Aproape fabulă

"Prostia are talentul de a fi insistentă" (Albert Camus)
"Spiritul de contradicţie e personalitatea prostului" (G. Călinescu)

Să stăm în pătrăţica noastră
Ar fi un lucru lăudabil!
O cioară crede că-i măiastră...
E trist, hilar, e lamentabil...

Când jalnica ei croncăneală
Se-nvârte ca un bumerang,
Prestaţia-i,(doar o spoială),
O face-a crede c-are "rang".

Nici ea nu se mai recunoaşte!
E "ambetată", "delicată"...
Şi "ghiersuind"(sau gherţoind) pe lângă moaşte,
Cârâie "fin", sofisticată...

Se crede un alb porumbel
Cu glas ca de privighetoare
Şi face tumbe, fel de fel,
Să-şi vândă "geniu"-n lumea mare.

S-ar da şi lebădă-n lighean,
Da-i trebuie-un lighean mai mare,
Să-şi spele fulgii de catran,
Venin, prostie şi-ngâmfare.

O mai ascultă câte-un corb,
Dintr-un reflex spirit de "gaşcă".
Poţi fi nebun dar nu şi orb,
Să-i asculţi falsuri ce împroaşcă.

Dacă o faci, te vei scârbi
Când "diva" vrea să ia acuta,
Cu gâtu-i gros, cu suflet gri.
Deodată, face pe tăcuta.

Se dă răpusă de vreo boală,
(Vreun guturai sau vreo otită)
Şi-ascunde cârâiala-n poală
Şi parcă-i de moroi lovită.

Vai! Cât e lumea de haină!
Nu-i laudă vocea de soi!...
De n-ar fi lume,-ar fi divină,
Aşa că..."toţi sunt nişte boi!"...

N-apreciază al ei glas,
Nu-s pregătiţi şi... nu au clasă!
Tâmpă, se uită pe-un atlas,
Cătând o scenă pe o casă...

Plânge ca surda pe mormânt
Şi are mintea odihnită,
Pentru că are-un singur gând:
Să fie de-un măgar iubită.

Însă măgarul, sufocat,
Nu-i dă deloc apă la moară,
Urechile i le-a-nfundat
Cu lamentările-i de cioară.

Dar orizontu-i limitat
Îi strânge gâtul ca-ntr-un laţ
Şi glasul ei cel "minunat"
Muţeşte... cade moartă-n şanţ...

Stăteam în pătrăţica noastră
Şi ne-ngrijeam de-al nostru-amar,
Când cioara se dădea măiastră,
Îndrăgostită de-un... măgar!

fabulă de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 113

De când m-am dus, ochiul în minte crede
Şi el, ce mă-ndruma pe calea mea,
În parte-i orb şi doar în parte vede,
Dar, practic, să perceapă n-ar putea.
Că nicio formă-n inimă nu duce
De pasăre sau floare sau model;
Nimic nu poate mintea să apuce,
Iar ce-a privit nu zăboveşte-n el.
Căci tot ce vede, lucruri dulci, amare,
Făpturi plăcute sau hidoase rău,
Noapte şi zi şi munte, dar şi mare,
Corb, porumbel, le schimbă-n chipul tău.

Şi neputând mai mult, plină de tine,
Mintea îmi face ochiul de ruşine.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E frumos...

E frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă
E frumos.

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos.
Să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii.
E frumos.

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă.
E frumos.

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos,
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare,
la Cristos.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evitare

Nu-i povesti orbului
ce superb
e lanul de grâu
înroşit cu maci.
Ar putea crede
că lumea e frumoasă.
Nu-i povesti surdului
ce melodios
cântă ciocârlia
când apare soarele.
Ar putea crede
că lumea e frumoasă.
Şi orbii şi surzii
cred tot ce le spui
dar lumea lor
interioară este
mult mai frumoasă
decât lumea noastră.

poezie de Vintilă Nicu (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prostia

Fiecine cum s-o crede, dar e bine să se ştie,
Că nu este om pe lume să nu facă vreo prostie.
Nu doar oamenii, chiar zeii, ca o culme-a ironiei,
De când este lumea lume, toţi plătesc un bir Prostiei;
Însă una este, frate, s-o faci rar, doar din greşeală,
Şi-alta este ca să fie starea ta cea naturală.

hexagramă de George Budoi din Dicţionarul prostiei (31 iulie 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei "frumoase": Nu există femei urâte, ci doar bărbaţi care nu ştiu să aprecieze frumuseţea...

