Flying in that silver world
bărbații erau aiurea
unul discuta despre s. x și alte chestii de genul
altul despre fake wisdom și alte chestii de genul
altul despre cer constelații g mic și viteza luminii
iar toate acestea îmi apăreau ca un orgas. m închipuit
ca o dragoste falsă
într-un timp divizat în fișicuri și aruncat peste umăr
ca atunci când murise bunicu-meu și ăia toți aruncau monede mici
din naiba știe ce de păreau argintii în soarele verii
uneori îmi vine să și râd, cum să discuți cu o tipă despre s. x și alte chestii de genul
bărbații sunt necesari știu îți vine să râzi
mie îmi venea să râd când murise bunică-meu, de fapt după aceea
aveam nouă ani era vară o căldura toridă și lumea aprindea lumânări
soarele ne-ar fi fost îndeajuns
lumea aprindea lumânări noi râdeam
eram în camera aceea albastră și râdeam, eram pe atunci pe jos de râs
prea mici pentru a râde singuri
acum prea singuri pentru a mai râde
bărbații erau aiurea, așa că începusem să cred în extratereștri
aveam o bilă oranj o luasem de la pet shop pentru mâțele mele
era o lume oranj un g mic un fel de k-pax în buzunare
îmi imaginasem cum venea îngerul lua mingea aceea oranj o învârtea
și alte chestii de gen îngeresc
și se făcea cum băiatul de trei ani din africa nu mai căra apă
și nici fetița abia născută din karachi nu mai era ucisă cu pietre
și toți trăiau mai departe în lumile mele oranj
micul meu prinț
mica mea prințesă
iar pe undeva în fundal un eden inutil derizoriu
Șarpele înghițit de Elefant
oamenii sunt nașpa
în fiecare noapte la 3 și 5 minute o pasăre trece pe lângă fereastra mea
deasupra e cerul cu aceeași aglomerare de stele
ce rost ar avea să le cunosc numele
pe undeva e bunicu-meu de care vorbeam la început
ceva mai încoace primul nostru câine, apoi taică-meu și toți ceilalți ai noștri
și toate fetițele ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
și toate femeile ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
poate că și tu te gândești la aceleași lucruri și altele de genul
cât timp decupezi o clipă din orele tale și o trimiți către mine
cât pasărea stă de gardă lângă ferestrele noastre
o clipă
cât păsările de noapte să își întindă aripile
poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre râs
- poezii despre timp
- poezii despre păsări
- poezii despre îngeri
- poezii despre fete
- poezii despre început
- poezii despre șerpi
- poezii despre viteză
- poezii despre stele
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.
Doina Postolachi în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi citate despre înălțime, citate despre visare, citate despre viitor, citate despre timp sau citate despre prezent
Cei mai mulți dintre colegii mei de clasă nu aveau simțul fantasticului. Luau lucrurile așa cum erau... Asta este o plantă, acela este un fotoliu. Dar, pentru mine, lucrurile nu erau atât de bine definite. Mama mea, care încă trăiește și care este o femeie plină de imaginație, m-a încurajat. În loc să spună: "Nu, nu, ar trebui să fii serios!", era încântată că aveam imaginație. Când m-am îndreptat către lumea fantasticului, m-a ajutat dându-mi cărți să citesc. Am citit pentru prima oară Edgar Allan Poe când aveam doar nouă ani. Am furat cartea ca s-o citesc, pentru că mama nu voia să o citesc; credea că eram prea mic, și avea dreptate. Cartea m-a speriat și am fost bolnav timp de trei luni, pentru că am crezut în ea... dur comme fer, cum spun francezii. Pentru mine, fantasticul era perfect natural; nu aveam îndoieli deloc. Așa erau lucrurile. Când le dădeam prietenilor mei genul acesta de cărți, spuneau: Dar nu, noi preferăm să citim povești despre cowboy. Cowboy-i erau extrem de populari în acea perioadă. Eu nu înțelegeam asta. Eu preferam lumea supranaturalului, a fantasticului.
