Limita

în ultima zi din viaţa lui care nu se ştia
termina s-a trezit cu o durere cumplită
de cap: era mai degrabă o fulgerare
prelungă dinspre o mărunţită măsea în anii
din urmă în mişcarea sus-jos-lateral
din care sigur s-a născut şi calmul cu care
privea
totul (?!) reuşind să trăiască atât de mult încât
îl enervase şi pe îngerul său: păzitor încă
în paralel cu grija pentru el şi al numeroşilor
multicentenari de succes
la limita
cazului de deces prin extracţie a
vieţii din trup sub o fracţie prea
des invocată ca ultimatum divin
la limita
de sus sau de jos sau de niciun folos
a curbei de sacrificiu de sine: periculos
până la părăsire

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugenia Todd

Vi s-a întâmplat şi vouă, trecători,
Să aveţi o măsea care să vă asigure un continuu disconfort?
Sau o durere sub coaste care nu vrea nicidecum să cedeze?
Sau o tumoare malignă care creşte zi de zi?
Astfel încât, chiar şi în somnul cel mai profund,
Rămâne mereu prezentă o urmă de conştiinţă sau fantoma unui gând
Despre măsea, coaste, tumoare?
Tot aşa o iubire rănită sau o ambiţie îngenuncheată,
Sau o greşeală care ţi-a contorsionat viaţa
Pentru totdeauna, până la sfârşit,
Ca măseaua sau durerea de sub coaste,
Va pluti prin visele tale din somnul final
Până când, la ieşirea din sfera lumii, libertatea absolută
Va veni la tine într-o dimineaţă ca la un om care pe neaşteptate
Se trezeşte vindecat şi bucuros!

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi la ceea ce învăţase, la ceea ce fusese ea odată şi la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase şi încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greşeli, care uneori plângea lunea dimineaţa sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viaţa ei şi care găsea dificil să se dea jos din pat dimineaţa pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă şi se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care ştia ce înseamnă iubirea adevărată şi care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, şi să-şi facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o aşteptă mai departe, ştia că trebuie să-şi deschidă inima şi să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.

Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna amară

cred că am pus de trei ori
sau mai mult
(cât ai tresări peste lunga vară în fierbere
cu o carte de bucate adevărate în cap...)
aceeaşi linguriţă de sare – în mân
care, mai aa
mestecă şi tu, mi-e mâna amară (?!) – armară
cât ai (s)clipi
îngerii,-n ajutor, şi o nară
de cuc: pasărea trece rece (in-di-fe-ren-tă)
acum din cuibul din arbori
direct într-o roabă plină cu trufe
mutante (?!) din care cobor
şi cobori tre
sărind prea sătui de reţetele
noastre... cu degetul supt
până la os – cu capul în spori
sau mai mult: cu
poezia vieţii în-scrisă pe frun
zuliţe de mentă

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua cu vis şi fum

Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, şi caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele îşi curmă conturul alungit
şi se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
şi-apar din nou, ca vis, şi totul e permis.

Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopţile târzii
era iraţionalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire şi tăcere, atât cât ni s-a dat,
şi nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.

Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
şi fumul de ţigară ce urcă... rătăcit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limita irecuperabila a desavarsirii

întotdeauna vei avea de ales
între spălarea creierului
şi spălarea inimii

viaţa precum o falie roz
trasată de un pumnal pentru mistreţi
în nebuloasa conştiinţei tale

trenul se urneşte greoi.
tunelurile te orbesc.
în cele din urmă,
cea care te aruncă din mers
şi te sfîşie,
sălbatică,
este tot ea,
poezia -
limita irecuperabilă a desăvîrşirii

poezie de Angela Furtună
Adăugat de Anca Unceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul

Un unghi drept era bătrânul,
Atât de aplecat umbla.
Era paralel cu drumul,
Nu se putea îndrepta.

De anii grei s-a aplecat.
Sau de prea multă muncă.
Dar tot mai mergea în sat
S-arate că trăieşte încă.

poezie de Dumitru Delcă (28 martie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul s-a ridicat din pat şi a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult nu putea face nici el. Gretchen şi-a împreunat mâinile şi s-a gândit: "Ce buni sunt oamenii şi animalele!" Şi a închis ochii şi a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi şi acuma erau ca nişte îngeri şi trăgeau o săniuţă în care era Karl, şi el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis şi de aceea a pierit când ea s-a trezit.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Emil Brumaru

Dumnezeu e una cu îngerii săi, cu
stelele şi pământurile din întuneric
cu oamenii săi – pe care îi ocroteşte în creşa
sa de vietăţi (?!) cu aripi
de mici învăţate la creştere

anii şi lumina unui înger

îngerul Brumaru nu este
decât cu 22 de ani mai bătrân decât mine
totuşi îi spun domnul înger
(?!) aşa
cum şi unei stele anume
doamna betelgeuse îi spun, sărut
mâna de miliarde de ani