Mare, grasă, lată-n şolduri,
Parcă-i luată de la solduri;
De-o măsori, la ea lăţimea
E mai mare ca-nălţimea.
Iar această başoldină
E un munte de slănină,

Cu picioare scurte, groase,
Aspre, dure şi păroase,
Labe mari la cea gurmandă,
Încălţări doar la comandă
Şi atârnă de-al ei trunchi
Ţâţe mari pân' la genunchi...

E atâta de umflată,
E aşa de gogonată,
Că atuncea când păşeşte
Parcă se rostogoleşte.
Când ea merge, şade vântul,
Se cutremură pământul.

Iar această balabustă,
Un morman de şunci în fustă,
Are-un creier de găină,
Minte ioc sau prea puţină,
Ifose că e savantă,
Deşi este ignorantă.

Este cam oligofrenă,
Are-o gură de balenă,
Ştirbă, fără dinţi în gură,
Chip schimonosit de ură
Şi sprâncenele stufoase,
Cât piciorul meu de groase.

Niciodată nu zâmbeşte,
Gâtul parcă îi lipseşte,
Capu-i e-nfundat în umeri,
Părul rar rapid îl numeri.
Are-o frunte mică,-ngustă,
Vorba aspră, simplă, frustă,

Şi-o bărbie ce-i atârnă,
Nasul mare ca o bârnă,
Iar de gros - cam ca pe mână,
Dar ea crede că-i o zână;
O privire de bovină,
Dar ea crede că-i divină.

De priveşte în oglindă,
Crapă sticla, sare-n grindă
Sfărâmată-n mii de cioburi,
Groaza celor două globuri.
La cât e de graţioasă,
Cum să spui că nu-i frumoasă?!...

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (13 octombrie 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebăda şi un copil

Un copil aflat la mare
Se apropie mai tare
De vreo opt lebede albe,
Lângă ţărm, ca nişte salbe,
Pe nisipul plin de alge,
Când la mal valul se sparge.

Şi băiatul le-îndrăgeşte,
Cu pâinică le hrăneşte.
Când la el ajunge una,
Drăgăstos întinde mâna,
Mângâind-o pe aripă
Şi-o întreabă într-o clipă:

- E bună pâinica mea?
Tu te-ai săturat cu ea?
Pasărea îl tot priveşte
Şi răspunde omeneşte
Unduind gâtul frumos,
Mulţumind politicos.

Şi vorbesc aşa... mai multe,
Cine vrea ca să-i asculte?
- Mie-mi place îngheţata,
Dar mi-a spus odată tata
Să am grijă că răcesc
Şi-ai mei mă doctoricesc

Cu sirop şi cu pastile,
Două sau mai multe zile.
Eu am grijă, că-i de rău
Gâtu-i scurt, nu-i ca al tău...
- Bine faci că eşti cuminte
Şi asculţi de-al tău părinte.

Eu te rog ca altădată
Să-mi aduci şi îngheţată
Dacă spui că e gustoasă;
Vreau s-o am şi eu la masă.
Înainte de-a mânca
O s-o-întreb pe mama mea

Că noi lebedele toate
Vrem să fim tot educate!

poezie pentru copii de Gabriela Genţiana Groza (8 iulie 2016)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când petreci zile întregi fără să schimbi vreo vorbă cu vreo făptură, când ai uitat semenii şi până şi condiţia de om, eul se dezvăluie o forţă tot aşa de mare ca şi lumea. Conversaţia ne dă măsura micimii noastre; singurătatea ne-o intensifică, dar în aşa fel încât micimea noastră nu e mai mică decât a lumii.

Emil Cioran în Razne (2012)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vrei să faci ceva, înseamnă că îţi mai lipseşte ceva, dar ce anume îi lipseşte lui Dumnezeu, ce anume îi lipseşte aceluia ce e deja totul din întreg? Îi lipseşte lui vreo parte ca să facă vreo parte? Vorbeşte de "utilitatea" facerii ca şi cum ar fi vreo virtute şi nu cea mai cruntă deşertăciune? Când afirmi asta nici măcar nu bănui că îi condamni la suferinţă pe cei care sunt paralizaţi sau bolnavi, oare realizezi că exact asta era ideologia fascistă? Dumnezeul minţii este "a şti" şi Sfântul ei duh este "A face", dar te poţi face pe tine? Sau tu trebuie să exişti mai întâi ca apoi să faci? Află de ce exişti tu şi apoi vei vedea că întotdeauna şi fără nici o excepţie făcătorul nu-i decât o făcătură. Pentru că atâta timp cât nu realizezi că te afli într-un vis fals numit veghe, ego-ul tău îl va trimite pe Dumnezeu în concediu şi vei face tu lumea. Dar imediat ce vezi că facerea din visul din noapte este EXACTĂ cu facerea din visul din zi le vei da pe amândouă deşertăciunii în plata Domnului!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepuraşul şi cioara

