Porţi

Sunt porţi de suflet, porţi de inimi, punţi,
Ce-aşteaptă să le treci sau să le-nfrunţi,
Sunt porţi ascunse între două lumi
Şi altele, ce-ţi cer să îţi asumi
Curajul de-a pătrunde şi-a afla
Doar cine eşti, acolo,-n sinea ta.

Pe-aceasta am trecut-o, şi-am aflat
Că tot ce e acolo-i minunat,
Iar sufletul e calm, e liniştit,
Şi nu-mi fac griji, căci tot ce am vorbit
Rămâne între noi, iar ca folos,
Va fi credinţa într-un vis frumos.

Un vis pe care l-am dorit cândva
Şi l-am pierdut pe drum, căci mintea mea
Nu a-nţeles iubirea pe deplin
Şi a supus-o veşnicului chin
Cu îndoiala în puterea ei
Şi lupte pe întinse epopei.

Iar inima ce-o apăra atunci
A fost prea mult supusă unor munci
Şi a cedat puternicului val
Ce a creat în corpu-i un canal
Prin care în iubire a lovit
Iar sufletul deschis l-a umilit.

Dar forţa lui, primită din eter,
Prin energii ciudate, ce nu pier,
A întrecut-o şi a câştigat
În lupta-ngrozitoare ce s-a dat.
Apoi a-nchis c-o poartă grea, de fier,
Intrarea ce-a adus iubirii ger.

Mai e o poartă ce s-a ferecat,
Dar puntea dintre ele... a cedat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua cu vis şi fum

Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, şi caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele îşi curmă conturul alungit
şi se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
şi-apar din nou, ca vis, şi totul e permis.

Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopţile târzii
era iraţionalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire şi tăcere, atât cât ni s-a dat,
şi nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.

Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
şi fumul de ţigară ce urcă... rătăcit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi de vis

Şi-acum visezi, dar visul ţi-e schimbat:
te-avânţi prin nori c-un strigăt de plăcere,
de parcă nu-s aceiaşi ce-ai scăldat
în lacrimi izvorâte din durere.

Visezi frumos! În visul tău e-un zbor
prin fericirea inimilor pure
pornite pe un drum înălţător,
ferit de gânduri sau poteci obscure.

Pluteşti ca altădată spre abis,
dar este altfel: încărcat cu stele
şi pare-un univers ce s-a deschis
ca să-ţi permită zborul printre ele.

Iar tu i te arăţi ca într-un dans
în care muzica nu mai contează,
căci sufletul ţi-e undeva-n devans,
acolo unde totul se creează.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze

Se-aştern de parcă-s clipe dintr-o viaţă
pe care o pictează-n ruginiu,
acoperind tot ceea ce răsfaţă
un codru ce n-a fost, nicicând, pustiu.

Era de-un verde crud, iar timpul - stâncă
nesfărâmată-n fire de nisip,
se îmbrăcase-n mantia ce, încă,
avea puterea de a-i da un chip.

Pe chipul lui, un verde ne-mblânzit
s-a menţinut o vreme, dar apoi,
a dispărut, căci timpul, plictisit,
s-a vrut, iar, nevăzut, trecând prin noi.

Şi tot ce-a fost atât de verde-odată
a devenit, treptat, de-un galbel-pal,
în clipe ce se-aştern pe viaţa toată
ca frunze ce-o acoperă, brutal.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poteci însorite

Potecile noastre-ntr-o zi
au fost observate de Soare,
iar el, pentru-a lui desfătare,
cu raze-a-nceput a glumi:

Pe-a mea s-a distrat şi-a trimis
o rază mai rară prin lume,
căci e Fericirea ca nume
şi multe, atunci, mi-a promis.

Pe-a ei a trimis dar divin:
Iubirea, cu tot ce înseamnă,
cu tot ce doar ea te îndeamnă,
plăcere şi dor şi suspin.