îngerul Brumaru

fie îngerul Brumaru
emil atât de aproape tuturor păsărelelor
cu pene potrivite: de apă
aproape
ca peştii zburând (?!) prin tăcerea
tăcerii poeţilor zilei de azi sau de mâine
sau îngeri şi ei

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terci

Puneam perle
în cafea.
Tu
îmi aduceai
zahăr. Deschideai ochii,
umblai la verbe
astfel încât umbrele
din noi
să îngheţe în corpuri
cugetătoare, în persoane
capabile să închidă
visuri reversibile
în care zahărul se metamorfoza în perle
şi perlele se înnegreau în descompunerea
din care sorbeam
ceaşca efemerităţii
irevesibile a ploii,
a fluxului de clipe care scălda
cuferele noastre.
Noi ieşeam în costume naţionale,
români prin iarmarocul vienez
de la Piaţa Unirii
cu melancolia ei de spital,
apoi în oborul unui sat din China,
printre nimicuri
bune de ieşit din nevoi,
de undeva din mall-ul de nicăieri,
mândrii de hora mare şi veselă
cu
dilema posthamletiană
şi precolumbiană
a perlei sau zahărului
din care s-a format Primul.
Pofta calciului de dulce
sau a cubului de platoşă
încă din preistoria
tyranosurilor memorialistici.
Marea dezlipire de paşi,
alibii pentru neînţelegeri în familii
din care suflete amanetate
s-au trezit jefuite de ţel,
încât li s-a părut firesc
ca zahărul să fie o formă de perle.

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristele armături

visez la un stat paralel
la un univers paralel paralel
în care să zbor şi eu paralel cu pământul
şi să nu
mă atingă nici chiar florile vesele din
jardinierele din balcoanele de
la ultimul nostru etaj
prăbuşit
pe moment pe motiv
de lene de tânguire de subţiere
a tristelor armături

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

26 martie, a 66-a primăvară

(lui Petru Ioan Gârda, de ziua sa)

Ce viscol, frate, ce ninsoare,
Covid, călăul prea temut?
Azi este zi de sărbătoare
Când Petru Gârda s-a născut!

Niciun taifun, nici pandemia
Sau vrun apocalips divin
Nu ne umbreşte bucuria
De-a declanşa potop... de vin!

În ţară toţi să chefuiască,
Mulţi ani lui Nelu să-i dorim,
Mult umoriştii să trăiască
Şi cei pe care îi iubim!

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia auzi din nou acel strănut puternic, repetat şi brusc îşi aminti de Lucian. Deci, el era cel care strănuta. Observă că "pătura" cu care fusese acoperită era, de fapt, geaca lui. Regăsi şi rucsacul, pe care ea-l mototolise sub cap, înlocuind astfel obişnuita pernă. Îngrijorată, îşi întoarse capul în direcţia în care ştia că ar trebui să se afle Lucian, îndreptând şi lanterna într-acolo, dar lumina, mult prea slabă, nu ajungea până la el, deci, nu-l văzu, însă ştia că era acolo; de data aceasta se dezmeticise de tot. Se ridică în picioare, luând şi geaca lui sub braţ şi se îndreptă spre el. Ajunse în locul în care se afla el şi observă cum încă dormea, chinuit, din poziţie şezândă, cu spatele gol (flanelul i se ridicase mult) sprijinit de peretele stâncos al peşterii, capul căzându-i când într-o parte, când într-alta, ceea ce-l determina să tresară uşor, însă fără să se trezească. Din când în când strănuta sau chiar tuşea înăbuşit. Ştiind că fusese accidentat pe partea stângă, îl mişcă, apucându-l de umărul drept, ca să-l trezească; între timp, fixase lanterna într-un loc sigur.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun şi s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s-a speriat şi s-a dat jos de pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschide uşa, creştine

Deschide uşa creştine [bis]
Că venim din nou la tine. [bis]
Drumu-i lung şi-am obosit, [bis]
De departe am venit. [bis]

Că la Viflaem am fost,
Unde s-a născut Hristos
Şi-am văzut şi pe-a sa mamă,
Pe care Maria-o cheamă.

Cum umbla din casă-n casă
Ca pe fiul său să nască.
Umbla-n sus şi umbla-n jos
Ca să nască pe Hristos.

Umbla-n jos şi umbla-n sus
Ca să nască pe Isus.
Roată, roată prin cetate,
Case, hanuri, pline toate.

Mai târziu găsi apoi
Un staul frumos de oi
Şi-acolo pe fân jos
S-a născut Domnul Hristos.

Cete de îngeri coboară
Staulul îl înconjoară.
Îngerii cu flori în mână
Împletesc mândră cunună.

