Nenăscutul-fiul

se-nchide-n mine nenăscutul
fuge
de zgomot inutil de urma grea
de pas înşelător în grai de păsări
liber s-aleagă-alege calea sa

şi pleacă nenăscutul
prinde-o cruce
la rând se-aşterne-n
poala unui gând

cu palma-ntinsă
plânge-un vers o rimă
adoarme cumincior
pe-un lemn din foc

şi-l simt cum arde-ncet-ncet
în minte
în mintea zbuciumată
fără de prag

se-nchide-n mine nenăscutul
şi atinge
o coardă-anume
dintr-un vreasc uscat

sămânţă-ntr-o rostire-n
sărbătoare
el
nenăscutul
fiul meu cel drag
din paie se ridică
şi trezeşte
întreaga-mi lume de închipuiri

altar

altar de litere
cu verbe nenăscute
ulciorul umple
apa de izvor

o toarnă-n cupa inspiraţiei
anume
gradaţie de viaţă timp
şi har

dar eu mă uit
uitându-mă în sine
prin mine curg aiurea
negăsind
un punct de ardere tăcută

verbul

dintâiul verb
născut durut torcând
lucrând

mi-e frică să iubesc
nătângul
plămada din pământ apă metal
lemn cer
privesc spre el
şi suflu taina firii
iar el întoarce spatele
la tot

şi-atunci mă-ndrept spre el
spre nenăscutul
aştept în gara mică
simplu semn
să sar în trenul vieţii
care-mi fură
verbul dintâi întâiul
prea născutul
şi nenăscutul-fiul
arzând încet încet
în cruci de lemn

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru nenăscutul din mine

Rup din mine bucăţi şi le macin până la făină
apoi le frământ până la sudoare
şi aprind lumânări desprinse din stele
de frica necuratelor făpturi
ce populează vise de coşmar
în labirintul întunericului orb.

Pentru nenăscutul din mine
aşez vocabule la uşa destinului
cu zăvoarele cerului deschise
până-n adâncul ochilor,
de unde privesc nesfârşitul
şi -i pun cruce de piatră,
să măsoare timpul
în orologiu dintr-un turn
mai înalt decât crezul
ce mă înghite-n final
din focarul de nesiguranţă
lăsat moştenire.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti Nenăscutul a tot născutul.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce a fost născut trebuie să moară. Doar Nenăscutul este fără de moarte. Află ce anume este Acela care niciodată nu adoarme, niciodată nu se trezeşte, şi a cărui difuză reflexie este simţământul tău de "Eu".

citat din Nisargadatta Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt nenăscut

Eşti permanent în mine
ca un vers care singur vine
aidoma unui cuvânt-obsesie
rătăcit prin univers.
Şi te păstrez,
te păstrez,
ca pe comoara iubită,
cu patimă
de om flămând.
Eşti versul nerostitelor cuvinte
ţinute închise
în minte...
să nu zboare.
Eşti aripa zborului
ce îmbrăţişează vremuri
încă nenăscute
şi dorite.
Şopteşte-mi dorul tău.
Eu aştept tăcut
să îmbrăţişez cuvântul,
nenăscutul cuvânt al tău.

poezie de Dorel Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o cruce de vânt

Sunt o cruce de vânt cu braţe de lemn
şi văd cum ele se mişcă în valuri concentrice
mă ghemuiesc, aşa vaporoasă cum sunt, la pământ,
pe solul unui nor de furtună...
în ceea ce visez este utopie - cruce cu vise de lemn -
din când în când aşchii îmi sar din braţe
zilele s-au prins de mine cu răşină

fac plecăciuni şi descopăr reîncarnări
şi mă sprijin de nori, de amăgiri şi de ziduri crăpate
dacă aş avea voie, aş rupe transparenţa din vocea mea
şi aş da drumul cuvintelor

mă las încolăcită de un şarpe
mi l-aş strecura în mine dacă aş fi om
îi dau voie, fiindcă mă uit în interiorul meu şi văd abur
ne înţelegem tacit - singurătatea e doar un drum spre analiză

insomnia rece mă amorţeşte - iederă uscată
dar mă trezesc cititorii în stele
aşchii îmi sar din braţe
şi trec spre pământ prin mine.

