O sticlă cu vin şi un cort

A fost o poveste ciudată,
ce încă-mi provoacă fiori,
şi-aş vrea s-o văd continuată
când noaptea se pierde în zori.

E-un farmec aparte în noapte,
când focul te-nvăluie-n fum,
şi vezi, dintre stele, doar şapte
ce parcă te-ndeamnă la drum.

Nu-ţi trebuie mult: o pădure,
un cort şi o sticlă cu vin,
chibrituri, o mică secure,
şi-un cer plin de stele, senin.

Povestea e-n tine şi-aşteaptă
s-o chemi, s-o doreşti, s-o asculţi,
să treacă din minte în şoaptă
prin aburi ce-aleargă desculţi.

În jur, e un cerc de-ntuneric,
se-aude un foşnet uşor,
iar focul îţi pare feeric
pe scena c-un singur actor.

Slănina, la foc, scânteiază
şi-i sfârâie stropii-n tăciuni,
mirosul ei îmbălsămează
tot aerul de sub aluni.

O smulgi, c-o felie de pâine
din băţul în care s-a fript
şi muşti, cu o poftă de câine,
căci dinţii, deja, s-au înfipt.

Să fie doar focul de vină,
sau ochii de poftă lucesc?
O duşcă de vin îmi alină
şi ultima grijă. Trăiesc!

Povestea? Deja este faptă,
încrederea mi-o recâştig,
dar mintea, e-ntreagă, e aptă?
Fiorii? Sunt doar de la frig,

Căci focul s-a stins, iar în zorii
ce-apar când, deja, visu'-i mort,
o ploaie se-abate din norii
ce trec peste-o sticlă şi-un cort.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ador

Iubesc acest pământ de vise şi durere
Şi nu-l lovesc,

Iubesc această viaţă de chin şi renunţare
Şi n-o rănesc.

O flacără e viaţa,
Tu un flutur
Şi flacăra te-ademeneşte
Şi zbori, visând, crezând în ea,
Dar focul ei te mistuieşte,

Un fum e viaţa,
Se ridică spre cer, apoi se pierde-n efemer,

Parfum e viata,
Se naşte din floare, cerşeşte vis şi moare,

Un vis e viaţa,
Se naşte- n noapte şi piere- n ale zorii şoapte,

Un cer e viaţa,
Plin de nopţi şi nori dar şi de zori,

Un fulger este viaţa,
Lucind aprins, pe care auzul îl percepe doar după ce demult s-a stins,

O ploaie-i viaţa,
Ce-ţi mângaie cărările de bucurie
Şi nu se hotărăste să îţi dea,
Iubire, fericire, pe vecie,

Iubesc această ploaie
Pe care poţi s-o stăpâneşti visând-o,
Trăiesc această viaţă
Ce poti s-o 'ngenunchezi iubind-o.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept, iubită stea

Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abţină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi ameţitoare,
şi m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut şi singur într-o vreme
în care şi-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăştiau dileme
pe ţărmul unde-n viaţă n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristeţe,
şi-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o îngheţe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
şi-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăţi de viaţă, naufragiu
din care am scăpat... sunt viu, sunt eu,
iar valului aş vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
şi să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aştept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată şi albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în braţe vom lua iubirea noastră
şi o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc şi... împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt neinventat

Pentru ce simt eu – nu s-a inventat cuvânt!
Căci e prea pur şi, parcă, e prea sfânt,
Căci ucigaş, diavoleşte parcă,
Plăcut de dureros inima-mi arată
Cum din senin, dar şi din nebuloase focuri,
Vine un vânt ce-mi dezgoleşte locuri,
Vine o ploaie ce sufletul mi-l abureşte,
O caldă respiraţie uşor mă ameţeşte,
Iar vocea unei dulci copile subtil îmi aminteşte:
E-un joc abraş ce capătă esenţă,
E-un loc nebun ce-mi fură a mea prezenţă.
E o licoare tare, e chinul din poveste
Eliberat de un final frumos, pe noi ne-adăposteşte.

