Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste de scrum

Moş Martin, rege-n Carpaţi,
Falnic se plimba pe creste
Printre brazii cei înalţi,
Despre el se duse veste...

Purta stelele în braţe,
Le rotea frumos pe frunte
Şi în urme punea stanţe
Însemnând munte cu munte.

Smulgea fulger din tabloul
Cerului străpuns de nori,
Peste tot era eroul
Celor slabi şi visători.

El avea un duh cu semne
Şi-n faţa lui Dumnezeu,
Îi plăcea să se îndemne
A învinge rău şi greu.

Acum însă-al nostru rege
N-are sânge-n mădulare,
Se simte stingher şi rece,
Nu mai are căutare...

Doar la el, pe munte, sus
Mai priveşte stelele
Şi visează că e urs
Cât îl mai ţin zilele.

Mormăie, umbra îşi tunde,
Vrea să iasă iar pe drum,
De el viaţa se ascunde
Într-o dragoste de scrum!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negoţul

Aştepta, sus, pe bancă
E drept că pe munte.
Oricine-ar fi putut vedea că în creştet de munte
Nu era nici o bancă
Doar pietre cu spăteaza albastră
Făcută din nori
Ar fi zis că-i ciudată’ ntâlnirea
Pe care şi-au dat-o.
Cu sângele prin vine
Stătea şi’aştepta
Când alerga, când se plimba
Cărarea a fost lungă şi clară
Iar pietrele ferme, în scară.
Era noapte afară şi stele
Şi încă n-a venit celălalt
Şi n-a avut loc nici un schimb de cuvinte
Nici o fecundare de’nţelesuri în minte
Nici o lipsă umplută, nici o moarte de stea.
Încă singur pe bancă el stătea şi-aştepta
Ciudatul negoţ de cuvinte
Cu buzunarele goale
Fără hârti cu fire de argint
Fără daltă sau peniţe înfipte’n culoare
Pe bancă
Pe munte
Pe cer,
Negoţul e soare.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi începuturi

Sălbatic, un urlet se-aude
pierzându-se-n văile ude,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul îşi cheamă.

Se simte pierdută-n regatul
în care doar ea şi băiatul
scăpaseră din vânătoarea
de lupi şi de alte jivine,
urmându-şi intinctul, chemarea
în viaţă a-l ţine.

Trăiau, pe atunci, într-o grotă
din munte, mai sus, la o cotă
la care pădurea dispare,
lăsând printre stânci numai jnepeni,
iar urmele de pe cărare
nu poţi să le depeni.

Cu greu, sacrificii şi muncă,
urmând a naturii poruncă,
l-a dus, educându-l, prin lume,
de multe ori rea, adversară,
în care-a putut să-l îndrume
c-o dragoste rară.

Crescuse, puternic şi suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină şi prinţ în ţinutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.

A fost însă-o noapte geroasă
în care, de urlete-atrasă,
venită din neguri de munte,
o nouă chemare apare,
pornită, cumva, să-i înfrunte
pe vechea cărare.

A fost mult prea mult, iar regina,
uitând şi vânatul, şi cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ţinuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.

A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul "cedează"
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de lupul ce-n viaţa cea nouă
a vrut împăcare.

Şi-acum se aude, sălbatic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină,
ce, fiul plecat, îşi mai cheamă,
urlând, înspre luna cea plină
durerea de mamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vedenii

Era o zi senină când stâncile din munte
S-au prins în ceartă mare prin adâncimi de nor
Ce le făcea să pară mai vechi şi mai cărunte,
Mai acre-n inventarea poveştilor de dor.

Când una începuse mai vechea ei poveste
C-un prinţ ce-a scos din ape o fată de-mpărat,
O alta a-ntrerupt-o, strigându-i fără veste:
"N-a scos-o, las' că ştiu eu: cu ea, s-a înecat!"

Şi, Doamne, ce mai ceartă! – o oră a durat.
S-au potolit – în fine! – şi-a doua a-nceput:
"O tânără turistă, cu laptopul stricat..."
"A, ştiu: a fost la ăla şi-n paişpe l-a durut!"

Cutremur! Val seismic! Furtună şi tornadă!
S-a speriat şi norul, ba chiar întregul munte;
Aşa natură moartă, oricine-ar vrea să vadă!
Credeai că-ncep de-ndată în steiuri să se-nfrunte.

A-ntins-o, iute, norul, spre-o margine de cer,
Dar n-a scăpat căci, încă, apar în el vedenii
Cu stânci în catapulte ce l-au luat reper.
Iar ele... se distrează! Fac asta de milenii.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ta

Iubirea ta-mi era torenţială
Şi-mi inunda tot ce-ndrăzneam a fi
Sub cerul ce-mi era şi noaptea zi,
Iar inima-mi bătea, demenţială.