Julio Cortazar în The Paris Review
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- citate despre lectură
- citate despre cărți
- citate despre încurajare
- citate despre viață
- citate despre sperieturi
- citate despre simțuri
- citate despre prietenie
- citate despre popularitate
#
termenele de valabilitate ale medicamentelor au expirat
un semn că acum ești singură alături de ceilalți oameni singuri
am înghițit ultima pastila contraceptivă în timp ce lumea era
liniștită și făcea copii pe bandă rulantă
nu sunt o mamă bună am lăsat copiii să zboare lipsiți de apărare
ca pe niște păsări roșii fiecare cu câte o rană micuță pe piept
nici alte mame nu sunt bune și-au lăsat copiii să moară și-au lăsat copiii să
trăiască cu handicapuri severe
așa a fost mama mea care m-a lăsat să trăiesc undeva în acest colț uitat de lume
înghit praful nociv în fiecare zi și încă supraviețuiesc
încă alerg ca și cum aș fi o fetiță pe pajiști întinse
fuga a devenit o necesitate în orice moment în care soarele purulent
mă sufocă cu strălucirea lui
găsesc două linii de tren și merg pe ele o sublimă salvare
apoi merg în pet shop și cumpăr pungi de mâncare pentru
toate vrăbiile roșii pe care le văd în imaginația mea
deschid ferestrele larg
și ele intră înăuntru
mama s-ar putea sa mai fie în viață ca o undă o pală de vânt ce mișcă perdeaua
la fel și copiii mei s-ar putea sa fie aici lângă mine
îmi lipsește doar contactul real de a-i strânge în brațe pentru că
nu sunt o mamă bună am lăsat frica să îmi controleze toate sentimentele
și acum ele se năpustesc asupra mea
toate aceste vrăbii care se agață de inima mea și mușcă.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre viață, poezii despre mamă, poezii despre vrăbii, poezii despre vânt, poezii despre uitare, poezii despre trenuri, poezii despre supraviețuire sau poezii despre salvare
Cântec pentru tatăl meu
Colonele, va veni o zi
când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
râzând atât de mult
că până și zeii din Olimp
vor fi geloși pe veselia noastră
pe-nserat tu îmi vei spune povești
ca în copilăria mea multicoloră
precum un fluture exotic
dimineața îți vei pune uniforma albă și tresele
iar eu costumașul roz cu dungi, de la Lili
inelul cu perlă dăruit de mama
și vom lua vaporul spre primul port
marinarii ne vor aduce narghilea
iar eu îți voi povesti despre Orientul meu
despre dragii mei profesori
și despre cărțile sufletului meu
apoi ne vom aduce aminte
cum discutam noi cu vânzătorii de pepeni
cum ne uitam la desene animate
cu pisicuțele-n brațe
și cum, în fiecare vară
ne dădeam în mașinuțe ca doi copii
ne vom aminti de vacanțele la Sinaia
despre încântătoarele hoteluri și restaurantul
în care dansam împreună pe muzica lui Nicky
despre iubiții mei frumoși
și despre cum mă sunai tu în fiecare seară
pe când colindam pământul în lung și-n lat
nu-i așa, tată, că nimeni n-a mai râs ca noi
nu-i așa că pentru tine
eu sunt cea mai frumoasă fată de pe pământ
eu cred că eram cel mai fericit copil
din toate timpurile
mai ales în Noaptea de Sfânta Maria
cu toți prietenii noștri
pe scena aceea de poveste
ce frumoasă era viața pe atunci
tu erai împăratul meu
iar eu cea mai iubită prințesă de pe pământ
va veni o zi, tată, când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
ce frumoasă va fi lumea și atunci
poezie de Alina Beatrice Chesca (octombrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre muzică, poezii despre marină, poezii despre iubire, poezii despre frumusețe, poezii despre copilărie, poezii despre vacanță, poezii despre tată sau poezii despre suflet
Poemul de ieri și de azi
Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file
cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele
acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât mă doare
cât aș vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină
pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche
de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei
dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii
poezie de Alina Beatrice Chesca (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre poezie, poezii despre fericire, poezii despre religie, poezii despre nisip, poezii despre curcubeu, poezii despre culori, poezii despre aripi sau poezii despre Soare
Poemul de ieri și de azi
Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file
cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele
acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât mă doare
cât aș vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină
pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche
de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei
dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii
poezie de Alina Beatrice Chesca (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fereastra
am alungat-o.
marș! dispari de aici!
