Grădina publică

Uvertura lui Souppé la "Cavaleria uşoară"
În foişor, în ritm cu caii, fanfara tropotea
Câte un trombonist golea alama de salivă
Iar cavalerul de la roşiori, prin gând, gonea

Grădina se bucura de-a verii toridă ultimă zi
Uite-l pe poetul Tonegaru cum trage din Kent,
Se inspiră la greu din decadenţii din Montmartre,
Deşi în liceu la franceză a rămas corigent.

N-aveam pretenţia pe Alexandru suit pe Ducipal
Să-l evoc. Îmi trebuia un contemporan mai cu fler
Dar am aflat că-n trapul din Mai de la Băneasa
L-a trântit o iapă pe-acest gomos domn cavaler

Lăzăristele se hârjoneau pe spaţiul verde interzis
Exersând săruturile din filmele de Hollywood,
Cum a putut să moară prinţul operetei, Leonard,
Şi-atâtea lepre să trăiască, destinule crud?...

parodie de Constantin Ardeleanu, după Constant Tonegaru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonard: Cum adică ne mutăm? De ce?
Sheldon: Nu trebuie să avem un motiv.
Leonard: Ba da, cam trebuie.
Sheldon: Nu neapărat. Asta e un exemplu clasic al trilemei lui Münchhausen. Fie motivul este dirijat de o serie de sub-motive care conduc la o regresie infinită, fie se trage din declaraţii axiomatice arbitrare, fie este circular în ultimă instantă, de ex. "Mă mut pentru că mă mut".
Leonard: Tot sunt confuz.
Sheldon: Leonard, nu văd cum aş putea să-ţi simplific mai mult.

replici din filmul serial Teoria Big Bangului
Adăugat de Ramona Stanescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cavalerul

Călare şi tăcut, mascatul cavaler,
Dezastrul, m-a străpuns cu suliţa de fier.

Şi sângele-mi ţâşni cu-o roşie vigoare,
Evaporându-se apoi, prin flori, la soare.

Mi-nchise ochii umbra, de-un strigăt năpădit,
Bătrâna-mi inimă muri, fior cumplit.

Şi cavalerul Dezastru veni aproape,
Descălecă, mă-atinse pe pleoape.

Prin rană degetul metalic şi-l petrece
Pe când cu vocea dură-enunţă a sa lege.

De degetul de fier abia atinsă, iată
O inimă am iar, trufaşă şi curată.

Şi credincioasă curăţiilor divine,
Bătu iar inima poruncilor în mine.

Stam tremurând şi necrezând şi ameţit,
Cum e un om ce cu vedenii-i dăruit.

Dar bunul cavaler, din nou încălecat,
Se-ndepărtă, făcându-mi blând un semn din cap

Şi îmi striga (mai aud încă glasu-i rar):
"O dată-n viaţă-i cu folos Prudenţa, dar!"

poezie celebră de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de stele

A căzut un fulg de nea
Şi, din zborul lui tăcut,
L-am oprit în palma mea
Să-l admir şi să-l sărut.

Era gingaş, era mic,
Iar căldura palmei mele
L-a schimbat îndată-n "pic"
Şi în lacrimă din stele.

N-am putut să-l mai privesc
Căci mi s-a prelins pe mână
Şi din cer dumnezeiesc
Ar fi devenit ţărână.

Dar eu l-am oprit din zbor
Căci vroiam să-l pun în piept
Însă plânsul său uşor
M-a făcut să mai aştept.

Trebuia să-l las să cadă,
Poate e trimis din stele,
Ca un sol, ce vrea să vadă,
Dacă am bune sau rele.

Dar în neştiinţa-mi crasă
L-am ucis şi l-a durut:
Cred că se-ntorcea acasă
Cineva de mult pierdut.

poezie de Mihu Eugenia (2 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clark Kent: Îmi amintesc prima dată când am cunoscut-o pe Chloe. Eram în clasa a opta. Tocmai se transferase din Metropolis şi trebuia să-i arăt şcoala. Primul lucru pe care l-a cerut a fost un exemplar al ziarului Planet pentru a nu pierde legătura cu civilizaţia. Când a aflat că locuiesc la o fermă, a insistat să o invit să vadă cum este. Credea că fac parte din comunitatea Amish. Când am ajuns la fermă, m-a sărutat din senin.
Lana Lang: De ce a făcut asta?
Clark Kent: Mi-a zis "Ştiu că te gândeai la asta toată ziua, aşa că am zis să trecem peste momentul ăsta şi să fim prieteni".

replici din filmul serial Smallville
Adăugat de Laura Liţescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi trebuia să-l înfrunt, din păcat mă-nfrupt.

calambur aforistic de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa ai şi rămas

O umbră albă din izvoare
Se nalţă lin, tremurător...
Şi-un gând îmi vine-ncet în zbor –
Un gând cu lacrimi de iertare.

