La noi

În ţara cu stejari umbroşi,
Cu feţi ce gânguresc în soare,
Cu oameni harnici, moşi sfătoşi,
Sunt multe semne de-ntrebare.

Când primăvara e în toi,
Cu flori stă câmpul să-l inunde,
Sunt triluri, zumzete-n zăvoi
Şi nedreptăţi pe orişiunde.

Iar Marea Neagră-i un deliciu,
Toţi "munţii noştri aur poartă",
În weekend pleacă, din oficiu,
Cei privilegiaţi de soartă.

Grânarul ţării-i supărat,
Suspină Bărăganu-n spice,
Când vede grâul importat,
Dar cine poate să-i explice?

Şi fructe importăm şi flori,
Săpun, şireturi, ace, sare,
Un grup restrâns sunt profitori,
Iar ţara-ntreagă-i plătitoare.

Sunt lupte pentru un "oscior",
Politica e la putere,
Poporul este primitor
De taxe şi de legi severe.

Conducătorii rând pe rând
Prin funcţii-nalte se perindă
Îi preocupă doar un gând:
Averi s-adune până-n grindă.

Dar actualul trist destin
Se poate preschimba îndată
De-om face din umorul fin
O armă mult mai căutată.

Iar traiul se va primeni,
Speranţa-i ultima ce moare,
Căci alte vremuri vor veni
Pe-acest meleag scăldat de soare.

Şi-i vezi pe cei ce ne conduc,
Roşind, plecând de la putere,
Dar eu, să nu dau de bucluc,
Vă spun cu drag: La revedere!

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa-i ultima ce moare!

Speranţa-i ultima ce moare,
Atâta timp cât tu exişti
Când vor unii să te doboare
Tu speră şi ai să rezişti!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când simţi că totu-i în zadar
Şi-atunci când visul tău dispare
Tu speră şi visează iar!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă-n suflet e durere
Nu renunţa, atunci când doare
Tu speră la iubire, cu putere!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când viaţa ţi se pare crudă
Dar după nori, vine şi soare
Tu speră şi fă-i vieţii-n ciudă!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când lacrima în ochi îţi vine
Şterge-o, apoi, în continuare
Tu speră că va fi şi bine!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă zâmbetul ţi-e trist
Mâine vei râde poate tare
Tu speră, nu fii pesimist!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când vorbe dure te lovesc
Aceeaşi gură, azi, usturătoare
Tu speră că-ţi va spune:"Mă căiesc"!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai în tine doar suspin
În suflet nu-l lăsa să se strecoare
Tu speră şi alungă-l ca pe-un spin!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă ai căzut... eşti jos,
Ridică-te... stai în picioare
Tu speră şi fii curajos!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai simţit dezamăgire
Nu te simţi fără valoare
Tu speră, vei simţi şi fericire!

Speranţa-i ultima ce moare
Şi azi şi mâine şi mereu
Nu întreba: "Cât să sper oare?"
Tu sper... asta fac şi eu!!!!

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Giordano Bruno cântă balada permanenţei

E acelaşi, nu-s aceleaşi.
E acelaşi unic soare
răsărit din munte, gând.
Să se întrupeze-n vale
alte umbre sunt la rând.

E acelaşi, nu-s aceleaşi.
E acelaşi unic soare
albul inului sorbind.
Să întindă pânza-n iarbă
fete, alte sunt la rând.

E acelaşi, nu-s aceiaşi.
E acelaşi unic soare
tâlc suav învederând.
Ca să coloreze ceasul
fluturi - alţii sunt la rând.

E acelaşi, nu-s aceleaşi.
E acelaşi unic soare
ce-nfierbântă roua, vânt.
Sa îndure moartea-n vară
alte spice sunt la rând.

E acelaşi, nu-s aceleaşi.
E acelaşi unic soare
inima prin lumi bătând.
Să îngâne-n vreme rugul
alte-amurguri sunt la rând.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul e deşertăciune (după Ecclesiastul)

Am adunat înţelepciune,
Dar totul e deşertăciune:
Am înţeles, într-un cuvânt,
Că totu-i vânare de vânt,
Că cel ce-şi înmulţeşte şti'nţa,
El îşi sporeşte suferinţa,
Că unde-i multă-nţelepciune,
E multă, multă-amărăciune.