Iar noi le-am primit încântaţi
la capătul unde se-mbină
potecile-n ziua senină,
cu raze de Soare-alintaţi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit Cel ce-a creat

a venit Isus aici
El iubirea şi Lumina
de al morţii crude bici
scăpaţi să fim todeauna

a venit Învăţătorul
tot ce-i bun să ne înveţe
noi însă doar cu piciorul
i-am călcat a Lui poveţe

a venit Hristos iubirea
să ne ia pe palma Lui
omul însă răzvlătirea
oferit-a Domnului

a venit Cel ce-a creat
aici mersul — omenirea
însă noi l-am condamnat
deşi El ne-a dat iubirea

Cel ce-a plămădit ţărâna
şi în ea chipul şi-a pus
El Viaţa şi Lumina
a venit la noi — Isus

şi-a vorbit de sfinţenie
de pace — neprihănire
c-ar vrea omu-n veci să fie
pătruns de a Lui iubire

El ne-a spus că e Lumina
trimisă de Tatăl Său
să ne ofere-ntodeauna
să fim fii de Dumnezeu

a venit Isus din cer
raza sfântă de lumină
pentru oamenii ce pier
străpunşi de imensa vină

şi de Tatăl ne-a vorbit
de lucrarea Lui cea vie
însă noi l-am huiduit
şi pe munţi şi în pustie

Domnul — Cel ce ne-a creat
dându-ne înfăţişarea
nouă ni s-a arătat
să ne ofere-n veci salvarea

însă noi toţi plini de ură
l-am scuipat — l-am ocărât
şi i-am dat a Lui făptură
El să fie răstignit

plin de pace şi lumină
pe toţi Domnul ne-a chemat
să trăim fără de vină
nu în pofte şi-n păcat

ne-a-nvăţat Isus iubirea
viaţa în neprihănire
însă noi toţi osândirea
i-am adus — dându-i pieirea

fără pată fără vină
aici Domnul a trăit
a fost soare şi lumină
însă noi l-am osândit

Isus mâna ne-a întins
viaţa ca să ne ofere
noi cu chipul crud închis
l-am bătut printre unghere

El pe atâţi i-a vindecat
şi le-a fost de ajutor
pe căzut l-a ridicat
al nostru Mântuitor

a dat orbilor vedere
muţilor le-a dat Cuvânt
şi atâtor mângăiere
le-a dat pe acest pământ

pe ologi El i-a făcut
ca să umble pe picioare
iar Domnul celui căzut
i-a adus a Lui salvare

a trăit fără de vină
fără pată pe pământ
chemănd oamenii să vină
s-asculte de Tatăl Sfânt

de acee-a fost condamnat
El să moară răstignit
pentru că a ajutat
pe cel slab şi rătăcit

pentru că a vindecat
pe bolnavi pe cei răniţi
orbilor vedere a dat
şi acelor rătăciţi

Doamne iartă-ne acum vina
spală-ne ne curăţeşte
căci te vrem întodeauna
sufletul nost" te iubeşte

fă-ne Isus să-ţi slujim
şi noi ca să fim lumină
căci Isuse te iubim
şi ne vrem fără de vină

numai Tu dai mântuire
şi poţi ca să ne slavezi
umple-ne de-a Ta iubire
căci te vrem Isus — Tu vezi

glorie şi slavă Ţie
peste noi vrem să domneşti
o Isus în veşnicie
viaţă să ne dăruieşti

vino dar trăieşte-n noi
o Isus în veşnicie
ca în ziua de apoi
să-ţi cântăm mărire Ţie

poezie de Ioan Daniel Bălan (6 septembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul albastru

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar poveşti,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubeşti.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniştite, iar pe mal,
treceau în şir căruţele cu grâu,
în râsete şi cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
şi-am să vă spun şi cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, şi-i un scris frumos,
dar s-a mai şters în timp, şi-i dificil
să-i înţeleg limbajul curios:

"Trecâmd pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiş,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
şi-am vrut să văd ce e, mai pe furiş.

Am mers tiptil şi-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut şi nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se, din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.

Era de un albastru ivoriu
şi strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el, şi-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.

Văzându-mă, s-a liniştit pe loc
şi-a aşteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
şi-am reuşit să îl eliberez.

Abia atunci, încet, şi-a îndreptat
antenele spre mine şi-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ţine seama, şi mi-a mulţumit.

Şi-a arătat, apoi, un dar divin
şi s-a-nalţat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit, Am zis, într-un suspin:
"Voi fi şi eu un înger, ca şi el."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jungla albastră

Era o potecă în jungla albastră
Prin care mergeam şi priveam, rătăcit.
Părea tot o lume, putea fi a noastră,
Dar timpul, acolo, era diferit.

Copacii-mpleteau, prin secunde, tunele
În care un pas se-ntindea pe un an,
Iar trunchiuri bătrâne erau santinele
Şi porţi ce păreau că te scot la liman.