Un iepuraş parca maşina chiar lângă un înalt stejar,
Dar unde îşi făcuse cioara, sus pe o cracă, un cuibar,
Şi când voia deplin să tragă în piept al zorilor nesaţ,
Găsea, cu scârbă, pe capotă, grămezi întregi de găinaţ.
La început strigă la cioară cerându-i să îşi ceară scuze,
În timp ce cu un smoc de frunze, ştergea şi da mărunt din buze,
Apoi văzând că treaba merge la fel de prost şi-n-continuare,
A început s-arate pumnii şi să înjure-n gura mare.
Cum nu avea câştig de cauză cu nesimţiţii de croncani,
A prins intens să-i bombardeze cu uscături şi bolovani,
Dar cuibul fi'nd la înălţime, cu constituţie plăpândă,
N-avea se pare iepuraşul vreo mică şansă de izbândă.
În timp ce cumpăra legume la piaţă,( l-a trimis soţia,)
O revelaţie divină schimbă pe dată strategia:
Mută maşina-n altă parte, trecând cu râvnă la săpat,
Făcând sub pomul cu pricina, grădina sa de zarzavat.
Punând seminţele în brazda săpată proaspăt în pământ
Şi zilnic, gratis, de la cioară, grămezile de-ngrăşământ,
Creşteau legumele-n prostie, mulţi morcovi, varză şi bostani,
Că în decurs de-un an de zile se strânse un purcoi de bani.

Morala 1
De soartă când eşti încercat,
Poţi face bani şi din rahat.

Morala 2
Când cu rahat aruncă-n tine,
Mulţi vor, de fapt, să-ţi facă bine!

Morala 3
Averile şi şapte case,
Se fac din treburi căcăcioase!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada prostului... fără sfârşit

Când prostului îi intinzi o mână,
Să nu te-aştepţi la recompensă;
Nici cel puţin la "Ziua bună!"...
Te va-njura pentru ofensă!?

Când prostului îi dai dreptate,
Să nu te-aştepţi să-l ai fidel;
Nici cel puţin că-i speli păcate...
Ce ţi le pune-n cârcă... el!

Când prostului mai dai o şansă,
Să nu te-aştepţi să recunoască
Nici cel puţin vina... în transă
Ce tu-i visai; onor să-l pască!?

Când prostului îi ridici slăvi,
Să nu te-aştepţi să-şi plece capul...
Nici cel puţin să-şi ia pe tăvi
Lauri; de nu-s, tu ispăşeşti... Ţapul!

Când prostului tot îi dai ghes,
Să nu te-aştepţi la modestie;
Nici cel puţin c-a înţeles
Că-i doar bun simţ... nu măgărie!?!

Când prostului îi spui deştept,
Să nu te-aştepţi la vreo favoare;
Nici cel puţin să-l ai adept...
Te dă afară-n gura mare!

Când prostului îi spui... "valoare",
Să nu te-aştepţi s-o demonstreze...
Nici cel puţin să crezi c-o are;
Că te ia gaj... ca s-o probeze!?

Când prostului îi spui că-i prost
Să nu te-aştepţi la argumente
Nici cel puţin... Nu-şi are rost;
EL, umple săli de... parlamente!