și am aruncat după ea cu o piatră.
greutatea a o mie de lucruri,
a o mie de ani,
avea piatra aceea.
aproape că mi-a smuls mâna din umăr.
totuși, am aruncat-o.
să nu te mai văd!
și m-am îndepărta repede,
sau poate că așa mi s-a părut mie -
că alerg,
că plutesc,
da, da! chiar mi se părea că plutesc!
și totusi, îi simțeam respirația,
usoară și caldă,
în ceafă.
Nu! nu mai am nevoie de tine,
ești inutilă și, dacă mă gândesc bine, nici prea frumoasă nu ești.
și nici prea credincioasă.
ai dat din coadă pe la toate porțile
și pe la toate intările blocurilor! dispari!
dar ea venea în urma mea încet,
nehotarâtă,
și îi simțeam respirația-n ceafă.
ca un vânt fierbinte mă-nvăluia și mă enerva și mi se făcuse foarte sete
foarte dor
și foarte nesomn.
să nu te mai văd!
să nu te mai aud!
și s-a dus.
prietenii cu care mă-ntâlmeam îmi aruncau priviri întrebătoare.
ridicam din umeri:
m-a părăsit, pur și simplu.
ei, lasă, îmi spuneu, li s-a mai întâmplat și altora,
dar nu e un capăt de lume, și-apoi, cine știe? poate
totuși
revine!
zâmbeam vinovat: desigur, desigur...
și-ncepeam să vorbesc
despre cu totul și cu totul alte lucruri, despre
inflație, încălzirea globală, politică, schimbarea guvernului,
neschimbarea guvernului,
copiii pe care ei îi aveau,
copiii pe care eu nu-i aveam,
vechii iubiți, viitorii iubiți și așa mai departe.
să nu te mai văd!
să nu te mai aud!
firește că încetul cu încetul am uitat.
firește că încetul cu încetul m-am obișnuit,
așa cum te obișnuiești cu o boala cronică și incurabilă.
așa cum te obișnuiesti cu un tic nervos.
până-ntr-o noapte.
în noapte aceea,
septembrie începuse să-și scuture pletele.
poate de vină să fi fost felul în care lumina dansa pe tavan,
poate fluierul vântului, sau poate ceva călcând apăsat
pe culoarul memoriei,
amintirea unei culori zărite în treacăt,
a unui râs de copil, a unei secvențe sonore,
a foșnetelor
unei păduri de mestecei -
nu stiu!
m-am ridicat din pat cu o mie de ani mai senină.
ce faci? nu dormi? m-a-ntrebat soțul meu
nu dorm.
nu mai dorm.
vreau doar să deschid larg fereastra
poezie de Adriana Lisandru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vinovăție, poezii despre somn, poezii despre lumină, poezii despre vorbire, poezii despre soț sau poezii despre schimbare
Nouă pietre
[& S.]