Dar ce folos, e efemer,
E pentru câteva momente,
Căci visul are şi-un sfârşit ştiut numai de unul,
Mai are şi o altă faţă, ţinută cu prudenţă, să nu se degajeze.
Dar o mai face.
Jucând pe-ascuns pe alte continente,
Cu alte minţi şi ignorând momente,
Ce-ademeneau în jurul meu trei universuri:
Al meu, al ei şi cel comun pierdut prin multe sensuri.

Ah, şi cât e de frumos s-o ştii numai pe una...
Când alergi cu ea, ţinând-o strâns de mână,
Când ea te-nvaţă a doua oară, având pe cap cunună,
Să te săruţi cu ochii-nchişi, ca la-nceput – sub clar de lună,
Să simţi plăceri sub degete durute,
Să guşti trupesc atunci când buzele stau mute.
Şi e superb să poţi visa în doi pe-aceeaşi undă,
Să ai ce n-ai putea avea, să o cuprinzi şi să te pătrundă,
Să dai ce ai şi tot să nu-ţi ajungă..
E minunat s-o vezi lucind şi să o vezi cuminte,
S-o simţi indiferentă, s-o simţi cum se aprinde,
S-o vezi nebun, s-o simţi cum pleacă,
Să o atingi, iar pielea ei să-ţi cucerească porii,
Să-ntinzi mâna în sus şi să cutreieri norii...

Ce simt eu e vis nestingherit.
E vechiul nou cu soare-acoperit.
E-un zbor plăpând ce-atinge orice strună
A unei voci ce-n şoaptă doar răsună.

Pentru ce simt eu – nu s-a inventat cuvânt.

poezie de Dumitru Jomir (22 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Jomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Energie

Am să încep, de mâine,
O cură de slăbire
Cu apă, doar, şi pâine
Căci, după cântărire,

Se pare că, în kile,
Sau, cine s-o mai ştie!
Stă, de mai multe zile,
Prea multă energie,

Din cea potenţială
Iar fizica ne spune
-Ştiu asta de la şcoală,
Şi-mi pare o minune-

Că totul se transformă
Şi, dacă nu se pierde,
O burtă-aşa enormă
Mi-ar da o undă verde

Ca, din potenţială,
C-o mică insistenţă,
S-o scot din amorţeală,
Şi să o fac... potenţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul

Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mâinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem.

poezie celebră de Octavian Paler din Poeme (2008)
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga copilei

Privesc, în tăcere, figura senină
A unei copile ce ‘nalţă o rugă
Afară, în ploaie şi frig. Mă subjugă,
Şi-mi pare că-i toată scăldată-n lumină.

E mică, slăbuţă, iar vocea-i firavă
Îmi pare o şoaptă ce-ascunde durerea
Ce-o văd doar în ochii ce au doar puterea
Să treacă de ploaie şi nori, înspre slavă.

Un tremur mă-ncearcă iar pieptul îmi creşte,
Pe faţă am dâre de lacrimi şi ploaie,
Credinţele vechi se zbârcesc, se înmoaie,
O nouă-ndoială în minte-ncolţeşte,

Căci fata, desculţă, se roagă-n noroaie
Să-i vină, din ceruri, cea care-o iubeşte.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec la drumul mare

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu gheare şi musteţe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

La ceasul când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună,
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună

Şi atuncea şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul

De sus, din vârful săptămânii,
să le răspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna

... Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu...

Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala

Şi-un lăutar beţiv aş vrea să
îşi dreagă vocea c-un tuşit...
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals şi răguşit:

"Hei, viaţă, viaţă, ieşi din cort
şi pune-mi-te iar pe danţ...
... Te uită, zace colo-n şanţ
motanul mort,
motanul mort..."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea noastră

Iubita mea,
să scriem o poveste,
vrei?
O scriem, o rescriem şi-om vedea,
atât cât timpul nostru este,
de pot iubirile celeste
s-o depăşească în splendoarea ei.

A fost, demult,
o noapte ca niciuna
-n mai,
când am simţit în sânge un tumult
de parcă stelele şi luna
cântau în el, cântau întruna,
iar tu, pe melodia lor, dansai.

Şi te priveam,
şi-am început cu tine
-un dans
pe-un cântec nou, pe care nu-l ştiam,
dar îl simţeam cum îmi devine,
prin vocea ta, ceva din mine
şi pentru tot ce va urma, avans.

