Primavara moarta

Tacere mocneste sub aripi de veac,
Sub stinse cuvinte, pe buze desarte,
Scrisori ravasite de-un dor fara leac
Si-o frica de lungi asteptari si de moarte.

Copacul ce plange la marginea lumii,
Crestat are-n talpi suspinul dintai
Si-i leagana plansul in brate nebunii,
Si-i picura stele pe vechi capatai.

O aripa franta sub pasii de lemn
Isi striga din urma pierdut zburator,
Iar urme carunte, supuse la-ndemn
Ar vrea sa se-ntoarca din caile lor.

Dar zarea-i tot muta si tot neatinsa,
Si nu mai e timp de-o alta minune,
Sub pleoapa albastra, de ganduri aprinsa
Chemari tot mai albe incep sa rasune.

Poveste pe-un colt de pamant mazgalita,
A vis mirosind, si-a toamna, si-a viata
Coboara in palme supusa, soptita,
Se-aduna-n lumina de umbre si-ngheata.

poezie de Maria Marinela Circiumaru
Adăugat de Carolina Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de noapte buna

S-a scuturat copacul visurilor noastre,
Acum cand toamna plange iluzii-n cimitire,
Se sting povesti inscrise in palme reci de astre
Si curg din ceruri moarte potoape de iubire.

Intunecata-i zarea, candva asa senina,
Saruta orizontul cenusa unui pas,
Pe-un colt de luna verde o pasare se-nchina
Pentru un drum din urma si-un veac de bun ramas.

Se scutura din aripi de zboruri invechite
Suspinele amare de nouri vinovati
Si ploua cu tristete si ganduri ruginite
Pe stinse felinare si ingeri alungati.

Se-aduna tot mai multe trecuturi ingropate
Si bantuie prin noaptea ascunsa-n asternut,
Adorm caldute lacrimi in brate leganate
De-un suflet prea albastru si prea necunoscut.

poezie de Maria Marinela Circiumaru
Adăugat de Carolina Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi, triste amintiri

grădinile-s mai triste ca atuncea
şi norii toti coboara mult mai jos
înghit flamanzi corolele firave
şi firul ierbi-l stoarce de frumos.

naduful lor revarsa peste frunti tacute
si-n brate strang nelinisti di-mprejur
le-as cere-o lacrima cu imprumut, sa-mi lase
sa ud gradini de inimi in urme de condur.

si cat pamant se frange, cate uitari se sting?
in cate lire mor, iubiri, chemari si nu-s,
din ceruri tot coboara cu miile culori
intr-un pastel de toamna, cu ploile-n apus.

si curg, si neastampar e prin alei si ganduri
si cata nerabdare in negura, pustiu
doar un condor mai scrie in zboru-i tot inaltul
cu triste picaturi din ochiul negru, viu.

străjeri din brumă dulce isi picura nectarul
în cupele de roze ramase-n vechi iubiri
în scrinuri de rugina se-ascund parfumuri blande
cu-mbratisari de-atuncea, azi triste amintiri.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fara cuvinte

Si nu-i stiuta soapta a gandului - ci cand
Stapan se-nalta dorul tacerilor din minte,
E-un cantec ce nu-si are nici nume, nici cuvinte
Nu-i ruga, si nici jale, si-i totusi trist si bland.

Si nu ma-ncerc vreo vorba sa-i potrivesc, ma tem -
Ca l-as preface-n ganduri, si gandurile dor,
Ca-s razvratiri nebune adesea-n graiul lor,
Pe cand supusa sortii asa-s si doar te chem…

Isi creste vremea stavili pe drumul dintre noi
Si tot mai greu le numar, si-s tot mai ne-ndurate…
Ce bine le mai stie tacutul cant pe toate
Si nu stiu cine-mi spune ca il asculta doi.

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Postmortem

Din intunericul gretos
Aud un sunet sumbru,
Mie rau si sunt sfios
Si nu mai am nici suflu.