Dar porţile-acelea, în ere-adâncite,
Duceau spre niciunde, mergeau în eter
Pe-un drum cu destine deja împlinite,
Spre lumi depărtate, lipsite de cer.

Visam că-ntr-o junglă, aventurier,
Îmi caut limanul şi încă mai sper.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar amintiri ne-au mai rămas

Doar amintiri ne-au mai rămas din tot ce-a fost frumos cândva
Şi din priviri, când ne-ntâlneam, la amintiri făceam popas
Că le-am trăit cât ne-am iubit şi-am suferit la bun rămas.
A fost un vis, un vis frumos, trăit de noi cândva
Şi ne simţeam ca-n Paradis, pierdut de noi cumva...
Nu ştiu acum ce pot să fac, sunt trist, posac şi de dor zac
Că te-am pierdut şi-mi pare rău, singur mă simt, parcă-s în hău,
Eu simt că-mbătrânesc şi-mi pare rău
Că mă usuc de dorul tău.

A trăi şi-a iubi nu-i păcat,
Dumnezeu acest dar ne-a lăsat,
Am luptat şi-am uitat tot ce-am pătimit,
Nu regret viaţa ce am trăit.

Doar amintiri ne-au mai rămas din tot ce-a fost în viaţa mea,
Nu vreau să-ţi zic, mă simt prea mic, durerii iar să-i fac popas
Căci vreau să-ţi spun un lucru bun ca bucuriei să-i dăm glas:
Hai să uităm că ne-a fost greu, să piară piaza rea,
Să mergem iar pe drumul clar, speranţa ne-ar reda!
Acuma ştiu cum să te-mpac şi toate voile să-ţi fac,
Să nu te pierd, să te dezmierd, să-mi fie dor de chipul tău,
Să simt că-ntineresc, destinul meu,
Să te iubesc mereu, mereu.

A trăi şi-a iubi nu-i păcat,
Dumnezeu acest dar ne-a lăsat,
Am luptat şi-am uitat tot ce-am pătimit,
Nu regret viaţa ce am trăit.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de mai

A fost o noapte-n luna mai
când stelele, mirate,
au strălucit când tu dansai
şi-au vrut să te arate
aceluia ce te privea
în toată frumuseţea ta,
de-o rară puritate.

Eu te priveam înmărmurit
iar muzica tăcuse
şi, ca prin vis, te-am auzit,
sau poate îmi păruse:
"-Dansezi? - Eu,... sigur, dar aş vrea...
- Stai liniştit, îţi voi cânta!"
... iubirea apăruse.

N-a fost un dans, a fost un zbor
prin lumi necunoscute,
în care te strângeam uşor
în mâinile făcute
un arc în timpul preţios
pierdut din vremea lui Cronos
în spaţii absolute.

Am fost în al iubirii pont,
în spaţiul dintre fapte,
privind acelaşi orizont
acolo,-n marea noapte.
Apoi, de mână şi uşori,
strălucitori ca nişte sori,
ne-am mângâiat cu şoapte.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

Bronzul, piatra şi lemnul
au prins viaţă doar atunci
când au întâlnit feciorul
venit din Hobiţa, în opinci.

O pasăre măiastră a fost,
cu mult har înzestrat
ceea ce cu dalta a făcut,
o lume-ntreagă s-a mirat.

A construit Porţi de sărut,
din piatră o Masă tacută
şi-a ridicat semeţ spre cer
Coloana care-i nesfârşită.

Un dor adânc l-a măcinat,
trăind departe de ţară,
prin ce-a creat a deranjat,
fiind pentru unii o povară.

Viaţa cu el a fost crudă,
lăsată aici fără mormânt,
fiind un vis pentru omenire,
iar pentru noi rămâne-un sfânt.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

Bronzul, piatra şi lemnul
au prins viaţă doar atunci
când au întâlnit feciorul
venit din Hobiţa, în opinci.

O pasăre măiastră a fost,
cu mult har înzestrat
ceea ce cu dalta a făcut,
o lume-ntreagă s-a mirat.

A construit Porţi de sărut,
din piatră o Masă tacută
şi-a ridicat semeţ spre cer
Coloana care-i nesfârşită.

Un dor adânc l-a măcinat,
trăind departe de ţară,
prin ce-a creat a deranjat,
fiind pentru unii o povară.

Viaţa cu el a fost crudă,
lăsată aici fara mormânt,
fiind un vis pentru omenire,
iar pentru noi rămâne-un sfânt.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni

E-o vreme potrivită de visare
la tot ce-a fost sau, poate, va veni
atunci când voi putea călători
privind, lipsit de griji, departe-n zare.