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coroana de-azur

Copilul din mine ar vrea să alerge
Spre norii de foc ai iubirii rotunde

Copilul din mine a uitat să respire
Din seva de gând a tăcerilor blânde

Copilul din mine plânge-a durere

Speranţa atinge cu fruntea şi clipa
Se-apropie floare de crin să-l aline
Esenţe curg râu de lumină oglindă

Copilul din mine priveşte în hăuri

Un punct luminos îl desparte de aer
S-arunce-n pământ doar pumnul de stele?
S-adune în palme raza firii s-o crească?
Simt aer, lumină cascadă de zâmbet

Un cerc de lumină mă-nvăluie tandru,
Simt ace de gheaţă spărgând infinitul
Coroană de-azur se-mplineşte spirala…

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Varianta mea fără formă este moartea, după cum varianta mea cu formă este naşterea. Fireşte că atâta timp cât în ambele ipostaze sunt eu manifestat sau nemanifestat, de ce ar trebui să mă îngrijoreze una sau cealaltă? Ambele ipostaze sunt false pentru ochiul celui Nenăscut şi ambele ipostaze sunt adevărate când le privesc din prisma lui "Eu-Sunt" sau a manifestării însăşi. Pentru Nenăscutul care sunt, moartea este doar un fals concept care îl cară în spinare naşterea.. şi totuşi totul este Graţie, totul este binecuvântare. Regăseşte Nenăscutul din tine pentru că celui născut, frica morţii îi este călăuză.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

când toate fi-vor spuse şi apuse
din răsărit salut cu pecetea deschisă
cuvântul ridicat la rang de oaste

m-aştern ca lancea printre oşti de viaţă
săgeata inimă să spargă prea murirea
să-mi fiu şi eu odată eroul
- copilul cu ochiul viu cu fruntea prea grăbită
să lovească pragul

ascult prin mine glasul cerului şi tună
pământul iar se umple de zăpezi dorite
în arşiţă se-aruncă lumile de gânduri
când unul singur scapătă spre libertate

mi-e frică de-ntunericul din mine
caut cu braţ întins o adiere
curajul a plecat să lupte în războaiele incerte
dintre minciuni şi adevărul sacru

când toate fi-vor răsărite-n amintire
mă plec în faţa porţii Tale, cea de viaţă

prin moarte vie mor trăiesc
mă nasc femeie
şi tot femeie mă întorc în barcă

o arcă infinită mă cuprinde
şi una eu devin cu aşchia iubirii
pe care El o dăruie-omenirii
iar omenirea
o sculptează-n sine

oare cum poate fi întreagă-acea iubire?
îndoiturile se văd se simt şi rod

când toate fi-vor spuse şi apuse
mă reîntorc în sine nerostire
în jocul celui care-mi poartă simplu rostul
călătorind prin lumi necunoscute
în pasărea de iarbă, foc, cer, apă care este
în veşnicie
clovnul domnesc

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleacă de lângă mine vis urât...

Fug şi mă ascund în adâncul mării profund,
ca ochii mei să nu-i vezi plângând,
dar visul urât pleacă şi se ridică,
stau şi te aştept, iar somnul vine într-o clipă,
iar eu strigăm din nou ca să rămâi,
că tu eşti dragostea mea dintâi.
Tu îmi spuneai "adio" şi te urcai la cer încet
şi nu mai aveai nici un regret,
tăcerea din flori o simţea doar vântul,
mă urc şi eu spre cer şi văd apoi pământul,
cobor din nou prin frig şi ceaţă,
îmi simt mâinile reci, dar mă întorc la viaţă.
Mă trezesc când zorile coboară,
găsesc la ochi o lacrimă amară,
tu eşti lângă mine, o mare iubire
şi las cu drag inima să te admire.

poezie de Eugenia Calancea (15 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum ar putea mintea ta să cunoască Realitatea? Înaintea falei atotştiutoare a minţii tale, tu Realitatea o erai. După ce mintea ta nu va mai fi, tu, Realitatea o rămâi. Iar acum, în nebunia rătăcită a gândului tău, insişti să confuzi materialitatea efemeră cu Realitatea. Dar Realitatea este atemporală şi fără formă! Cu adevărat vă spun; Tu eşti deja Nenăscutul, care se crede prin frica gândului închisoarea celui născut.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-un lemn

Doliu.
În soare sunt umbre ca-n lacrimi
În munţi pâlpâie vântul
a jale,
Iar Omul se lasă-n durere
Pe-un lemn
Pe-un mormânt...