Zgomotul se intensifica
Alerg pe scari inguste,
Cosmarul meu continua
Si'n fata mi'apere o cruce.

O lumanare e aprinsa
Si ceara lasa urme,
Chipu meu e pus pe'o poza
Si mama mea ma plange.

Incerc s'o ating si sa-i vorbesc
Dar ea jeleste'ncontinuare,
Lacrimi de foc pe pamant se topesc
Durerea e din ce in ce mai mare.

O voce Divina o tresa si-i spune
Nu mai jeli si plange maicuta batrana,
Copilul tau e pe alta lume
Unde va ve-ti intalni la vreamea de pe urma.

poezie de Cornel Crâşmaru (18 noiembrie '09)
Adăugat de Cornel Crâşmaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn de stele

Sa nu te temi c-o sa moara
steaua ta bolnava,
poate ca e mai bine asa,
sa doarma in bratele vazduhului.
N-o s-o mai doara nimic altceva,
doar frigul si uitarea
ce-o sa creasca peste ea,
dar e putin,
gandind ca toata viata sa de stea
si-a trait-o in durere
si cu teama de lumina prea multa.
Las-o sa plece,
n-o s-o mai chinuie nici zorile,
nici visele muritorilor.
Cand totul va fi doar intuneric,
peste o vesnicie si-o zi,
va rasari din nou,
pentru ca atunci va fi randul ei
sa orbeasca pe cei ce se tem de scantei...

poezie de Maria Marinela Circiumaru
Adăugat de Carolina Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce sa-ti spun?

Ce sa-ti spun acum la ceas de seara
Cand inima nu vrea sa m-asculte,
Am intrebat-o de ce plange si-i amara,
De ce suspina si aré dureri oculte

Ce sa-ti spun cand pasii opriti la gara,
Isi lasa urmele in atata pribegie,
De parca iubirea mea de-o vara
E uitata pe un geam in alta galaxie,

Ce sa-ti spun cand ninge-n suflet
Si totu-i alb si zapada-i argintie
Nu esti aici si n-am astampar
Si rabdarea mea nu aré garantie

Ce sa-ti spun cand ma ia plansul
Si dorul de tine ma altereaza,
Ma intreb pe unde mi-o fi rasul
De ce drumul si-l scurteaza

Ce sa-ti spun cand esti departe
Si nici surasul nu te mai coboara,
De imbratisari daca ai parte
Stii ca inima mea ma omoara?

Iti spun doar, ca iubirea e o fraza,
Ce am ingramadit-o pe hartie
Ca pentru mine nimic nu conteaza
Decat tu si eu intr-o alta armonie.

poezie de Amelia Florentina Glava
Adăugat de AMelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condamnare

te-aş condamna doar la iubire,
la clipe cu noi doi, la infinit
la zorii ce se sting in soapte,
la ochii mei sa-i vezi in asfintit.

te-as condamna la foamea gurii mele
la plansul dorului cand nu-ti voi fi
la oaza dragostei ce-n mine te opreste
si la chemari fara cuvinte-n seri tarzii.

la linistea din noapte ce-mi cuprinde
neobosite ganduri inspre zari
la dansul trupului in agonii de vara
si la suspinul fara noi de asteptari.

sa poti vedea cu ochii mei intr-una
zvacnirea-n tampla ta sa-mi simti
te-aş condamna la viata fara mine
şi la durerea flăcării fierbinţi.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditatie

ma simt a fi o stanca pierduta in ocean..
din care oceanul smulge bucati, an dupa an,
dar stanca neclintita suporta acest supliciu
caci soarta lor unita-i... si face un sacrificiu.

ma simt a fi copacul de toamna dezgolit,
ce trunchiul isi apleaca in vantul razvratit
si frunzele-si aduna sub el, ca pe-o comoara,
dorind sa le ascunda de timpul ce omoara.

