Şi ce-i cu asta?

E iar potop... alunecă pământul...
oamenii aleargă năuci
să-şi împlininească dorurile,
fiindu-le teamă că nu mai apucă să guste
mult râvnitele
plăceri lumeşti, în haosul ce răsare peste tot,
privesc neputincioşi cum se duce totul de râpă,
cum speranţele lor de trăinicie a fumului
sunt spulberate şi zădărnicite
de Cel Nevăzut, dar simţit şi recunoscut fie şi numai subconştient şi de ultimul necredincios.
Arde lumea, iar dansului focului îi scapă duhul din braţe,
nereuşind să-l mistuie, pentru că a fost gândit să fie indestructibil
şi atunci, se mulţumeşte numai cu trupul atât de fragil, atât de
vulnerabil.
E iar potop... alunecă pământul...
alergăm năuci,
pentr-o gură de aer,
dar nici de data asta
nu catadicsim să pricepem
NIMIC...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fapt

Se întâmplă ca oamenii să ştie
Să vorbească în peste şase mii de limbi
Din peste o sută nouăzeci de ţări şi astfel
Se întâmplă ca oamenii să ştie să scrie
Poeme despre lumea din jurul lor
Şi despre lumile din ei
Şi din alţii
Despre iubirile lor pierdute
Regăsite
Şi iar pierdute
Oamenii ştiu să scrie despre orice
Despre prietenia legată cu aţă subţire
Care se rupe când dintr-o parte atârnă prea greu
Ori despre acea prietenie legată cu nod marinăresc
Ce ţine şi când se răstoarnă
Ei
Oamenii ştiu să scrie chiar şi despre
Ceea ce nu este
Nu a fost
Şi nu va fi
Pentru că lor le place să caute
Ceva nou
Ceva ce nu s-a mai întâlnit şi nu se va mai întâlni
De fapt oamenii vor să fie unici cu ceva
Orice
Cât de mic
Doar
Să fie
Numai şi numai
Al lor
Iar dacă nu e să fie
Ei ştiu să îşi inventeze propriile lumi
Oamenii ştiu să contruiască
Munţi
Şi mări
Şi oraşe
Cu munţi înguşti
Cu sute de etaje
Străzi
Cu valuri şi valuri
De maşini
Ţări
Delimitate
Pentru că de fapt
Oamenilor
Le place să pună bariere
Între ei
Să fie
Ceva
Numai şi numai al lor
Iar cine vrea să intre
S-o facă numai cu permisiunea lor
Se întâmplă
Ca ştiinţele exacte
Să fie pietre de temelie
Ale omenirii
Ei
Oamenii
Ştiu că E=MC ^2
Ei ştiu că lumile lor
Şi ale altora
Sunt alcătuite din atomi
Protoni
Şi electroni
Neutroni
Şi spaţiu
Energie
Frecvenţe
Şi vibraţii
Pentru că
De fapt
Oamenii iubesc
Să despartă
Să disece
Să caute
Să găsească
Ceva nemaigăsit
Numai al lor
Unic
Astfel oamenii
Şi-au dat seama cum să călătorească
Prin univers
Să părăsească lumea lor
Lumile celorlalţi
În căutare de ceva
Nou
Se întâmplă ca oamenii
Să mai ştie şi să numere
De la 0
La infinit
Pentru că ei au nevoie
Să ţină socoteala
Zilelor
Cât mai au de trăit
Şi de murit
De fapt
Oamenii ştiu
Că le este teamă
Să nu se găsească
Ceva ca nimic altceva
Şi de-asta ei
Oamenii au învăţat cum să-şi făurească
Lame
Cuţite
Şi pistoale
Tunuri
Şi rachete
Şi Bombe
De fapt oamenii se pricep cel mai bine
Să dărâme
Să sufoce
Munţi
Şi case
Oraşe
Şi ţări
Lumi
Şi mări
Şi oceane
Iubire
Şi încredere
Virtute
Şi credinţă
Şi vechi
Şi nou
Pentru că de fapt
Se întâmplă ca oamenii
Să nu ştie nimic

poezie de Radu Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duhovnici

S-a adunat atât de multă, multă jale
Că nu mai am nici apa din ţesuturi s-o fac picuri,
Să sting atâtea focuri din moderne catedrale,
Ce sfinţi, ce-şi zic aşa, cred necredinţe ar fi, nimicuri.

Parcă inchizitori ar fi, un Giordano Bruno iar, îl vor
Acum o masă, pe junime judecând atât de laic...
Cum ar decide ei cum să trăiască al meu popor,
De-ar fi numai doar smeriţenii, un pic trecute, arhaic.

Se umflă tot mai mult zişii lui Dumnezeu slujbaşi,
Dar n-au nimic din Creator, sunt mai păgâni, avari
Să fie numai ei, înconjuraţi de sărăcime, mulţii nevoiaşi
Stând într-o rugă în întuneric, cu ai lor Psalmi, drept cărturari.

E atât Hristos în aer, că noi îl respirăm, noi, ai săi fii,
Plini rugi îl venerăm tot noi, că-i suntem şi ofrande.
Noi suntem o eternitate, noi umplem un Pământ cu atâţi copii
Duhovniceşte, chiar de-i din amor, carnal şi el... Oh, Doamne!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea e un ecou etern

Plânge cerul şi pământul,
Soarele nu mai răsare,
Totul e beznă şi întuneric
În lumea asta atât de mare!

Oamenii sunt ca nişte stafii
Fără suflet, fară minte,
N-au altceva decât
Un grai, fară cuvinte.