ascult taxi, o ard și eu pe youtube de vreo oră ascultând taxi,
ia și ascultă trooper, îmi zice S.,
ascult, ce tari, cum zici în engleză la a o arde pe net,
a pierde vremea pe net
burn daylight, dar mai bine ia și ascultă trooper,
despre lapte gros citisem mai de mult într-o carte, avea un nume ciudat, high cockalorum
iar aici m-a bușit râsul, capra e leapfrog
leapșa nu știu ce e nici în românește, noi jucam nouă pietre,
ascult trooper,
copilărisem cu S. în același cartier, aveam aceleași jocuri
nouă pietre se juca mai mult la mine la bloc, zicea el, era multă drăcărie de copchii acolo,
la noi tare greu era să găsim o piatră, zic,
noi ne băteam cu smoală, aveau un cazan cu smoală și vâram un băț în cazan,
însă eu îmi imaginam mereu că S. va ajunge pilot de avioane,
va duce omenirea de colo colo
în siguranță,
siguranța pe care o simțeai atunci când stăteai lângă el
că nimic nu mai poate cădea din ceruri,
fusese la examen la școala aceea, trecuse toate testele,
centrifuga, timpii de reacție,
inima,
apoi a venit unul, l-a luat deoparte, l-a întrebat,
ce era mama, ce a fost tata și dacă avea șpagă două dacii,
atunci S. a luat rucsacul și a plecat la gară
acasă
ce dracu să mai facă acolo, că bani nu avea de două dacii,
iar chestia asta mie mi s-a părut cea mai reușită metaforă a vieții,
acum S. merge cu o chestie electrică pe două roți la muncă
în țara cu o sută de ani înaintea noastră,
la capătul lumii sunt eu, nu el
însă el îmi spune că aș putea să fiu centrul universului
iar asta e doar o chestie de optică
poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre jocuri, poezii despre draci, poezii despre țări, poezii despre școală sau poezii despre taxi
Cântec pentru tatăl meu (tatălui meu comandor ing. Constantin Cheșcă)
Colonele, va veni o zi
când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
râzând atât de mult
că până și zeii din Olimp
vor fi geloși pe veselia noastră
pe-nserat tu îmi vei spune povești
ca în copilăria mea multicoloră
precum un fluture exotic
dimineața îți vei pune uniforma albă și tresele
iar eu costumașul roz cu dungi, de la Lili
inelul cu perlă dăruit de mama
și vom lua vaporul spre primul port
marinarii ne vor aduce narghilea
iar eu îți voi povesti despre Orientul meu
despre dragii mei profesori
și despre cărțile sufletului meu
apoi ne vom aduce aminte
cum discutam noi cu vânzătorii de pepeni
cum ne uitam la desene animate
cu pisicuțele-n brațe
și cum, în fiecare vară
ne dădeam în mașinuțe ca doi copii
ne vom aminti de vacanțele la Sinaia
despre încântătoarele hoteluri și restaurantul
în care dansam împreună pe muzica lui Nicky
despre iubiții mei frumoși
și despre cum mă sunai tu în fiecare seară
pe când colindam pământul în lung și-n lat
nu-i așa, tată, că nimeni n-a mai râs ca noi
nu-i așa că pentru tine
eu sunt cea mai frumoasă fată de pe pământ
eu cred că eram cel mai fericit copil
din toate timpurile
mai ales în Noaptea de Sfânta Maria
cu toți prietenii noștri
pe scena aceea de poveste
CE FRUMOASĂ ERA VIAȚA PE ATUNCI
tu erai împăratul meu
iar eu cea mai iubită prințesă de pe pământ
va veni o zi, tată, când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
CE FRUMOASĂ VA FI LUMEA ȘI ATUNCI
poezie de Alina Beatrice Chesca (octombrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!
Shiraz
oamenii obișnuiau să intre în viața mea și să-mi spună
că le plac cine știe ce cărți clasice sau că
nu-și mai amintesc titlurile sau, în loc de cărți, îmi spuneau
că le plac filme precum star wars sau nașul sau altele
plictisitoare
probabil că din acest motiv toți au rămas blocați într-un trecut forever
poate că acesta e motivul pentru care toate contururile lor se estompează odată cu atâția
și atâția ani
apoi ai venit tu și mi-ai povestit despre cartea aceea din toate timpurile apoi eu am mers pe străzi și-am mers gândindu-mă în ce fel
conturul tău e plin de aceste cuvinte, gândindu-mă
cum ar putea fi un om, un bărbat a cărui carte preferată e aceea care începe cu
oglinzile sunt umplute cu oameni
atunci ți-am spus, imaginează-ți toate acele oglindiri ale tuturor acelor oameni
privindu-te, iar tu
privind la alții străini
tu cel rămas în interiorul atâtor și atâtor oglinzi
din cine știe ce locuri uitate
apoi imaginează-ți o carte întreagă despre acei oameni
o carte despre noi
de ceva vreme îmi plăcea cuvântul muntazir
în urdu înseamnă cel care așteaptă
apoi ai venit tu și a început să îmi placă numele tău
apoi am aflat că numele tău
înseamnă cel care aduce lumina
iar acesta e primul poem pentru tine
poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cărți, poezii despre cuvinte sau poezii despre trecut
Știi?