Azi păcătoşii sunt cinstiţi,
Iar cei cinstiţi sunt prigoniţi,
Cei idioţi sunt lăudaţi,
Iar înţelepţii sunt uitaţi;
Sunt drepţi ce sunt trataţi, cum ştiţi,
De parc-ar fi nelegiuiţi
Şi păcătoşi ce-s răsplătiţi
Ca şi cei drepţi, ca cei cinstiţi;
Dar eu vă spun cu-amărăciune,
Că totul e deşertăciune.

Şi gândul trist iarăşi mă poartă,
Că toţi au, vai, aceeaşi soartă:
Cel drept ca şi cel păcătos,
Cel bun ca şi cel rău, hidos,
Acel ce-i numai bunătate
Şi cel ce-i plin de răutate,
Şi darnici şi-acaparatori,
Şi generoşi şi profitori,
Cinstitul ca şi viciatul,
Onestul ca şi depravatul,
Şi oameni drepţi şi bârfitori,
Şi credincioşi şi-abjuratori,
Cel ce-şi cinsteşte jurământul
Şi cel ce-ncalcă legământul,
Cei ce-s de pace făcători
Şi cei ce sunt distrugători,
Acel ce este iertător
Şi cel ce e ne-ndurător,
Cei puri şi cei ucigători,
Cu-o moarte sunt cu toţi datori;
Dar eu vă spun cu-amărăciune,
Că totul e deşertăciune.

Şi iarăşi am văzut sub soare
Lucrúri ce-s înfricoşătoare:
Că faima nu-i pentru-nvăţaţi,
Că impostorii sunt stimaţi,
Succesul nu-i pentru cei buni,
Ci e mereu pentru nebuni,
Izbânda nu-i în alergare
A celui iute de picioare,
Triumful nu-i pentru viteaz,
Ci pentru cel fără obraz,
Că pâine nu-i pentru-nţelepţi,
Da-i din belşug pentru inepţi,
Că-n funcţii mari sunt cocoţaţi
Neisprăviţii răsfăţaţi,
Iar pricepuţii de folos,
Ţinuţi sunt astăzi cât mai jos;
Dar eu vă spun cu-amărăciune,
Că totul e deşertăciune.

poezie de George Budoi (10 martie 2012)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori...

Peste tot dai doar de flori...
Peste dealuri şi câmpii,
În buchete la copii,
În ghiveci, pe rămurele
Dar şi-n locuri strâmturele;
Mai găseşti flori şi pe piept
Şi pe cap când eşti deştept,
Flori poţi prinde la stomac,
Sunt şi-acelea cu caimac;
Flori se scot şi prin viu grai,
Sunt şi flori de mucigai,
Nu mai zic, les fleurs du mal
Recitate gutural....
Iar primordiala floare
Cea trimisă de la soare...

poezie de Vasile Zamolxeanu (11 mai 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revoltă

Iar sunt supărat pe soartă
Şi istoria-mi detest
"Munţii noştri aur poartă"
Când spre Est şi când spre Vest.

epigramă de Ioan Pop din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alinare-n alpinism

Petrec cu ochii zarea
Şi-i liberă ca valul,
M-apucă iar visarea,
Sunt eu, nisipul, malul

S-aprinde asfinţitul
Şi luna reapare,
Iar cerul ca lignitul
Mă chinuie-n visare.

O muzică răsună
Prin garduri şi alei,
Iar dame cântă-n strună
Cu dor de câţiva lei.

Un felinar se-nclină,
Rugina l-a ajuns.
Ce vremuri de salină!
Nimic nu e de-ajuns.

Convoaie se perindă
Prin ochii plini de ceaţă,
Privirea-mi stă în grindă,
Speranţa-i fir de aţă.

Zâmbesc laconic, trist
La alinarea-ţi vie,
Durere-n alpinism,
Frumoasă reverie.....

poezie de Liviu Reti (1 octombrie 2015)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

În general, oamenii judecă mai mult după ochi decât după mâini, deoarece fiecăruia îi e dat să vadă, dar puţini sunt în stare să şi simtă. Fiecare vede ceea ce tu pari, dar puţini te simt cine eşti cu adevărat. Iar cei puţini nu vor îndrăzni să se opună părerii celor mulţi care au de partea lor autoritatea înaltă a statului ce îi apără. Deci, faptele oamenilor şi, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în aşa fel încât să învingă şi să-şi păstreze statul. Iar mijloacele lui vor fi socotite totdeauna onorabile şi de fiecare lăudate, deoarece oamenii de rând sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru. Iar lumea nu e făcută decât din asemenea oameni de rând.

Niccolo Machiavelli în Principele, XVIII
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre Morminte!