Pe cunună-i scris frumos
Astăzi s-a născut Hristos,
Care cu puterea sa
Va împărăţi lumea

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Tuturor cu bucurie
Şi de mare veselie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până aici ţi-a fost ! urlă

lupul ultramarin către scu
fiţa de un bej absolut odios –
ea
prin pădurea bunicii e palidă palidă
nu pentru că aşa s-a născut
ea
e palidă pentru că se dezbracă prea des
în umbra copacilor –
el
lupul ultramarin s-ar hrăni fără greaţă
acum cu ceva vegetal
de
exemplu cu o fetiţă cu pielea
cusută din frunze scăzute

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Certificate de naştere

Dintr-o dată s-a făcut linişte

s-a făcut linişte ca în odaia casei albastre
cu busuioc la icoană şi acoperiş de ţigle
în care copilul abia născut nu a mai auzit inima
care l-a însoţit nouă luni rotunde
s-a văzut părăsit şi străin
înfrigurat în pântecele acesta nou şi prea mare
ars de lumina puternică
şi nu a ştiut decât că trebuie să audă din nou
muzica aceea care părea fără sfârşit
şi a străpuns cu glasul lui de prunc viteaz liniştea casei
şi inimile din jur pe care le-a ascultat rând pe rând
până a găsit muzica lui, doar o inimă era a lui
doar una era patria în care a locuit nestingherit
şi în care nu se mai putea întoarce
aşa încât ni s-a dat o altă inimă
pe care o putem părăsi, iubi şi o putem frânge
pentru care putem muri
şi căreia, câteodată, îi spunem "mamă"
iar când o numim aşa, mama râde
cu ochii ei care fac pădurile să fie atât de verzi
ochii ei de tânără născând soldaţi
cu bucurie, durere, cu frică şi suflet viteaz
trecând orice punte şi râuri vorbitoare şi munte semeţ
cu fire colorate purtate de cel mai subţire ac
ţinut între degetele ei care ţes în fiecare noapte liniştită
în fiecare zi de pace,
inima mare a ţării

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.

Ionel Teodoreanu în Uliţa copilăriei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima ispravă

făcută a fost făcută nu de
mult nu cred că s-a gândit
a închis ochii fără să catadicsească
să-i mai deschidă vreodată
era
ultima lui aroganţă
să moară (?!) fără niciun motiv
ne întrebăm cum poate sta întins
el avea arsuri gastrice întotdeauna
şi nu stătea lat se sufoca cu acidul
era
ultima dată când visa la odihnă
sau nu mai visa în dispreţul său
în ochii lui nu se citeşte nimic
nu-i pasă de clopotul care bate
pentru el bate
nu este îngrijorat de lacrimi
păreri de rău sau cârcoteli
(?!) părea că râde de ultima farsă făcută
flăcările lumânărilor se aplecau în faţă
în spate, reveneau drepte
toţi spun că o fi vreun curent
o adiere le culcă în stânga
în dreapta în toate direcţiile
un spectacol de lumini şi umbre
în mica capelă toţi şi-au pierdut răb
darea cu părerea s-a terminat (?!)

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou cu sunet

In dreapta nu din întâmplare
acolo pe inima de sus
îi crescuse o cetate pentru adăpost

Avea un anume fel de a-mi spune
că-l dor iubirile înainte de vreme
că el de fapt nu s-a născut
ci aşteaptă undeva sub o cruce să-şi ridice capul

Alte cruci nu ştiu câte aşteptau să crească
şi cu cât timpul trecea
cu atât se făceau tot mai neînsemnate
în drumul atârnat peste lume de jos în sus
ştia bine că trebuie să le ducă în spate pe toate
erau atât de amare încât şi astăzi
deşi nu se vede timpul aşteaptă gârbovit
între coarnele literei psy

Din vreme în vreme
işi aduna culorile apoi aiurit cum era
le aşeza la întâmplare în sertarul veşniciei
şi acesta tot neglijent deschis
Dacă privesc cu băgare de seamă
cred că stă să cadă un cuvânt sau o textilă
o cârpă pentru şters pete de amintiri

Am uitat să vă spun
obsevasem textura a două inimi necoapte
una pentru prea devreme alta pentru prea târziu

Despre spini n-am să amintesc
mi-au încrustat deja ochii erau multe de văzut pe tabla aceasta de sah
în care autorul îşi plimbă oval viaţa

trece o femeie?
n-am observat-o
iartă-mă nu am ochiul format

poezie de Lavinia Micula
Adăugat de Hadrian Rudean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neruda II

Poetul s-a trezit
Cu vocea lui declamatoare.
Neruda s-a trezit
Poetul şi oratorul,
Cu cântecul său de bucurie
Pentru ca noi să fim mai buni,
Poetul sa trezit
Împotriva dictaturilor:
Neruda s-a trezit...!
Poetul s-a trezit...!
Să cânţi în lume:
O floare,
Un zâmbet,
Douăzeci de poezii dragoste.
Împotriva dictaturilor.
Pentru America mea tristă,
Pentru America mea care merge pe jos.
În spatele atâtor arme
Ale acestor gangsteri;
Împotriva Americii mele triste,
Împotriva Americii mele rătăcitoare.
Du-te... şi ridică-te, America...!
Du-te... şi ridică-te...!
Asta niciodată nu e ticăloşie,
Aceşti oameni vor amuţi,
Da nu oamenii noştri din câmpii.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2018), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!