Nu mai e mult, iar timpul mă îndeamnă
să vreau să se întâmple ca în vis,
tot ce, în zi, consider interzis,
cu tot ce îmi aduce sau înseamnă.

Te chem să mă ajuţi, să fac traseul
spre locuri ce-am visat sau am dorit
când tot priveam, tăcut, spre şemineul

ce corpurile noastre-a încălzit,
iar gându-mi se-ntrecea cu alizeul...
Iubito, iartă-mă, am adormit!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte
Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani
Are păduri şi râuri şi o punte
În vârstă de un milion de ani...

Ţi l-am adus în braţe pân' la poartă
E minunat şi piatra lui e grea,
Comerţul ambulant cu munţi se poartă...
Dar unde-ai să-l aşezi, iubita mea?

Ce munte colosal, un munte straniu
Cu porci mistreţi ce cântă-n coruri: jir!!
Iar în adânc sunt straturi de uraniu
Şi-am dat puţin pe el... un chilipir...

Iubita mea, găseşte marea vale
În care să-l aduc şi să-l răstorn
Şi-apoi la nunta regăsirii sale
Să cânt ca vânător al lui din corn...

Iubita mea ţi-am cumpărat un munte
Sa faci cu el ce-i şti şi ce vei vrea,
Eu mă retrag în peşteri muribunde
Că am uitat să-ţi mai şoptesc ceva:
Am dat pe acest munte VIAŢA MEA.

Din marele bazar cu amănunte
Plătind cu viaţa tot ce scump era,
Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte...
Păcat ca n-o să-ncapă-n lumea ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai descoperit tu că propria mea Inimă bate în pieptul tău? Oare ai uitat că nici măcar un fir de iarbă nu se mişcă în lumea aceasta de vis fără voia Mea? Dar tu pretinzi că ai primit ajutorul bietului cascador ce este mult mai păcătos ca tine? Iar Acum, vii în faţa mea, Tatăl tău şi tot mie îmi ceri socoteală pentru că l-am definit, drept un iluzionist, un cascador sau biet magician? Oare are vreo una din cele cinci mari religii monopolul Meu, te rog, ca prin vasta ta experienţă să îmi spui fiule ca să mă închin la ea sau la sfinţii minţilor umane deşarte? Atunci la ce folos vă rugaţi la deşertăciune dacă Eu însumi mă dărui fiecăruia dintre voi? Adevărat, adevărat vă spun, tot ajutorul pe care-l puteţi primi de la această lume e doar deşertăciune că inima voastră este deja cu Mine pentru că e propria mea inimă, doar gândul nebun continuă să-şi trăiască separarea închinându-se şi cerşind la toate porţile religiilor acestei lumi şi mai mult vis şi mai multă deşertăciune. Află cine eşti, fiul meu, căci nu ai fost născut vreodată şi atunci ce crezi că ştii sau îţi aparţine din acest vis?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versuri şi lacrimi

Prefaci poemele în lacrimi,
Sărutul lor cade pe ele,
Eşti pasiune şi eşti patimi
La fel cum sunt şi ale mele

Oftatul tău de fericire
Mi-aduce sufletul în palmă,
Iar de acolo, prin iubire,
Eu îl trimit la tine Doamnă

În ochii tăi se oglindeşte
O dragoste, imensitate,
Care pe noi ne izbăveşte,
De tot ce e singurătate

Cad lacrimile peste versuri,
Răsar în ele trandafirii,
Iar noi alegem universuri
Ce poartă numele iubirii

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea de vis

Privirile mele se-alintă cu flori,
din gânduri mi-alung şi tristeţe şi nori,
iar jurul pe care îmi place să-l am
se pierde-n pădurea cu frunze pe ram.

Mă-ndeamnă un gând să mă-ntind pe pământ
să prind între gene-al petalelor cânt,
s-aud, ca prin vis, clopoţei albăstrii,
în clinchet voios, afirmând: "Va veni!".

Ascult, fermecat, adieri de cuvânt
venite s-aline eternul frământ
al celui ce-aşteaptă şi încă-i stingher,
legat prin culori ce încântă de cer.

Încerc să îţi simt cunoscutul parfum,
s-aud cum te-apropii - o boare pe drum -
plutind încântată spre starea de vis
în care te-aştept cu iubire, deschis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!