Mi se scurgea prin sânge în torente
Şi-mi distrugea prin minte, rând pe rând,
Obstacole-n potecile de gând,
Punând mereu pe suflet noi amprente.

Venea precum şuvoaiele de munte,
Învălmăşind răspunsuri cu-ntrebări
Ce îşi aveau final în exclamări
Ce nu puteau torentul să-l înfrunte.

Mă cuprindea în braţe languroase
De lavă, şi de gheaţă, şi de dor,
Atât de strâns şi înfricoşător
În menghina cuvintelor duioase.

Iubirea ta mi-a fost catastrofală
Când m-a-nvelit ca un sicriu închis
Şi m-a-ngropat sub umbra unui vis,
Atunci când s-a pornit, torenţială.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horia

Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

- Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea muzei

Trăia în Evul Mediu un poet
al cărui har era nepreţuit,
căci el cânta, în versu-i desuet
balade vechi, c-un glas deosebit.

Era mereu pe drumuri, prin cetăţi,
prin satele sărace de atunci,
în haine ce n-ai vrea să ţi le-arăţi,
urmat adesea de femei cu prunci,
de oameni necăjiţi, chiar de copii
vrăjiţi de sunetele lirei lui,
cu ochii mari, şi alergând zglobii
în jurul menestrelului haihui.

Mai rar aveau ceva mâncare-n plus,
dar mulţi îi ofereau un pat călduţ,
căci el cînta, ades, pân' la apus,
sperând să mai primească un bănuţ.

Era frumos şi tânăr, sănătos,
în stare să parcurgă drumuri lungi
cântând de unul singur, bucuros,
în zori, atunci când umbrele prelungi
vesteau o nouă zi, iar la izvor
un susur neoprit şi cristalin
părea că îi oferă ajutor,
în ruga lui, pierdută în amin.

Şi-a fost o zi în care s-a trezit
privit intens de-o muză din vechimi,
frumoasă cum nu şi-ar fi-nchipuit
decât în ceruri, printre zeii primi.

Pierdută şi ea sub privirea lui
ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup,
sub strălucirea caldă-a soarelui
şi cu dorinţe-ascunse ce irup,
s-a dăruit, visând într-un destin
ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
poetului ce, cu un gest blajin,
i-a dat tot cerul acoperământ.

Povestea ce-a urmat a fost un vis
ce se repetă-n timpul carusel
şi se mai cântă doar în Paradis:
O muză ce iubeşte-un menestrel.
Din talpa nemuririi iese scrum!

Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai ţesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele –
Acum este fumul focului de ieri!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul stelelor

Pe ţărmul lor, străin de odisei,
Departe de a lumilor privire,
Trăiau, se-nţelegeau – erau doar ei –
Şi îşi creşteau urmaşii cu iubire.

Privind spre stele, nu ştiau decât
Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
Apar, mai strălucesc, mai cad... şi-atât,
Căci Soarele-i stăpânitor deplin

Şi îi iubeau lumina, iar căldura
O aşteptau din mângâieri de rază
În zori de zi, când le-atingea făptura
Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.

Iar Luna... da, a Soarelui pereche,
Cu razele-i de noapte, argintii,
Era şi ea, în lumea lor străveche,
Iubită-n înserările târzii.

Ştiau ei, lupii: hărţile din stele
Au ajutat străini, pe bărci imense,
La ţărmul lor să îşi coboare vele
În căutări de jaf şi recompense,

Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
Dar n-au uitat de Soare şi de Lună,
Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
Nu pot, iubirea lor, să o supună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele măslinilor

Pe sub frunzişul palid el pătrunse,
înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte;
şi aplecându-şi prăfuita frunte,
în mâna lui fierbinte şi-o ascunse.

Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată,
eu însumi nu Te mai găsesc?

Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ.
Nu Te mai pot găsi. Şi singur sunt.

Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exişti. Ce grea ruşine...

S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline...

De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foşneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.

Şi n-avea noapte-aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopţi în viaţă,
cu câini ce dorm şi crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-aşteaptă până iarăşi se face dimineaţă.

Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
şi pentru ei nu-s nopţi miraculoase.
Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă,
şi taţii lor se leapădă de ei
şi mamele îi izgonesc de-acasă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri noi

Era o-nvălmăşeală de secvenţe
în mintea sa, pe drumul din pădure,
încât îi provocau incoerenţe
în logica gândiri lui mahmure.

Vedea cum paşii săi strivesc în umbre
a razelor de soare veselie,
iar sunete venite din penumbre
îi cântă, prin copaci, o simfonie.

Voia, în ochii tulburi, limpezire,
în suflet, printre gânduri şi în viaţă,
mergea pe vechiul drum, dar n-avea ştire
de ţinta lui în noua dimineaţă.