viața parcă ar fi o parcare cu plată
ce-i pasă ei că uneori nu am bani să plătesc
deși pentru fiecare greșeală scot din buzunar un bănuț
atunci când te-am cunoscut era soare și bine
și ce prost eram, dar un prost fericit
cardul era pe zero
dar eu continuam să înot, să alerg în picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte
evident aici nu-i vorba de tine
privită printr-un obiectiv imaginea este cât se poate de clară
viața în esența ei pare un colac de salvare. eu unul
asta știu cel mai bine.
am învățat de mic cum stă treaba încât
orice ar fi nu mi-e frică
de ce să vrei să ieși din mulțime dacă nu te privești în oglindă
și încă ceva, aici e vorba de mine
despre nopțile care curg
despre zilele fără de număr care se tot pierd fără niciun răspuns
dar ce răspuns să aștepți atunci când frunzele copacilor se topesc pe asfalt
hai, spune
cât ai vrea să țină ecoul într-un deșert? tu știi până unde poate să te ducă un vis?
mă trezesc dimineața și îmi vine să îmi bag
picioarele în tot și în toate
de ce?
uite, de asta
da, prietene! aici e vorba de mine
despre ratările mele
despre femeile pe care le-am avut
și care după un timp mi-au întors spatele
ce contează că am trecut printr-o o vară fierbinte
după o noapte de pomină petrecută cu prietenii într-un club, vine greața
poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre prietenie, poezii despre plată, poezii despre noapte, poezii despre învățătură, poezii despre înot, poezii despre zile sau poezii despre visare
Amintirea este probabil o casă de zăpadă
A venit, iarăși, toamna, iar eu am inima descoperită și dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o așteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
și pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
nu mai îmi cumpără viață,
și, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
și se umple de alb.
ca și oamenii.
Însă, semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci... apari dumneata și îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața, fără să cunoască regrete,
poate doar frică și alte spaime mai mari.
Și, deși sfârșitul trage frunzele după el, deși sfârșiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă!
cetina este nemuritoare și verde, îl vestește pe Domnul meu!
Supt de teamă, și ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am așteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.
În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.
În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă e taina nemorții.
așadar, renii și câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluțele pământului 'nost
sunt doar o imitație, iarna, a Cerului-viu.
Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele și ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.
Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.
Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.
Să îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,
vine EA?
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zăpadă, poezii despre brazi, poezii despre toamnă, poezii despre sfârșit, poezii despre păduri, poezii despre iarnă sau poezii despre frică
Amintirea e probabil o casă de zăpadă
A venit iarăși toamna iar eu am inima descoperită și dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o așteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
și pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
și mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci
... apari dumneata și îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața fără să cunoască regret,
poate doar frică și alte spaime mai mari. ca la oricare.
Deși sfârșitul trage frunzele după el, deși năucește toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă,
cetina e nemuritoare și îl vestește pe Domnul meu.
Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am așteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.
În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...
În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă
e taina nemorții.
Renii și câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitație, iarna, a cerului viu.
Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele și ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.
Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.
Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...
Să îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,
vine EA?
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cunoaștere
Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
De casa-n care m-am născut, revăd adeseori
Fereastra micuță prin care soarele
Se strecura sfios în zori;
Nu-ntârzia, nici nu făcea prea lungă ziua
Care de cei dragi nouă ne desparte,
Dar acum, doresc ca noaptea
Să-mi fi dus suflarea cât mai departe!
Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
De trandafirii albi și roșii, de crinii
Parfumați, de violete și de-ale nuferilor cupe,
De toate-acele flori, fiicele luminii!
De liliacu-n care-și făceau cuib prigorii,
Unde frate-miu-n lumina aceea care unește
Atârna de ziua lui flori galbene de salcâm
Acel arbore încă mai trăiește!
Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte,
Era acolo un balansoar
Unde aripile rândunicii-n zbor
Erau susținute de aerul limpede cristal!
Spiritul meu zbura atunci, un fulg,
Acum e cleios și are aripi grele,
Iar iezerele verii nu mai pot răcori
Arșița tâmplelor mele!
Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte,
Brazii erau înalți, de-argint când venea gerul,
Credeam pe vremea-aceea
Că fruntea lor atinge cerul:
Era inocența celui neștiutor într-ale lumii;
Dar acum, când amurgul se-apropie tiptil,
Știu că astăzi sunt de rai mult mai departe
Decât atunci când eram doar un copil.
* Acest poem a inspirat filmul de scurt metraj I REMEMBER (1925), în regia lui Harry Edwards, cu actorii Harry Langdon & Natalie Kingston.
poezie de Thomas Hood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre ger, poezii despre înălțime, poezii despre vară, poezii despre trandafiri sau poezii despre roșu
Rostogolire spre cer
Tu
niciodată nu știi
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de țigară
niciodată nu vei ști
cât de mult mi-am dorit să-ți pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă
aș fi vrut să am timp
să pun coperți iubirii noastre
să-ți vorbesc despre ploi
dar știu că versurile și mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie
am să cobor peste ape și undeva
aproape de liniștea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere
acum
îmi vine să râd
e ca și cum te-aș invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să știu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea și credința mea
n-am să știu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale
îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înțeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârșit
peste o mie de gânduri, o mie de ape
voi muri frumos
fără să știu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greșit
poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre versuri, poezii despre gânduri sau poezii despre tăcere
Eu, Nietzscheanul
Nu era chiar niciun secret,
știam că mă iubește doar pentru că nu sunt întreg și ca să-mi poată adăuga a treia mână sau mai știu eu ce,
așadar numai ca sa fiu așa cum mă vedea ea,
nu o dată m-am trezit dimineața altfel decât mă culcasem
cu o aripă de fluture lipită stângaci pe umărul dezgolit de furtuna din zori,
cu tatuaje facute cu pixul sau doar cu ochiul ei drept,
mi-a desenat încă o inimă, un catarg cu velele rupte,
într-o seară, făcând pe filozoafa, lucru ce-i dădea un aer fermecător de caraghios,
după ce mi-a aruncat aiureala "ești exponentul unei lumi fără păcat aflată sub dictatura iubirii"
la lumina unor lumânări de tort a pus la cale un soi de ceremonie de sanctificatare
ori, mai degrabă, de nesanctificare
alăturând numelui meu pe acela de Nietzscheanul, ca Tesviteanul bunăoară,
astfel că în toate calendarele cu nesfinți veți da de mine astfel,
nu era atât de fraieră încât să nu-și dea seama că nu sunt eu însumi, ci doar căutarea, de aceea ea îmi și zicea "alteritatea ta"
"sunt ceea ce scriu", am recunoscut, "așa că las-o baltă cu declarațiile tale de dragoste,
pietrele amfiteatrului, obloanele prăvăliilor, macadamul,
toate le știu pe de rost și le declamă fornăitor,
iar tu mă minți spunându-mi că e ecoul",
eu de fapt nici n-am iubită,
e doar o cascadă care curge din cer și de aceea pare nespus de înaltă
îi înălțam ode și-mi venea tare greu,
pentru asta mă foloseam de zmeie din hârtie japoneză
doar că se întâmpla ca din cauza greutății culorilor să nu se înalțe îndeajuns
deseori în drum dădeam de stele și le dăruiam lor,
uneori ea se apleca până la înălțimea turnului meu cu ceas unde stăteam adesea cu porumbeii recitându-le în limba lor guruită balade medievale
și mă întreba despre bârfele din oraș, dacă a sunat coafeza sau dacă a venit lăptăreasa,
eu îi povesteam despre ultimele ploi și despre brunul glazurat al olanelor ude
nu rareori era așa de strălucitoare încât devenea peste noapte oglindă