Şi zile mor în ori târzii,
Şi zile nasc din vis de veci...
Cum ai putut aşa să pleci?!
Cum ai putut să nu mai vii?!

Dar a rămas în urma ta
Nemuritoare pe toţi vecii,
Când dau în floare liliecii
Nuanţe magice de stea.

Acel Luceafăr răsărit
Ce seri întegi îl tot privescu,
Şi-un gând, răsună-n infinit:
Că frate eşti cu Eminescu.

Privesc la cer în seri târzii
Şi parc-aş vrea măreţ să strig:
Unde te-ai dus atunci, nea Grig,
Şi oare când o să revii!?

Şi visul tău născut din soare
Cu dragoste umplut-a cerul.
Aşa ai şi rămas – Vieru,
Triumfător, făr' de hotare.

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurg de amintiri

Gând purtat prin roua verii,
Florile pălesc în vis,
Se împart aripi în şoapte
Peste cerul necuprins.

Goliciunea, înmiresmarea
Îmi dezleagă dor carnal
Frământând în mine gândul
De-a pluti un ultim val.

Peregrin pe creasta verde
Îmi doresc rod de femeie,
Creşte fructul, nesătulul
De-a purta în el scânteie.

Şi mânat prin ploaia verii
Vreau să muşc din vechi iubiri
Trăind viaţa mai frenetic
În amurg de amintiri!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul devine în vocabular dulce ca un ecler, în cultură cavaler sau boier, iar ca adult va dovedi în afaceri fler şi un exemplar caracter de fier, va fi prosper, profesional împlinit, din ce în ce mai fericit dacă mama sa îi inspiră pasiunea pentru citit; revelaţii va avea dacă din izvoarele cărţilor morale va bea şi echilibrul se va instala când cu principii înţelepte mintea îşi va decora.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânşii, aci iar sosesc voioşi, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, graţios plecate pe şeile lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, şi după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.

Alexandru Odobescu în Pseudo-Kynegetikos, VIII (1874)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cavalerii orelor

Cavalerul orei de zori
Vibrează sub solzi:
Cerul n-a mai sădit sori,
Lumina sună din corzi.

Cavalerul orei de ceară
Stoarce mierea din stelele coapte,
Cu umbre de paloş măsoară
Cozile Căii de Lapte.

Cavalerul orei de vis,
Tăvălit în ape de var,
Adoarme - cum i s-a prezis -
La cel mai albastru hotar.

Cavalerul orei de somn,
În platoşa caldă de smalţ,
Pe ţara de plumb este domn,
Dar pierdu de la piept un smarald.

Cavalerul orei de moarte
Ridică degetele de aur:
Metalele cupelor sparte
Se-ntorc în teluric tezaur.

Cavalerii orelor pleacă
Egali, către zodii de taină:
Poate cel cu mantaua săracă
Să-ţi prindă ora neştiută de haină.

poezie celebră de Romulus Vulpescu (1953)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară de vară, mă duceam, ca elev aflat în vacanţă, la bunica, la ţară, în satul Cot. Îmi amintesc cum porneam din zori la cules de plante medicinale, pe care, pe înserat, le aduceam la şcoală. Doamne, ce şcoală mare şi frumoasă şi curată era acolo, în satul ăla mărunt, din Basarabia! Tot acolo, timp de două luni de zile, împreună cu verii mei, păşteam caii şi vacile, ne jucam de-a "Radio Romania" şi "Radio-Bucureşti".

Iurie Darie în Formula As (1999)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

Se gudură de câte ori mă vede
şi nu ştiu, să-l privesc, aşa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar şi de-ntoarcerea-i unică
şi totu-i scurt şi nici nu ştiu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoţia de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând aşa mă ţes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, ştiind că sunt dorit
să mă scald trup şi suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum linguriţa cu şerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleştar, se savurând de bine...
Nu ştiu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neştiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi şoptesc amintiri...

Lasă-mă din nou să-ţi şoptesc
că eu încă te mai port în minte,
vocea ta s-o aud şi eu din nou reuşesc,
căldura ta îmi curge lin prin vine...
fericită sunt că-n gând eu te păstrez,
deşi am renunţat demult la tine,
în ierburi pline de-amintiri m-aşez
acum să le aştern îmi pare bine...
chipul tău l-am afişat sub pleoape
şi-l văd de câte ori ochii-mi închid
habar n-ai cum te simt de-aproape
nicicând nu voi ridica-ntre noi un zid.

poezie de Eugenia Calancea (8 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi.
Se puse-aşezământul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaş strămoşul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăşi,
Când ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi-au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul sărut

Iubite mai demult plecate
în suflet se întorc pe rând –
din locul cel mai tainic, stând,
cu plânsete defragmentate
se tânguie la mine-n gând.
Îmi cer să le primesc în casă,
cu-ntregul lor trecut ocult,
cum o făceam cândva, demult,
dar azi de ele nu îmi pasă,
n-aş mai putea să le ascult...!