... Şi cum nu-i singur, are adepţi;
Atunci cu prost, să nu te pui!...
Cât frunza şi iarba-s, de inepţi!
Cert; poţi să te adresezi... oricui!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabulă de cuplu

Având copii, nevastă, un măgar
Se opintea din răsputeri la car,
Dorind să-l mulţumească pe stăpân
Ca să-şi câştige raţia de fân.
Nevasta sa, stătea mai mult acasă,
În capoţel şi doar punea pe masă,
Doar boabe de porumb luat din şură
Să nu îşi strice scumpa manicură,
Fiindcă măgăriţa păsămite,
Avea mai nou copitele vopsite.
Dar într-o zi măgarul cam stresat
C-avea povară mare de cărat,
Să ducă cu stăpânul la obor
O implora să-i fie de-ajutor.
Soţia a-ncercat să îl refuze,
Ba a ţipat si-a dat mărunt din buze,
Însă măgarul dur şi cam ursuz,
A zis că nu acceptă un refuz,
Aşa că fără multă veselie
Au început să tragă la cocie.
La inceput, o mie de ocale,
Au tras uşor, fiindcă era vale,
Şi soaţa a-nceput să comenteze,
Că n-ar fi trebuit s-o deranjeze
Pentru un lucru simplu si usor,
Ba chiar l-a invitat stăruitor,
S-o lase doar pe ea la car să tragă,
Că el e o nevolnică mârţoagă.

Măgarul enervat de-aşa atac,
Pe loc soţiei i-a facut pe plac,
Şi a lăsat-o ca să se descurce...
Văzând că drumul a-nceput să urce.
Rămase măgăriţa înhămată,
Să tragă la căruţa încărcată,
Ce se împotmolise-n porumbişte
Şi nu putea cu nici un chip s-o mişte.
I se-nfundau copitele în tină,
Mergând pe poante ca o balerină,
Efortul ei nevalorând un sfanţ
Căzu epuizată intr-un şanţ,
Pe când măgarul ce privea din vale
A tras grăbit vreo două-trei morale:

Morala 1:

Când trage greu al căsniciei car,
E demn de tot respectul şi-un măgar.

Morala 2

Chiar dacă-ţi dai cu ojă şi cu fard,
La greu, poţi da cu oiştea în gard.

Morala 3

Şi pe asfalt, dar şi când e noroi,
Căruţa-i mai uşoară când trag doi!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine face: omul sau Dumnezeu? Dragul meu, întrebarea ta e o capcană, dar nu pentru mine, ci pentru tine... Dacă faci tu, ego-ul tău se va umfla în pene, dar dacă face Dumnezeu, atunci ai găsit un vinovat la toată năpasta acestei lumi. Dacă Dumnezeu face, atunci această lume trebuie să fie reală, nu-i aşa? Mintea îţi spune că Dumnezeu a făcut lumea în 7 zile, dar pe ea, neprihănita, nu a terminat-o nici până acum, nu? Mintea spune astfel de aiureli, nu Dumnezeu. Aşadar, orice variantă ai alege, vei fi în capcana facerii şi deci a minţii. Întrebarea corectă ar fi: MAHARAJ, EXISTĂ FACERE? Şi fireşte, răspunsul este: "Nu, nu există." Tu, într-un vis, visezi că ai făcut o mulţime de lucruri sau că "Dumnezeu" a mai făcut o lume pentru tine, dar imediat ce te trezeşti, vezi că de fapt, nimic nu era adevărat, doar visai asta. Când te vei trezi şi din cel mai lung vis al tău numit "veghe", vei vedea că de fapt, nu există nici o facere, doar visai asta. Noi nu am fost născuţi vreodată şi atunci, cine face? Doar Dumnezeu, Sinele, e Real. Noi suntem unicul Dumnezeu! Mintea este ireală! Iată de ce, ceea "ce faci" nu are absolut nici o legătură cu ceea ce eşti. Ceea ce eşti, e dintotdeauna şi pentru totdeauna, dar Întreaga facere a acestei lumi e doar deşertăciune sau vremelnică visare!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfatul înţeleptului

Când simţi că nu mai poţi
Sau nu mai poţi să simţi
Când îi urăşti pe toţi
Cei ce te scot din minţi
Când eşti puţin mai aspru, mai bizar
Sau nici tu nu mai ştii cum eşti măcar
De te pândeşte moartea sau vreo boală
De ţi s-a încurcat vreo socoteală
Dacă te simţi cum nu te-ai mai simţit
Sau dacă eşti puţin îndrăgostit
Şi nu mai ştii ce-nseamnă da sau nu
Tu ştii ce trebuie sa faci? Eu nu...

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (23 ianuarie 2010)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capra vecinului

Măi vecine, măi vecine,
Capra ta nu-mi cade bine!
Cel mai mult mă necăjeşte,
Că, dihania, trăieşte...