cu timpul însă a obosit, învinsă de scălâmbăielile mele și de neputința de-a-mi reflecta abstractul
ea mai era și un deal cu peri și cireși care înfloreau nătângi, în miezul iernii,
se supăra când îi spuneam că iubirea nu e decât un gen literar
"ești nebun, adică îmbrățișarea mea e literatură, vrei să zici"
colinda înlăuntrul meu cu un felinar aprins crezând că sunt lumea
și cum nici ea nu era cine credeam eu că este, nici eu nu eram lumea,
emigrase în mine dintr-o întâmplare
profitând de talentul meu neobișnuit de-a mă îndrăgosti de lucruri care nu există,
dar eu le iubesc pentru că le văd și le socot vrednice de iubirea mea,
și port dragostea cu fala cu care în copilărie purtam spielhozenurile noi
mă mai întreba cât de departe e timpul sau cât adevăr poate încăpea într-un sceptic
nu-i răspundeam, o amenințam că o să-mi pun capăt nopților
amicii mă ironizau la cafenea că am o iubită care nu există
și că umblu aiurea cu scheletul unei toamne sub braț, într-o cutie de vioară
apoi mă iscodeau despre lungimea picioarelor ei
până și peștii din acvariul de după ușă îmi puneau indiscreți întrebări,
să te ferească Dumnezeu de indiscreția peștilor,
mie nici nu-mi trebuie iubită, vreau doar să am pentru cine să-mi trag, la o adică,
un glonț in cap...
poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Augustin Nicolae
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pești, poezii despre literatură sau poezii despre vioară
Poem ultragiant
Într-una din nopțile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neașteptare și aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraș murdar de provincie
Și locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi și când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără și negricioasă
Mi-a spus că toți ai casei sunt plecați în oraș la plimbare
A zâmbit
Și a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea și n-aveam nicio poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de șaisprezece ani
Și cum se așezase aproape pe pat, parcă așteptând
M-am apropiat zâmbind și am întrebat-o cum o cheamă.
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se rușinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopții
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al orașului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide și automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Și mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraș murdar de provincie
Pe când eram destrămat și stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roșii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă și a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Și să se scandalizeze părinții lor onorabili
Fiindcă deși m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Și mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Și în toate celelalte accesorii care le formează frumusețea.
poezie celebră de Geo Bogza din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre seară, poezii despre oraș, poezii despre tinerețe, poezii despre teatru sau poezii despre sex
Richard Brown: Dorința mea era să devin scriitor, asta este tot! Îmi doream să scriu despre tot. Despre tot ce se întâmplă într-un moment. Despre cum arată florile atunci când le tii în brațe. Despre acest prosop, cum miroase, cum îl percepi, acest fir. Despre toate sentimentele tale, ale tale și ale mele. Despre evoluția lor, ce eram noi odată. Totul din lumea aceasta. Totul amestecat, cum se întâmplă acum. Și am dat greș. Am dat greș. Indiferent cu ce ai începe, sfârșește prin a fi prea puțin. Să împărtășeșc nenorocita de mândrie și absurditatea!
replică din filmul artistic Orele
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre dorințe, citate despre scriitori, citate despre mândrie, citate despre flori, citate despre evoluție, citate despre devenire sau citate despre absurd
Eugen: Știi ce avea Luci printre bagaje, la obiectele sale personale?
Traian: Nu; n-am văzut decât biluțele de sticlă din colecția lui Alex, care erau împrăștiate pe jos și niște animălușe de pluș.
Eugen: Animălușele erau ale domnișoarei biolog Maria; iar Luci avea haine pentru păpuși, deși păpuși n-am observat, dar dacă erau hăinuțe, probabil erau și păpușile pe undeva...