De-aceea le îndemn să iasă
şi câte una-, n mod discret,
din gândul meu să plece-ncet
că-n mine ele oricum lasă
nescrisul lor trecut secret.
Dar ele sunt nehotărâte,
tot zăbovesc la mine-n gând
şi nu le văd nicicum plecând
ci-n locul lor, mai abătute,
rămân în inimă-mi plângând.

Ah, nu mai plângeţi dezolate,
c-o să vă-mpac ca în trecut,
vă dau întregul meu avut –
iubiri din viaţa mea plecate,
mi-a mai rămas doar un sărut!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde crud

Verde crud, verde albastru
se leagănă-n zborul auriu al Soarelui
zdrobind mări şi lacrima aurie a lacului
verde ce mă înconjoară, mă urcă
îmi place să zbor,
rezemată de mirosul petalelor roz
spre verde rouă, spre divin,
ţinându-mă de mână cu raza
ce coboară din Răsărit verde,
verde crud, urcă-n zarea plină cu albastru
şi cerul deschis plin de mine, de voi, de noi
zbor, verde crud, albastru şi mândru Soare
frumoase drumuri în cer şi pe Pămînt
pline de viaţă şi de moartea albastră
a nimfelor din vis!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie autumnală

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară
când soarele-nroşit dispare după deal,
iar umbrele venite de afară
aşază sub fereastră măşti de carnaval!
Mi-adun cu grijă gândurile toate
din galaxiile prin care se mai zbat,
nici nu mai ştiu de ce au fost plecate,
ce-aveau în spaţiul sideral de căutat.

Şi mă cuprinde, parcă, dintr-odată,
un dor nebun..., fără să ştiu ce-aş vrea,
iar gândurile-n calea lor fac roată
să caute prin astre tinereţea mea.
Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,
mă-ndrept spre sobă focul să-l aprind,
dar tinereţea-n gânduri adunată
din haosul uitării-mi cere s-o desprind.

Cu amintiri venite peste vreme
în camera-ncălzită o aduc din vis,
dar ea îndată-ncepe să recheme
iubitele lăsate-n raiul interzis.
Ele ajung..., se-apropie de mine,
le strâng în braţe, vreau să le vorbesc,
simt clipele venind tot mai senine,
văzându-le, din nou, în raiul pământesc.

poezie din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi, în cădere, visez pân' la durere...

Cu fiecare pas mai moare o secundă, cu fiecare ceas amurgul mă inundă şi-mi intră pe sub piele ca un intrus pervers cum şi în poezie se-aşază gându-n vers...
Mai gust o dimineaţă, ca pe un dar divin, amiaza mă răfaţă ca un pahar cu vin şi seara-mi cern tăcerea prin site de-aşteptări, cum îşi aşteaptă trenul locomotiva-n gări...
Mă mai îmbrac c-o toamnă cu poale ruginii, cu mânecile pline de strugurii din vii şi e cam greu veşmântul bătut de vânt şi ploi... ia-mi, Doamne, neputinţa de-a merge înapoi!
Când îmi cânta pădurea, foşnind din verde crud... acum doar ofilite cantate mai aud... şi de mai vine-o vară, la tine nu ajung, căci va fi drumul vieţii c-o toamnă mult mai lung...
Mă ning din ramuri frunze cu scâncetul lor surd, deşi-n căderi dansează, le este valsu-absurd... cum, paşi de dans să-ţi poarte pe drumul morţii trupul şi tu să-ţi legeni vise-n pieire, fără scrupul?
Şi ca şi frunza, toamna-n a ei degringoladă şi eu mai fur din vise şi-aş mai dansa pe stradă... deşi-n clepsidră resturi au mai rămas de timp, m-agăţ de o secundă dintr-un alt anotimp...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E o iluzie să crezi că vei ieşi din toamnă aşa cum ai intrat. Dacă primăvara ne creşte aripi care ne înalţă până la cer, făcând totul mai uşor de trecut, dacă explozia verii aşterne peste arsuri lumină şi culoare, toamna cu fiecare frunză dusă de vânt rupe şi câte o bucată din palisada sufletului şi toate câte se petrec se trăiesc mai greu, iar durerile netrăite până la capăt se întorc şi te usucă.

Daria Dalin în Lacrimile tulipanului
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!