Oameni care au fost şi nu mai sunt,
Cei care au rămas le-au făcut câte un mormânt.
Ei sunt morţi, şi nu-şi mai aduc aminte,
De cei vii, care merg printre morminte!

Au adormit într-un somn adânc şi nu au vise,
Noi am rămas să visăm în continuare la uşi deschise!
Cei ce au dispărut ne-au lăsat câte un gând,
Noi am rămas ca să le ducem flori la mormânt.

Suflete vii ce acuma nu mai sunt,
Iar unii dintre noi îi vom urma curând.
La câţiva dintre ei istoria le păstrează amintirea vie,
În timp ce unii dintre noi se pregătesc să nu mai fie!

Noi, toţi ne-am născut rând pe rând,
Ei au plecat dintre noi vrând-nevrând.
Cei care au rămas vor să umple şi să conducă pământul,
Iar pe cei care sau dus i-a înghiţit mormântul!

poezie de Ovidiu Kerekes (24 noiembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

MULTE SECOLE LA RÂND VOR TRECE-N AŞTEPTAREA
Multe secole la rând vor trece-n aşteptarea
Munţilor de perle ce le poate scoate marea,
Dar comorile ascunse sunt şi iluzorii,
Iar culegătorii îşi vor fi pierdut răbdarea.

rubaiat de Ioan Friciu (2021)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

Covoraşe înflorate se-aştern pe câmpul odihnit
Păsările călătoare de prin zări au poposit
Iar prin lunci avem concerte, de cu zori şi până-n seară
Cum să stai acum în casă când e-aşa frumos afară!

Pădurea iarăşi înverzeşte, e moment pentru trezire
După iarna friguroasă, ce-a ţinut-o în amorţire
Şi de-a fost puţin rărită pentru prea multe nevoi
Ea renaşte cu putere, se reface pentru noi!

Apar cârduri de mioare, pe păşune, lângă sat
Mieluşeii le-nsoţesc cu mult chef pentru zburdat
Şi pe câmpul însămânţat, berzele aterizează
Obosite de la drum, loc de cuib investighează!

Sălciile din zăvoi, se împodobesc de zor
Mâţişorii cei pufoşi luând faţa frunzelor
În livada de pe deal, pomii înfloresc pe rând
Doamne, ce minunăţii, ne-ai lăsat Tu pe pământ!

poezie de Ionel Popa (24 aprilie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe

Mult prea multe primăveri
Şi-atâtea veri, şi-atâtea ierni
Şi toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Şi mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Şi multe nopţi scurse pe rând,
Doar frământând, doar aşteptând

Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Şi norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng

Şi mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori şoptind,
"De ce ne-ai rupt?"... şi eu le frâng.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe

Mult prea multe primăveri
Şi-atâtea veri, şi-atâtea ierni
Şi toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Şi mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Şi multe nopţi scurse pe rând,
Doar frământând, doar aşteptând

Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Şi norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng

Şi mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori şoptind,
"De ce ne-ai rupt?"... şi eu le frâng.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând de primăvară

Când primăvara iar apare
Cu fascinantele-i splendori,
S-aveţi în suflet numai soare
Şi drumul presărat cu flori!

madrigal de Vasile Larco din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânge şi os de român

Născut în urbe sau cătun
Sunt mândru, Doamne, că-s român,
În oase port romani şi daci,
În sânge cântecele dragi.

Port curcubeu-n trei culori,
Pun pe morminte mii de flori,
Mă-nalţ pe munţii plini de soare,
Înot pe valurile din mare.

Sunt spuma crezului şi-a vieţii
Pe orizontul dimineţii,
Sunt un simbol de libertate,
Dorinţă veşnic de dreptate.

Oricând sunt vatra de jeratic
Ce arde-n energie static,
Dar sunt o energie-n toi
Când ţara-i zid făcut din noi.

Totul nu-s vorbe,-s mărturii
Pentru cei morţi, pentru cei vii
Că Doamne-am crezu-nalt şi bun
Că-s sânge şi os de român!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti arborele...