Îşi aminteşte noaptea cea din urmă,
de ea, de-o fericire nepereche,
dar, dincolo de asta, chiar de scurmă,
nu poate da de-o amintire veche.

Trecutul i s-a scurs ca printr-o sită
cu ochiuri mari, prin care poate trece
chiar timpul însuşi, viaţa osândită
să poarte-un suflet care vrea să plece.

Dar gânduri noi, sălbatice, necoapte,
apar de pe niciunde, iar privirea
îi străluceşte; vrea o nouă noapte
în care să-i vorbească doar iubirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o margine de sat

La o margine de sat,
Cobor oile la vale,
Câinii buni nu au lăsat,
Să le iasă ursu-n cale!

Sus la munte au slujit,
În pădurea cea frumoasă...
Câte veri nu le-a grăit,
Natura misterioasă!

Pădurea ne hrăneşte...
Bem apă din izvoare reci,
Pe drumeţ îl oboseşte,
Când se strecoară pe poteci!

Stă o fată la izvor,
Care setea-şi potoleşte,
Dar apare şi-un fecior
Şi de ea se-ndrăgosteşte!

Ea era foarte frumoasă...
Cu ochi albaştri, părul blond,
Corpul zvelt şi arătoasă:
Calităţi angro de fond!

Pădurea îi vrăjeşte,
Se simt bine în largul lor...
Soarele străluceşte
Cu raze fine de amor!

Peste ani pe-aici trecând,
Oile ce-aveau să-ndure:
Cei doi amorezaţi de rând...
S-au făcut hoţi de pădure!

poezie de Arpad Toth
Adăugat de Galaxy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea lor

Iubirea ei... se-ascunde în falduri de mister,
fugind cu amintirea din vremea ce-a apus;
Iubirea lui... aşteaptă, de dincolo de cer,
ca norii să dispară, cu tot ce i-a adus.

Iubirea lor, aceeaşi, se-ascunde în tăceri
şi pare liniştită, dar suferă-n pustiu,
şi simte cum îşi pierde o parte din puteri,
şi plânge ca o mamă la moartea unui fiu.

Iubirea ei... se-ascunde, când ştie c-ar putea
să se arate iarăşi, să spună un cuvânt;
Iubirea lui... aşteaptă, nu ştiu ce speră ea,
căci norii o separă de tot ce-i pe Pământ.

Povestea ei ciudată, nu pare-a se sfârşi,
căci nu "a fost odată". O fi, sau n-o mai fi?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi dintre alpinişti erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a urcat pe aşa-zisele "Şapte Vârfuri", cele mai înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă extraordinară; uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe Yasuko în sus pe munte. Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pragul spre uitare

Priveşte-i ochii şi ascultă
Durerea din tăcerea lor:
E prea adâncă şi prea multă
Uitare-n tulbure izvor.

Aceiaşi ochi priveau odată,
Atât de ageri şi curaţi,
C-o dragoste nemăsurată,
Spre tine şi spre cei doi fraţi.

Şi v-a crescut privirea-ceea.
Creşteaţi frumos, creşteaţi cu ea,
V-a fost un far în odiseea
Ce-n viaţă vi se aşternea.

S-a ofilit când, fiecare,
Din faţa ei a dispărut
Şi-o uşă-n pragul de uitare
I s-a deschis. Voi, n-aţi ştiut.

Privirea ei nu vă mai ştie:
E goală, dusă-n lumea sa
Şi vă-ntrebaţi: cum o să fie
Căsuţa-i veche... fără ea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-şi semeţeste piscurile-n cer,
Şi celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur şi mă tot uit spre piscul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Şi totuşi urc! Îmi sângeră piciorul,
Şi inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele îşi cere jertfa lui:
Se prăvăleşte-n hău câte-o făptură!
Şi-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunţ? Merg mai departe?
Voi reuşi sau nu? E greu de spus!
Ştiu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel ameţitor de sus!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu

Nu ştiu de ce zăbrelele-ai tăiat
Şi ai dezlănţuit atâtea Furii
Din adâncimea-ntunecată -a urii
De care, de o viaţă, am uitat.

Ce-ai vrut să schimbi? Era mai alb ceva
Decât un zbor de înger pelegrin
Pe cerul încărcat de-atât senin
Încât iubirea de sub el cânta?

A fost o răbufnire-a unui vânt
Ce-şi amintea corolele plecate
Şi setea din petalele uitate
De ploi ascunse-n margini de pământ?

Ce-a fost? Ce s-a-ntâmplat? Ce-a fost apoi?
Un trai intens? Atât? Niciun regret?
O foaie albă, cu un alt antet,
Sub care-aceleaşi versuri par mai noi?

Nu ştiu ce-ai încercat, ce-ai vrut să ai
Mai mult decât în mine ai avut
Şi-am şters orice întoarcere-n trecut,
Căci timpul înapoi n-ai cum să-l dai.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!