Am înţeles
că visul se încheie.
Zei
ce pânzele destinului ne ţes,
te-au îndrumat, de sus, c-o cheie
şi-n suflet ai pătruns, femeie,
ca o poveste. Hai s-o scriem, vrei?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmează-ţi focul

Focul te urmează,
Cu scântei ce îţi lasă semne,
Paşii tăi au urme de cenuşă,
Mintea ta pluteşte în fum.
Vrei să arzi totul în tine,
Să scoţi ce e mai bun,
Sau vrei să dai căldură?
Luminile nu au sens,
Când stelele au acelaşi nume.
Tunetul poate fi cuvântul tău
Atunci când vrei să trăieşti.
Motivele vin, motivele mor, motivele dor,
Motivele... au lumea lor scuzabilă.
Tu ai doar un gând
Cu care poţi îngheţa viitorul
Sau poţi aprinde,
Tot ce a fost.
Ascunde, simte, trăieşte, învaţă,
Semnele te văd mai întâi pe tine.
Fiecare joc pierdut e un motiv
Pentru a nu ţine scorul.
Când te privesc în ochi
Îmi dau seama că aş vrea să pierd tot ce am,
Ca tu să-mi poţi vedea scânteile
Ce vor să te aprindă şi să te învăluie.
Oamenii fug uşor şi de multe ori
Au instinct de oi...
Dacă tu simţi
Că vrei să înţelegi jocul,
Lasă-ţi grijile în pom,
Urmează-ţi focul!

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnări

Constat că toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Şi-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeţii îşi fac veacul fără muze
Şi muzele-şi iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă şi-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocenţele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost şi ele stele,
Lumini de foc şi focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Şi din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Îşi pune foc şi arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toţi oamenii din noi se trag din stele
Şi ard cum arde focul lor din soare
Şi nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori şi ghilimele.

Dar toate ştiu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ţinea de şase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Şi-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basm din iarna iernului

Într-un stup din Habarnam
Pe un fagure, din plin,
O albină şi-un albin
Stau ca-n sânul lui Avram

Povestind de-o libelulă,
Soaţa unui libelul
Care zbârnâia fudul
Pe o roată de basculă

Tot privind o fluturea
(Părăsită de un flutur
Pe o ciutură de ciutur)
Ce era, de muscă, rea.

- Mama ta! Cum îndrăzneşti
Să te uiţi aşa la fufă?
Ştiu că eşti, la minte, tufă!
Bă, tu pe-aia o iubeşti?

Libelulul, speriat,
Doar în două-trei secunde,
A zburat acolo unde
Dracul draca şi-a-nţărcat...

S-a aflat că o arică,
Văduvă de-un aricioi,
L-a găsit la un gunoi
Mort de-o moarte grea: de frică.

Toate astea-i povestea
Tot lipindu-se de el
Cam la fel cum face-un stel
Când îi clipoceşte-o stea

Că e iarna lungă, nu?
Asta e! Povestea mea
E de dulce şi-ai putea
S-o mai înduceşti şi tu

Dacă ştii frumos s-o spui
Dimineaţa, la cafea,
Cu un el sau cu o ea,
Într-o iarnă-a iernului.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara zeilor

Din focul ce-aţi aprins pe creste,
ne-am întrupat. Venim la vetre,
bărbaţi frumoşi ieşiţi din pietre,
din flori de colţ, femei şi fete.

Lumină-n ochi focul ne-aduce,
durerea inimii s-o duce,
să o lăsăm să se usuce,
privind la stele, nu la cruce.

În ţara zeilor ni-i locul,
aici vom arde-ntruna focul,
i-a venit inimii sorocul,
iar să cunoască zâmbetul.

poezie de Octavian Sărbătoare (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar doi...doar noi

Când sunt singur şi mă gândesc:
Ce să fac s-o cuceresc?
Cum să fac să-i dovedesc?
Cum să-i spun că o iubesc?

Căci ea nu ştie ce-mi doresc,
Ea nu ştie cum o privesc,
Şi tot încerc s-o cuceresc,
Dar ea nu ştie c-o iubesc.