ma simt a fi o pasare captiva-n colivie..
si-a carei existenta e scurta dar n-o stie.
hraneste cu iluzii desarte al ei vis...
sa zboare-n libertate nicicand nu-i e permis.

in fine, ma simt om caci asta imi e soarta...
trecand pe drum strain, cumva... pierdut-am harta...
de-atunci, stau la rascruce si simt ca imi e dor
sa plec la drum, s-ajung din urma un calator...

poezie de Maria Cristina Iordache
Adăugat de Maria Cristina Iordache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul si batrana

O lume plina de suflete
In care poti fi nou sau vechi
Pe care timpul si-a pus lacate
Si tot ce-i viu domneste-n dualele perechi.

Dualitatea este un puternic inteles
Ce cateodata pare a avea un singur univers
Rau, bun; urat, frumos; lumina si-untuneric
Viata noastra este construita dup-un inteles temeinic.

Asa ca intr-o buna zi m-i se ivi in fata
Copilul si-o batrana ce mi-au dat o povata
Fara sa vrea mi-au pus in comparatie
Lumina ochilor care reflect-o revelatie.

Copilul cel trecut devreme-n lumea noastra
Parea nepasator cu o privire vasta
Stiind ce-i fericirea fara s-o gandeasca
Si neindoindu-se de bunatatea cea lumeasca.

Si eu eram odata asa,
Dar varsta stie fericirea a ti-o lua
Prin constiinta ti-o va trece si ti-o va filtra
Si la final, doar praful stelei ce demult s-a stins vei observa.

Batrana, batuta de valurile aspre ale timpului trecut
Ochii ei mari si de cristal care-au trecut prin viata crunt
Fara sa vrea ea imi soptea
Asemeni vantului ce bate fulgul lin de nea.

E o poveste cu de toate
Cu fericiri, tristeti si suflete curate
E o poveste cu morala, cu multe personaje
Uitate sau inca amintite de faptele ce inca stau de straja.

Dar o poveste buna are-un sfarsit temeinic si bine construit
Batrana stie asta si-l va avea, dar nu va fi grabit
Alaturi de cel nou va sta si-i va transmite din povestea tineretii
Pentru a nu regreta nimic din randurile vietii.

poezie de Ştefan Eparu
Adăugat de Ştefan Eparu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El cuprinse, dulce, sanul ei

El cuprinse, dulce, sanul ei,
greu, puternic, si-i rapuse gura
cu sarutul lui - iar langa ei
arborii isi prelungeau faptura
in amurgul limpede cazand,
in racori de aur si de vant...

Si isi cunoscura-atunci dintai
gustul si mireasma, si-si simtira
de la crestet pana la calcai,
trupul, cum tresare si se mira.
Si apusu-i bantuia, plecand,
cu vapai de aur si de vant...

Si tipau si pasarile-n cer.
Mana ei ii palpaia pe umar.
Sta in lume cuplul lor stingher
iar, in jur, perechi fara de numar -
si-i impodobea pe rand, pe rand,
dragostea, cu aur si cu vant...

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul mamei de copil

Pretuieste-ti mama in viata
Stergei golul sufletesc
Te-a crescut cu greutate
Si cu dorul parintesc
A muncit o viata intreaga
Si-a uitat de gura sa
Iar acum la batranete
Ea te roaga n-o uita
Vino macar si o priveste
Gura sa cum gangureste
Se gandeste la baiat
Cum de mic la invatat
Sa nu faca umbra in lume
Ci sa isi faca doar un nume
O femeie sa iubeasca
Si cu ea sa isi faca casa
Iar apoi la batranete
Sa o duci la nepotei
Sa se bucure de ei
Dar isi plange dorul mare
Ca baiatul nu-l mai are
A murit de tinerel
Si-a lasat un nepotel
A lasat si o nepotica
Insa ea e tare mica
Nu va sti ea de parinti
Ei sau dus intr-o clipita
Au lasat bujor in casa
Garofita la fereastra
Iar pe mama suspinand
Si de dorul lor plangand.

poezie de Iliuţă Cozma (6 noiembrie 2010)
Adăugat de Iliuţă Cozma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astralis

Oglinzi! adanci firide fara fund,
In voi statui de stafii se ascund!
Pe apa voastra cu fiori de stanca
Un zbor de vechi priviri pluteste inca
Si-alunecand din gol, in voi coboara
Naluca vremii de odinioara.