Bucurie.
Miroase a pască şi-a trudă
Prescurile cresc din făină
a veste,
Bătrâna-n urechi obosite
Când taie din coca-nspumată
Îşi numără cald din mătănii
Pe-un deget
În gând...

Jale.
Se aude un cântec de seară
În voci desenate pe genuri
a suflet.
Pe fustele negre de vină
Îşi curg lumânări din durere
Iar feţele prinse-n baticuri
Îşi culcă privirea-n pământ
Cu lacrimi
Arzând...

Revedere.
În grai suferind de Moldovă
Obrajii îşi vând amintirea
A drag.
Un scaun îşi prinde copilul
Şi-i leagănă-n doruri cuvântul
În inimi
Zidind.

Cruce.
Un Om îi cuprinde povara
În lemn lăcrimând a durere,
Divin.
Din trupuri coboară-n uitare
Şi bine, şi suflet, şi pace, şi gând...
Rămân dezgoliţi de iubire
"Umanii" bolnavi de Cuvânt,
Etern
Răstignind.

Acasă.
Din ochi curg răsărit şi apusuri
Iar postul se pierde-n arome
Învins.
O pace se plimbă-n neştire
Prin suflete calm presărând
Vestind din mormânt înviere
Iubire
Vestind...

poezie de Gabriela Chişcari (13 aprilie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, chiar aşa, cum vei descrie nenăscutul fără formă? Într-un mod indescriptibil, nu-i aşa? Atunci oare mintea îl descrie în modul pompos sau în spatele acestei descrierii ca şi a întregii tradiţii te condiţionează pe tine ca în veci să nu-i realizezi simplitatea copleşitoare?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât mai putem expira

tu, cel care cânţi iubirea în
cu totul alte verbe
decât cel al cuvântului dintâi
pe unde-ţi mai bate inima şi unde te pierzi
atunci când
las palmele încet pe cuvintele tale
şi te aştept să respiri
uneori sunt o Ană fără glas
alteori simt în mine fiecare inel prin care
tu dărui neîncetat din harul tău
alteori ne împletim vârfurile degetelor
într-un vers unic prelung primit de păsări
şi totul prin aer umple sacul de nevoi
cu litere umbre de litere
semne infinite semne pe care
pleoapele le închid ca într-un sipet
firide în zidul tău alb firidă în şorţul meu alb
şi jocul păsării şi ea albă
cu ghearele zdrobind zdrobindu-ne cântecul
ce iubire poate fi asta purtată pe sub tălpile Lui
când tu uiţi să priveşti cuvintele
eu uit să nu le privesc
şi atunci
deasupra tuturor verbelor folosite
pentru a ne defini
aşternem tăcuţi câte un fascicul de lumină
aparent iubitoare
atât mai putem expira
inspiratul pare a fi interzis de legile
moral umane
râd râzi apoi mă înjuri birjăreşte
ca un profesor al tuturor timpurilor
cifrelor numerelor graficelor
geometriilor zburătoare
Amin iubirii omeneşti
curăţare vindecare apoi speranţa unei
miruiri nicicând amânate
Amin!

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea însăşi întrebare

pe o verticală a pietrelor
aşezate cuminţi
într-un echilibru sortit amurgului
stă o pasăre
ea însăşi întrebare a întrebărilor

aşteaptă răsăritul

întoarce capul spre stânga
întoarce capul spre dreapta
îl ridică spre cer
şi devine punct

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul din lemn

Veneau cu geamantane din lemn
cu haine din lemn
cu paşii de lemn,
vorbind într-o limbă de lemn
despre uriaşa balama care scârţâia cerul...
În gară trenul îşi schimba la garderobă fierul...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te simt aproape

Te simt aproape, Domnul meu,
În orice împrejurare,
În bucurii şi când mi-e greu,
Tu eşti cu mine tot mereu,
Laud şi slăvesc Numele Tău,
Ce n-are asemănare.