Ea are un chip, un chip ceresc,
Când o văd mă-ndrăgostesc
Şi doar cu ea vreau să trăiesc,
Doar cu ea pot să zâmbesc.
Şi când cred că reuşesc,
Ea pleacă... unde greşesc!?

Of, încep să obosesc,
Poate doar mă amăgesc,
Ce să fac? Să mă opresc?
Pot trăi doar s-o privesc?

Nu! Nu mă pot opri!
Am să lupt pentru-amândoi.
Am să lupt până vom fi,
Doar doi... doar noi.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna clipelor solemne

Mai cântă-mi, iubito, cuvinte,
Mai spune-mi povestea de iarnă
Cu albul de-afară ce minte
Că vrea peste noi să se-aştearnă.

Ne-nvăluie clipe solemne,
Ne-aşteaptă paharele pline,
Cabana e caldă, iar lemne
Avem cât să ardem destine.

Şi poate că-n focul ce arde
Vom pune şi timpul din urmă
Cu nopţi adormite-n mansarde
Şi zile-nşirate în turmă.

Îmi place lumina difuză
Prin care îmi cântă cuvinte
O iarnă-n povestea confuză
Cu vin din aduceri aminte.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trilul zorilor

Se-aştern pe câmpul verii frânturi de curcubeie,
Înprospătând aroma secundelor din zori
Cu roşul unei clipe păstrată-ntr-o scânteie
Ce poartă-n nemurire doar una din culori.

Potire însetate par să-şi încheie chinul
Când se ridică mândre-n ţinuta lor de foc
Deasupra celor care şi-au împlinit destinul
Şi trec pe-o nouă treaptă-n al veşniciei joc.

Văzduhul e albastru de parcă norii, toţi,
Au îmbrăcat culoarea de cer din curcubeu
Şi îşi ascund privirea asemeni unor hoţi
Ce îşi doresc iertarea ascunsă-n câmpul meu.

Nu pot s-o desluşească şi nu îi pot vedea
Nici albul din petale, nici chipul ei fragil,
În liniştea pe care ar vrea a o păstra
Şi-atunci când zorii-ncearcă s-o mângâie c-un tril.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum de-am uitat?

Şi dă-mi uitarea de nu crezi
Că pentru mine eşti speranţa,
Dar de mi-o dai, cum o să vezi,
Că nu s-a terminat romanţa?

Şi că nu pot, şi că nu ştiu,
Pe care drum să te mai caut
Deşi nu e deloc târziu
Să cânte iar dorul din flaut.

Tot vreau să plec însă revin,
În zarea plină cu iubire,
Dar numai frunze de pelin
Mai caută prin amintire.

Deşi tăceri în mine-au nins
Şi încă ning de-atâta vreme
Mi-e focul dragostei nestins
Iar vâlvătaia-i la extreme.

O vorbă doar aş vrea să-mi spui
Când doruri grele mă apasă
Dar m-ai lăsat a nimanui
Şi ai ales o altă casă.

Iar noaptea este pe sfârşite
Dar să adorm n-am reuşit
Şi gândurile-s obosite
De dorul ce le-a răvăşit.

Dar zorii vin şi din coşmar
Trezirea cu un zâmbet vine;
Cum de-am uitat că-n calendar,
Tu mă scrii zilnic doar pe mine?

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergare târzie

Am alergat să prind lumina...
Dar noaptea cobora sub deal,
Să lumineze rădăcina
Pierduţilor de prin Ardeal,

Era doar noapte şi-ntuneric,
Lumina s-a ascuns pe cer,
În stelele care feeric
Sporesc mereu al său mister

Când am atins bolta cu mâna
Secundele s-au dezlegat,
A coborât spre zori lumina
În clipele care-au plecat,

S-au dus să-si caute sorocul
De întuneric au scăpat,
Cărarea lor ardea ca focul
Când nori mergeau la adăpat,

Prin ploile de frunze arse
Lumina încă pâlpâia,
Se poticnea prinsă-n sinapse
Iar negrul nopţii-o alunga,

Când noaptea intră în lumină,
Cărările se împletesc
Şi clipa fără nici o vină
Se scurge-n timpul pământesc.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!