că nici servitorul său şi nimeni altcineva nu ştia ce era în ea, pentru că regele nu o descoperea decât în momentul când rămânea singur cuc.

începutul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acel moment, Al-Kindi însuşi era în stare de joc. Nu era nici zumzet, nici model, nici idee, nici tot, nici parte; vibra ca o bilă ciocnită de altă bilă, îşi era propriul prieten şi propriul duşman în acelaşi timp, iar între cei doi nu era nicio diferenţă. În jocul cosmic, totul era egal.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurească

Era lună plină şi linişte,
banale şi plictisitoare discuţii
despre o moarte
care îmi părea frumoasă
şi chiar aşa era,
pentru că înşelase asimetria,
aşa cum eu pe tine
cu un iepure,

primul dintre toţi iepurii
pe care i-am întîlnit
mort şi viteaz,
umbla cu puşca după vînător
şi era grozav în convingerea lui
că mai trăieşte,

dar tragedia acestei întîmplări,
nu a fost un iepure sau
o simplă moarte -
ci liniştea,
căci era lună plină şi linişte,
liniştea aceea
care îţi fură pepenii din grădină
şi hoţul îţi place.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!