Te simt aproape-n orice ceas,
În fiecare clipă,
Înalţ spre Tine al meu glas,
Şi merg cu Tine pas cu pas,
Înaintez şi nu mă las,
Spre culmi, Tu mă ridică.

Te simt aproape, drag Isus,
Şi îţi simt ajutorul,
Mă las de braţul Tău condus,
Din zori de zi până-n apus,
Te laud şi-Ţi mulţumesc nespus,
Tu-mi eşti Mântuitorul.

Te simt aproape, mulţumesc,
Mă-nchin, îţi dau onoare,
Spre cerul Tău cu drag privesc,
La toţi din jur mărturisesc,
Şi spun sincer căci: Te iubesc,
O, Doamne, Tu eşti mare.

Amin!

poezie de Ica Drăgoi (12 martie 2018)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fagure de pământ

Nu mai ai timp nici sa cobori în tine,
fericirea-şi ridică biserică fără altar
simt miros de fân cu flori pînă-n artere,
din mine se pleacă greu,
mi-e frică pentru cînd se va faceşi-n lume tăcere...

ce zbor apăsat mi-e aşteptarea,
cu foarte puţinul din ziua de ieri
îmi rămâne sub piele
cerneala cu care îngerii scriu scrisorile sfârşitului
ieşind din cuvânt
storcându-mi sufletul ca pe un strugure,
mult înainte ca trupul să se ascundă
în fagurele de pământ...
29.08.2019

poezie de Daniela Pârvu Dorin din Din creatiile nepublicate (29 august 2019)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămâi lângă mine...

Rămâi lângă mine, Isuse
Mi-e toamnă cu frunzele-n crâng
La Tine se-nchină supuse
Cuvintele mele şi plâng.
Povara de lacrimi mi-e vina
Când ochii spre Tine-i îndrept
Din Tine să vină lumina
Să-mi prindă o salbă la piept.

Cu frică şi tremur 'nainte
Mă plec şi Te rog, Dumnezeu
Atinge-mi cu mâinile sfinte
Durerea din sufletul meu.

Şi du-mi-o la cruce, o pune
Pe lemn răstignită să stea
Când luna din cer va apune
Să moară odată cu ea.

Rămâi lângă mine, o, Doamne,
În ruga fierbinte Te chem
Şi plângă o mie de toamne
În suflet eu nu mă mai tem...

Ajută-mă, stai şi veghează
De-acolo din ceruri de sus
Cu mintea şi inima trează
Să cânt pentru Tine, Isus.

Întinde-Ţi cu dragoste mana,
Atinge-mă, Doamne, cu ea
Cu picuri de aur fântâna
Să umple şi inima mea...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurire

Am răsărit în ramurile unui copac
trunchiul mi-e boltă
vieţii.
Cerul se întoarce cu mine
iar jos, pământul mă atrage
spre tine, fierbinte.

Sus dinspre soare, cobor către tine.
Mă arde vremea, fericit că simt cum nu trece.
Viaţa mie îmi duce puterea
şi simt înăuntrul tău regăsirea.
De aceea sunt fericit, că eu duc golul tău
ce te împlineşte.

Simt tangajul valului, cum îmi duce firea
şi mă prăbuşeşte.
De acolo, de sus, spre-o lume pe dos
cu tine spre mine, să ne unim regăsirea
prin unul din doi.
Ochii îi cobor în irişii tăi
tremurând în ei găsesc, valul, înălţimea.
Astfel aflăm cum ne duce, pe amândoi
spre adâncul din noi, iubirea.
Punem împreună din noi, câte un pic,
apoi ne gustăm muşcătura buzei sărate
şi împărţim, printre încleştatele mâini,
încet spre viitor, nemurirea.

poezie de Viorel Muha (septembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!