—
Pe drumuri care vin din
Nicaieri,
Din toamna primaverilor de ieri,
O, vested vis, te-ntoarce mai curand
Doboara-n mine viata, simt si gand,
Si potoleste-mi sufletul flamand.

Prin lumi de nouri vom calatori!
Vazduh mai nou din noi va inflori.
La capataiul cerului o stea inmugurita pentru noi va sta,
Din raze limpezi sa ne faca drum in lumea unde negurile iernii
Cladesc albastre manastiri de scrum in care luna toaca de vecernii.

C-un crin la carma, altul la catarg,
O luntre alba sa ne duca-n larg.
in haina lor de gheata cristalina
Sa salte-n aer albe baiadere.
Si cerul sa ne fie-o cupa plina
Cu picaturi albastre de tacere.

Deasupra noastra vantul isi coboara
Din zari in zari aripa lui tacuta, —
Si-atunci nemarginirea se-nfioara
Ca o enorma harfa nevazuta.

Si-acum — oglinzi adanci! mari ochi pustii,
De sub pleoapa serilor tarzii,
Strapungeti cu privire de cristal
Pe totdeauna visul meu astral!

Stravechiul vis, carunt si obosit.
La tarmul vostru n-a mai poposit.
Si-n voi, adanci firide fara fund,
Pe veci statui de stafii se ascund.

poezie de Alexandru Philippide
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condamnarea la toamna

Nu e toamna cum esti tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pamant,
vara decazu.

Daca padurea ne condamna
la nostalgie, fara rost,
e toamna, vara mea, e toamna,
asa cum poate n-a mai fost.

Atatea taine nepatrunse
ne cad in brate la un semn
si suntem imbracati in frunze
si captusiti c-un fel de lemn.

In rau sunt doua lazi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumosi, bolnavi de fiere,
catre cerboaice care nasc.

Si ziua e atat de mica
incat n-ai vreme de-un salut,
si-un fum noptatec o complica
si saptamana a trecut.

Mai e in tot un pic de vara,
dar paturi aspre ne-nsotesc,
la orice drum mai lung afara
prin clai de aburi nefiresc.

Mai am senzatia ca toate
pot fi si altfel decat sunt,
dar muntii-mi pun poveri in spate
si simt ca port pe talpi pamant.

Acum si fiarelor li-i foame
si ies lunatice la drum,
padurea este numai drame
si-o mai salvam cu cate-un fum.

Dar ea, deodata, ne condamna
la nostalgii si la pacat,
e toamna, vara mea, e toamna,
si-atat de singur m-ai lasat.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Sunt un om liber
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoria

Lacrimi fierbinţi îi curg pe-obraji aprinsi de-atatea patimi,
Genunchii-i stau stoici pe gresia rece ca inima-i pustie,
Buze de foc cheama arzande-n ea Divinul tainic
Si ochii-i ard, rugand chipul din inima si minte aievea sa ii vie.
Se roaga si tot roaga, sperand ca ruga o minune sa-mplineasca,
Sa aiba-n brate idealul si cu dor greu sa il iubeasca.

Trecu un ceas si-apoi mai multe, ea impietrita-nalta rugi frenetic,
In care isi evoca vreri arzande, sperand ca in sfarsit sa fie
Real si viu tot ce iubire-n inima-i sadeste, sa-i fie asa macar vremelnic.
Deodata, tumultul se-ndura in fine sa paleasca
Si-a trupului putere incepu s-o paraseasca.