Eşti arbore...
Sunt frunza ta
Şi-mi contenesc chemarea...
Sunt frunza ta
Şi nu am curajul să definesc...
iubirea dintre mine
şi fiinţa mea..
Sunt o frunză ca oricare alta
dar nu asemeni
Pentru că taina mă face să-mi
trag seva din tine.
Priveste în jurul tău şi vei vedea
Sute de frunze.. dar nu ca mine...
Un glas trist şi singur
se-aude de pe-o culme:
"Sunt singură dar sunt cu tine arbore"...
Frunza suspină, amorţeşte
dar sufletul nu moare!
Din cenuşa amorţelii,
frunza se va naşte
în primăvara următoare...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copila din străini

Într-un cătun, pe la Florii,
Venea în orice primăvară,
Cu cele dintîi ciocîrlii,
O mîndră, tainică fecioară.

Ea nu era născută-n plai,
Nu se ştia de unde este,
Şi urmele i le pierdeai
La despărţire, făr' de veste.

În sfînta ei apropiere
Era atîta-nsufleţire,
Dar o nobleţă, o putere
O-ndepărta de iscodire.

Venea cu fructe şi cu flori,
Le aducea din depărtare,
Din cîmpii cei mai roditori,
De rouă plini şi plini de soare

Cu drag le împărţea apoi,
Unuia fructe — altuia flori:
Bătrîni în cîrji şi juni vioi
Mergeau spre casă zîmbitori.

Şi toţi erau bineveniţi,
Dar cînd să plece din cătun,
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndrăgostiţi.

poezie celebră de Schiller
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demonul suferă când este izgonit din trup, dar cu mai mult suferă când vede sufletul scăpat de păcat, că păcatul este marea lui putere. Pentru aceasta a murit Hristos, ca să-i sfărâme această putere.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt... călătoare...

Sunt călătoare şi mereu mă pierd
În veşnicia caldă a iubirii...
Cu zarea ei, mereu mă dezmierd,
Sărutând pe roşu, trandafirii;

Sunt... călătoare în zori de zi,
Printre petale şi cuvinte;
Pe cărarea nopţilor târzii...
Îmbrăţişând luceafărul, cuminte.

Sunt petala vie ce te-ar înveli...
De mi-ai fi tu, dorul pe aripe,
Sau înger plângând în nopţile târzii,
Să mă afund cu tine în nesfârşite clipe.

Sunt, in clipe trecute sau începutul
Unei iubiri pline de nectar...
Când pe buze îmi curge sărutul,
Unui trandafir primit în dar!

Sunt, frunza alintata de vânt...
Iar mângâierea ta mă-mbie,
Să zbor pe aripe de doruri când,
Iubirii încerc să-i scriu o poezie.

Sunt ploaia ce se plimbă prin flori,
Când cu mângâierea mâinilor ating,
Plete ude de căzute flori de măr,
Când anii pe fruntea mea se sting!

Sunt călătoare-n trecut, prezent şi viitor...
Nemuritoare boemă-n altar
De flori, ce mă-mbată cu parfumul lor,
Când îmi oferă al iubirii lor dar!

Sunt... calatoare pe-un câmp plin de flori...
Pierdută în albastrul de rouă
Si risipesc tăcerea din fiori,
În mângâieri cu mâinile-amândouă!

Sunt, am fost şi voi fi mereu,
O călătoare... o muritoare de rând;
Iar adevarul iubirii îl sădesc mereu,
În flori, în colţul inimii... şi-n gând.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele meu...

O floare se usucă-n vânt,
uşor se pleacă spre pământ,
e cotropită de dogoare,
de arşiţa venind din Soare.
Aşteaptă doar o mângâiere,
iar de la vânt o adiere,
cu briza lui răcoritoare
ce-i poate da viaţă, culoare,
că altfel nu s-ar numi floare,
iar floarea vieţii sunt chiar eu
şi tu devii Soarele meu
că-n suflet te-am purtat mereu.
În zori mă bucur de lumină,
la prânz de zumzet de albină,
amiezele cu drag petrec,
cu alte flori să mă întrec,
culori, parfum, arom', buchet,
te-mbată-n câmp, sunt berechet,
şi toate florile doresc
blagoslovit dumnezeiesc.
Iar la apus, către-nserat,
când intră toate în păcat
că ruga nu le-a ascultat,
pe mâine iar le-a amânat,
încep să facă temenele,
se ofilesc de dor şi jele,
că vine noaptea pe furiş,
iar vreun flăcău, pitiş-pitiş,
s-o tăvăli cu mândra lui
când dau frâu liber dorului
şi pân' la roua dimineţii
au ostoit tot rostul vieţii.
Eu, tandră şi încrezătoare,
rămân cea mai fidelă floare,
cultiv speranţa ce nu moare,
respectuoasă, răbdătoare,
aştept un răsărit de Soare!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!