Mor, când văd că paşte iarbă,
Nu îmi place c-are barbă,
Ied că-ţi face, la soroc,
Că ai brânză-n poloboc,

Că-ţi dă lână, de suman,
C-are behăit sopran...
Poate să mă întristeze,
Şi că-ţi face căcăreze!

Dar, aşa mi-a fost destinul:
Are capră, vai, vecinul!
N-am avut şi eu noroc,
De-un vecin mai sărăntoc...

Ştiu! Vecinu-n viaţă are,
Importanţă foarte mare,
Căci el poate să ofere,
Fericire... sau durere!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balena

Balena trăieşte în oceane şi în mări,
Copiind perfect peştii ca formă şi mişcări;
Iar Ştiinţa arată limpede că balenele-s mamifere
Ca vacile, caprele sau cocoşatele dromadere.

Când nu-s perturbate, balenele de toate mărimile
Pasc la fel ca vacile, caprele sau cămilele
Ierburi cu fel de fel de alte forme de viaţă-amestecate,
Transformându-le-apoi, pentru puii lor, în lapte.

Nu fac nazuri şi nu cer lucernă, ovăz şi nici fân măcar,
Cum pretind camilele, vacile sau caprele de la grăjdar;
Balena, cel mai mare furnizor de lapte,-ar trebui practic
Să fie sursa noastră principală de suc lactic.

Laptele nostru din mare, de la astfel de specimene,
Ar trebui să provină, problema însă e, cine s-ar oferi oare –
Şi-aici apare, iată, un mare semn de întrebare –
Să fie fecioara care mulge-o cireadă de balene?

poezie de Ellis Parker Butler, 1869 – 1937, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sătulul nu îl crede pe flămând

Născut cu stare şi noroc destul,
Cu podul plin, cu pântecul sătul,
Un porc, cu slana grosă ca şi-obrazul,
Nu o să-ţi credă-n viaţa lui necazul.
E vina ta de eşti sărman, flămând!
Să-ţi dea un dumicat, nici n-are-n gând
Şi ca tacâmul să fie complet,
Te mai împroaşcă şi c-un epitet.
Privindu-te de sus, cu nepăsare,
Nu te-ar întâmpina cu pâine, sare,
Ci mai degrabă o să-ţi dea cu tifla,
În timp ce el s-a-ndestulat cu chifla.
De-un colţ de pâine-oi îndrăzni să ceri,
Poţi, istovit de foame, să şi pieri.
Chiar de te stingi, precum o lumânare,
Sau mergi împleticindu-te-n picioare,
Ca varul alb, ori galben de vei fi,
Din hotărârea lui nu-l vei clinti.
El are maţul plin, mereu sătul
Şi chiar de i se strică în pătul,
Strânsura ce-i ajunge pentr-un veac,
N-o să o-mpartă el cu un sărac...
-Mai dă-l încolo, asta-i treaba lui,
Nu-i vina mea... Să-şi pună pofta-n cui!
Asta-i filozofia lor de porci,-
Nu poţi o frimitură să le storci.
Un vechi proverb îmi vine-acum în gând:
Sătulul nu îl crede pe flămând...

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ariosto

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm
În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm
În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:
Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,
Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,
Să stingă orice cânt!
Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,
Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,
E că m-am obosit de-o îndelungă silă;
Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,
Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,
Cu un prinos de milă!
Şi cine poate crede că tânără cum sunt,
Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,
Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,
Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,
Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,
Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?
Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-
Că sufletu-i linţoliu chi
ar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dar respins de cer!
Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,
Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:
Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,
Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;
Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm
Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

poezie celebră de Iulia Hasdeu (10 aprilie 1887), traducere de Ciprian Doicescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline...
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa... ca mă mai uit de coadă...
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară în ipostaze

Dragostea de pământ de ţară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ţi ţine hang cât simbioza-i nepătrunsă
Şi-un neştiut, ori cunoscut, pretinde loc... o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Şi duce trup pe alt tărâm, minţind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-şi spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum puşca în pace... pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Şi, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-şi răcorească mădulare de-atât visat... în sol instabil.

E loc şi mamei adoptive, ce primitoare creşte pui,
De-i mic, ori mare şi-l adoptă şi-i face leagăn, fără lanţ,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orişicui
Şi-şi pune cald sân la bătaie şi pat, culcuş... în loc de şanţ.

E ţara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i creşti în palmă
Şi gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet şi mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naşte, nu poate sânge să destrame...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai măgar măgar este acela care nu se crede măgar...

citat clasic din La Fontaine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!