Se vede pravalita pe-a caminului ei gresie, eliberata in sfarsit de patimi.
De trup se tot indeparteaza, descatusata din robie,
Si urca incontinuu, simtindu-se usoara, sufletu-i fiind acum oceanul cel mai pasnic.
Lasandu-se atat de lin purtata tot mai sus, ca intr-o vie reverie,
Vedea caminul, apoi orasul, cu lumea-i agitata si pe alocuri chiar frumoasa
Si mai apoi privi de sus aproape-ntreaga creatie pamanteasca.

De-odata se simti lin mangaiata de o caldura blanda asa cum nu a mai trait,
Si-o scara lata ii aparu pe data-n cale, sculptata parca in lumina aurie.
Urcand pe-aceasta, se simti chemata fara vorbe l-al ei capat, ca multi alti oameni cu suflet dezrobit
Si pasii ii ajunsera apoi in nori pictati ca florile de piersic, scaldati in valuri de lumina, izvor de feerie.
Vazu atatia oameni fericiti, a caror vorba lesne-i fu s-o inteleaga,
Cand ei parca perpetuu isi vorbeau, in limba lor nepamanteasca.

Pasii o tot purtara departe-n lumea cea de vis,
descoperind cu sufletul uimit,
Cum pacea-i peste tot si-n toate, sadind atata bucurie.
Mergand avand pe-o parte o mare faurita din lumina-n asfintit,
Aude cum o soapta calda la ureche numele-i adie.
Se intoarce si il vede, pe cel ce inima-i de muritoare ardea de dor ca sa-l cunoasca
Si simte cum fiori teribili de lumina sufletu-ncep sa-i rascoleasca.

Il vede cum de ea s-apropie, cu pasi usori si siguri, eliberat de tot ce-n fosta viata amarnic l-a cuprins,
Privind-o bland cu ochi de stele ce-n menghini inima i-au prins-o pe vecie,
Zambindu-i cum o fac martirii eliberati din cazne grele, cu buze ce in ea dor greu au tot aprins
Si iata-l langa ea, atat de-aproape de-a ei inima-mbatata cu uimire si noian de bucurie.
De umeri o apuca, tandru pe frunte o saruta, si-n brate o strange usor, atatea vise sa-mplineasca.
Cand trupu-i de lumina, lipit de trupul ei ea il simti, o mare de emotii-ncepu s-o cotropeasca.

Si s-au plimbat, au povestit si s-au iubit mult timp asa cum lumea luminata le-a ingaduit.
Iubire ce-n tezaur de lumina imbraca suflete, urcandu-le mai sus in a Raiului imparatie.
Tot timpul cat a stat acolo, ce-n lumea pamanteasca-n minute ar incapea, nicicand ea nu a banuit
Ca totul se va ispravi asa, precum un vis frumos curmat prea aspru dimineata la trezire.
In bratele lui cum sedea pe malul marii de-asfintit, aproape adormita, privind o ceata ingereasca,
O voce cum nicicand n-a auzit, tunet nascut din nepatrunsul infinit, bland si usor a poposit ca ei sa ii vorbeasca.

Si i-a vorbit mult timp, dar i-a si aratat ca-n film cum este viata alor ei acolo pe Pamant,
Ca zi de zi si-n fiecare noapte plang si rugi grele inalta fara de pregete,
Cand doctorii le spun ca sanse mici mai sunt
S-o intoarca-n viata pe-a lor fata, cu voci-necate in regrete.
Ea din locu-i luminat priveste totul si-i pare asa straina lumea pamanteasca,
Ne-avand de gand sa se intoarca, iubirea ce-o inalta nicicand nu vrea s-o paraseasca.