Traian: Luci?! Ai văzut tu?!
Eugen: Foarte clar. În plus, domnișoara consilier avea vreo câteva arme din secolele trecute, Nistor o grămadă de pietroaie...
Traian: Pietroaie?! Poate dulciuri.
Eugen: Nu; pietroaie. Dulciurile nu m-ar fi mirat deloc; asta era de așteptat din partea lui.
Traian: Pietroaie?! Și arme?!
Eugen: Da; pistoale, din acelea cu gloanțe, dar acelea, ale domnișoarei, fiind de colecție, n-aveau gloanțe. Erau vechi, însă arătau ca noi; erau foarte bine îngrijite.
Traian: Auzi; pistoale?!
Eugen: Și pe mine m-a surprins foarte mult. Cât despre ceilalți doi, nu s-au lăsat nici ei mai prejos: tânărul informatician avea o sumedenie de componente electronice minuscule confecționate chiar de el, iar domnișoara doctor o foarte stranie colecție de... încuietori.
Traian: Poftim?!
Eugen: Încuietori; lacăte și alte chestii de genul ăsta.
Traian: Hmm... Ce pasiuni mai au și copiii ăștia...
Eugen: Foarte ciudate!
replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre păpuși, citate despre dulciuri, citate despre colecționare, citate despre vestimentație, citate despre tinerețe, citate despre medicină, citate despre medici sau citate despre informatică
Dragă mamă
era o încrengătură de voci ce-ți șopteau
țigară după țigară și râzi și plângi și urli
totul se destramă apoi se reconstruiește
erau mișcările degetelor tale de parcă
dirijai corul diavolilor ce răsună în mintea ta
dacă vreodată diavolii încetează să-ți mai vorbească
să știi că eu locuiesc în franța cu iulia
avem doi copii foarte frumoși și anul
viitor cu siguranță vom veni pe la tine
mai știi când eram mic vindecam oameni
împreună vorbeam cu hristos și vedeam
boala în ei? de când te-ai îmbolnăvit
am refuzat să cred toate acestea iar lui dumnezeu
i-a părut rău că m-am îndepărtat așa că
de anul trecut încearcă prin toate mijloacele
să mă atragă înapoi la credință dar mi-e frică mamă
poate mă voi îmbolnăvi ca tine din prea multă credință
am văzut o fotografie în care stăteai întinsă
aveai părul încurcat și te uitai în tavan
înconjurată de mormane cu haine vechi
mamă dacă ai ști mi-am amintit melodia
pe care mi-o cântai când aveam febră mare
întotdeauna mi-am dorit să înnebunesc
numai pentru faptul că așa vom vorbi aceeași
limbă și-am fost acolo și-am auzit
înjurăturile păsărilor și diavolii tăi dar n-am rezistat
trebuia să mă întorc printre ai mei unde aveam treabă
se făcea că era o apă neagră din care ieșeai
în cămașa ta de noapte murdară părul
îți acoperea fața apoi ți l-ai dat la o parte
te-ai descălțat și te-ai băgat sub plapumă
când eram mic mi-ai povestit că într-o noapte
o sferă de lumină se apropia de marginea
patului și ai rămas împietrită dar nu ți-era frică
erai convinsă că venise isus mântuitorul
de atunci te-ai retras în lumea ta iar noi
am ascultat țipetele și monologurile tale când
te plimbai de dimineața până seara pe hol
ei bine mamă de aceea cred că isus
nu ne-a făcut decât rău
așa cum auzi voci este adevărat că auzi
și vibrația pieptului meu când mă gândesc la tine?
de câte ori aud oameni vorbind singuri
îmi vine să-i rog să meargă la tine să ți-i faci prieteni
nu mi-am imaginat niciodată cum e să ai o mamă
pentru că o am pe iulia însă de câte ori te sun
și te simți bine mi se face rușine că nu am terminat școala
poezie de Dan Ciupureanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre creștinism, poezii despre boală, poezii despre Iisus Hristos, poezii despre voce, poezii despre viitor sau poezii despre vestimentație