Dar Vocea-i spune si arata ca-n lumea cea de jos atat de multe-n trupul de tarana mai are de facut,
Ca nu e timpul inca sa-nchida ochii pe vecie.
Si c-al ei vis e pe sfarsite, ca rodul rugii ei aprinse a fost sa simta-al idealului sarut,
Sa stie ce-o asteapta, el si o lume din lumina dreapta faurita, izvor de bucurie.
Suvenir mereu sa aiba, trairea-i cea nepamanteasca,
Si brat de fier sa-i fie pentru lupta cu ai sai demoni, sa iasa victorioasa.

Dar ea nu vrea, nu mai concepe o viata far-al ei iubit.
Cum sa renunte brusc, dupa atata Rai, la o asemenea iubire?
Lacrimi amare de lumina chipul acuma ii scaldau, chip ce pan la vestea plecarii ei zambea atat de linistit.
El tandru o curprinde si lacrimile-i lin le sterge, lasand in loc saruturi calde, ei sa-i ramana amintire,
Sa-i fie scut si alinare in viata rece, pamanteasca,
Atunci cand inima o va purta la a lor dragoste mareata, nefireasca.

Ea-l strange tare-n brate tremurande, sperand sa-l afle cu ea contopit,
Nimic si nimeni sa-i desparta, sa fie una pe vecie in lumea lor de feerie.
Si il saruta lung, ca sa-si intipareasca buzele ce cu aprinse lacrimi in rugi tot le-a cersit,
Sperand sa-mpiedice cumva returul ei in lumea nemiloasa.
Iar el, cu plumb de lacrimi-n al sau suflet, isi ia un bun ramas, lasandu-si fericirea in vechea-i viata sa renasca.

Dar ea il striga si vrea ca mana sa ii prinda, insa vointa-i e invinsa de ceva mult prea puternic.
Din lumea de lumina trebui-va sa se-ntoarca al ei suflet imbatat de-asa iubire.
Incepe fara voie sa coboare si vede iar Pamantul, fredonand perpetuu al sau imn vibrant si cuantic.
Coboara tot mai mult si atinge nori ce-i amintesc amarnic de-o lume plamadita-n nemurire,
Apoi patrunde prin tavan intr-un banal spital si iat-o, cazand in trup cu-n mic cutremur ce-o scoala-n a ei lume pamanteasca.
Deschide ochii sub povara unui somn ca de un veac si vede-ai mamei sale ochi uimiti, in lacrimi gata sa-izbucneasca.

E iarăşi pe Pământ, de-a sa materie grea simtindu-se invadata iar, navalnic,
Ca o furtuna rascolind in ea acut cioburi de Rai pierdute-n amintire.
Dar brusc, peste trairile-i pustii se-asterne ca stindard un chip iubit, atat de viu, atat de falnic,
Sa-l poarte-n a sa noua viata ca un sprijinitor al crucii, izvor de fericire.
Gandul acesta-l simte precum o ancora ce vesnic va s-o intareasca,
Si ii zambeste vietii ce in ea reincepe, rugand-o sa-i dea multe cazne, prin ele lumea de lumina in veci s-o dobandeasca.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imi plange iarna...

Imi plange in palme iarna
cu albele-i lacrimi zalude,
Si picurii mici de gheata,
raman fara viata,
in palmele-mi ude.

Si munti si paduri stau garbove,
sub o povara alba, curata,
Iar iarna le plange pe umar la toate,
o iarna geroasa si trista
si imaculata.

Si corbii nauci scormonesc cu gheara
in covorul pufos de zapada,
Si negre naluci se zaresc printre pomi,
aratandu-si stinghere
fata lor fadă.

Fumul din hornuri dantuie
cu vantul taios de afara,
Si-i povestesc tacerii si mie,
cum oamenii stau langa sobe visând
la primavara.

poezie de Mihai Antonescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă las cântecele mele (cântec pentru prieteni)

Va las toate ce-au fost bune,
Dar si cele ce n-au fost,
Va las tot ce nu pot spune,
Nu mai are nici un rost.

Va las dragostea pierduta
Si tot chinul de apoi,
Gura mea nu mai saruta,
Va las dorul meu de voi.

Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.

Va las drumul catre luna
Si copacii mei stingheri,
Va las lupta mea nebuna
Pentru viata, pana ieri.

Va las lacrima cu care
Am dormit la capatai,
Va las noptile amare
Si lumina mea dintai.

Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.

Va las gandul de pe urma
Sa va apere mereu,
Va las iarba, cerul, marea
Va las tot ce am fost eu.

Va las sufletul in palme
Azvarliti-l printre fragi
Si iertati-mi voi povara
Toti cei care mi-ati fost dragi.

cântec, versuri de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liliac alb

Adieri de suflet
pe fire de liliac alb…
Gustul buzelor tale
uitat pe o margine de vis…

Nopti cu stele
atat de calde
incat ploua
cu liniste…

Si …
atat de albe
incat chipurile noastre
par scanteieri
pe o catifea albastra.

Mirare in ochi,
chemari in tacere,
tremur pe pleoape…
maini intinse
spre trupuri
cu miros de verbina…

Asteptare…

Clipe prelungite
cu dor,
cu durere,
cu sarutari,
cu secunde
ce devin
tot mai des…amintiri…

Clipe care trec,
clipe care isi ard ecoul
in gesturi
de ieri,
de maine…

Adieri de liliac alb
pe suflete
ce se apropie obsesiv
de cifra… 1.

poezie de Lelia Mossora
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iulie

Astazi si-a facut prezenta
Luna Iulie, superba,
Cu piept dulce si fierbinte,
Copt, in gura soarelui.
A venit sa-si verse focul!
Peste panze de paienjeni
Ce-au muncit sa-si faca poduri,
Din dantele, lungi si dese.
Ah, frumoasa este!
Are flacarile-n plete!
Si se piaptana pe campuri,
Privita, de-un cer senin.
Se aseaza pe pamant!
Cu rochita ei de gala
Arde-n poale, tot ce-atinge!
Raiul verde, din paduri.
Hm! Si-a deschis brate de aur,
Si-un cuptor sa coaca iute,
Lan de grau, si suflet mare,
Plin de dragoste, si pace.
Astazi a venit, si rade!
Rade mult, si se dezbraca?!
Intra-n noi, ocean si vise,
Cu iubirea... cu iubirea ei, fierbinte.

poezie de Adelina Cojocaru (1 iulie 2016)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noptii

in ochii noptii
picura stele
lucesc stele
plutesc stele
in ochii tai negrii
noaptea si-a ascuns
stelele
si-a aruncat intunericul
si-a scuturat lumina lunii
in ochii tai negrii
ma arunc ca in
vagauna noptii
sa culeg stele
sa culeg luna
sa culeg universul
sa-l impachetez si
sa-l ascund in inima.

poezie de Stela Cioban
Adăugat de Stela Cioban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte

o frunza a cazut, pe inserat..
de dorul ei copacul s-a-ntristat..
si coborandu-si crengile-n pamant,
parea ca sapa frunzei un mormant

vibrand.. o stea se stinge in durere
si cade-ncet din cer, in timp ce piere..
iar lacrima ce-o plange trista Luna
se risipi.. ca mii de stele intr-o bruma.

un scancet de copil rasuna-n noapte..
e cel ce-si cheama mama-n mii de soapte
si-n van imbratiseaza crucea neagra
de pe mormantul celei ce i-e draga..

un urlet lung de caine pribegit
se-aude-n departari, necontenit,
vestind oricui ca moartea nemiloasa
si-a ascutit, ranjind.. funebra-i coasa.

poezie de Maria Cristina Iordache
Adăugat de Maria Cristina Iordache
Comentează! | Votează! | Copiază!