Tot învăluit în ceaţă,
Pământul parcă e un infern
Oamenii sunt morţi,
Chiar dacă sunt în viaţă.

Lumea e un ecou etern!

poezie de Vladimir Potlog
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar, Dumnezeu a deschis uşa acestei lumi şi a intrat în ea ca un prunc. În cel mai vulnerabil mod imaginabil. Pentru că El vrea să aibă o apropiere inimaginabilă cu tine. Ce altă religie a avut vreodată un Dumnezeu aflat într-o asemeni apropiere faţă de noi, care s-a îndreptat atât de vulnerabil către noi? Ce Dumnezeu a sosit vreodată atât de blajin încât să-l putem atinge? Atât de fragil încât am fi putut să-l rănim? Atât de vulnerabil încât inima Lui deschisă, pulsândă, să poată fi rănită? Numai Cel care te iubeşte până în moarte!

citat din Ann Vos Kamp
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna e un zbucium în om, pe care programul lumesc a încercat să-l oprească, să-l inhibe şi să-l umple cu zgomot nobil: muzici tot mai celeste. Societatea reflectă acest zbucium, care într-o zi va deveni haos. Haosul va deveni ordine, dar una superficială, şi de teamă, zbuciumul se va linişti. Nu vor exista greşeli, nedreptăţi, căci totul va fi controlat, aşa cum au dorit chiar oamenii, în atâţia ani de exprimare liberă, urlete şi dorinţe instrumentate de alţii- pe ei. Va fi dreptate- dar va fi şi control. Va fi justiţie oarbă şi uniformitate. Pentru asta va fi necesară suprimarea fiinţei individuale dar şi a relativităţii în general. Abia atunci omul îşi va da seama nu doar ce înseamnă să fie liber, ci şi ce trebuia să fi făcut cu întreaga sa libertate în vremurile bune. Şi asta e valabil atât social cât şi spiritual, psihologic, şi chiar trupesc.

Dharma K. Tchobansky în Rupte din Seu, Lumea fără filtru (2016)
Adăugat de Tchobansky
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mic se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap... Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare şi singurătate

Oamenii uită de ce au trăit cu sufletul la gură
În schimb nu fac nimic
Se ascund în spatele gândurilor de mai bine
şi găsesc în aşteptare o speranţă bolnavă.
Timpul trece călător şi nu iartă pe nimeni
Iar moartea îşi ascute coasa pe cruci de piatra.
Lumea alunecă pe topoganul întâmplărilor zilnice
şi scapă frumoasele clipe de înălţare a spiritului.

Tulnicăresele au plecat şi numai dau nicio veste
Doar clopotele mai bat într-o dungă
Cu limbă de metal vechi
E o rătăcire-n singurătatea aspră
şi rare întâlnirile de bucurie şi binefacere
s-a mutat totul la oraş.

Cu o tristeţe înlăcrimată
Privesc frumuseţea ce mă înconjoară
mă bucur de ea
până mor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţe

Ascult, privesc şi iar ascult
cum bate vântul dintr-o parte,
fără să ştie de-al meu gând
care îmi spune că se poate.

Că pot să vină iar furtuni
în care să mă pierd cu totul,
în visele cu mari minciuni
care nu ştiu unde mi-e locul.

Zăresc pe dealul fără vârf
lumini arzând de călătoare,
sunt îmbătate de priviri
curgând din mine doritoare.

Ascult, privesc şi iar ascult
lumea cu ea necruţătoare,
privesc cu ochii spre pământ
să văd acum cum creşte-o floare

şi văd pământul numai ars
de paşii mei strivind cărarea,
ascult la pietrele cu glas
spunând că nu ştiu unde-i zarea.

Şi totuşi merg spre nicăieri
dorind s-ajung cu mine însumi
ştiu că pot să prind iernări
şi toamnele râzând plecându-mi.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se scutură pământul

Când se scutură pământul
Toată lumea se-înspăimântă.
Îl roagă pe Domnul, Sfântul,
S-alunge urgia cruntă.

Mintea se înnegurează,
Cerul se întunecă,
Pământul sub noi vibrează
Şi-în vale alunecă.

Cu el odată se prăvale
Aşezările lumeşti.
Distruge totul în cale.
Chiar şi vieţile-omeneşti.

Când vulcanul izbucneşte
Lavă către cer aruncă.
În jur totul pârjoleşte,
Viaţa o preface-n stâncă.

poezie de Dumitru Delcă (23 noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfă pentru duhul meu

Aşchii din vântul de gheaţă
Într-o pădure îngheţată în foc,
Simţeam cum se frânge o viaţă,
Într-un alt trup din veşnicul loc.

Şi m-a cuprins pe neştiute,
Acea otravă, morbid...
Atât de multe vieţi pierdute,
Pentru-a ieşi din negrul cel vid!

Şi i-am simţit pe toţi murind
Şi i-am purtat pe toţi în mine...
Mi-au fost trimişi numai fiind
Vechi păzitori cetăţii divine.

M-am zvârcolit până la lună,
Ştiam că mori şi tu-n locul meu...
A te salva din inima bună,
A fost tot ce-am vrut, dar mult prea greu...

Braţe de plumb, picioare zidite,
Cu trupul în lanţuri, tot te simţeam!
Şi m-aş fi dat morţii grăbite,
Să te salvez, căci... te iubeam!

Tot ce-ai simţit atunci când mureai
În locul meu... sacrificiu suprem...
Şi eu simţeam, având ce aveai!
Păzitor sfânt al duhului meu...

Lacrimi pierdut-am demult pe obraz,
Chiar de în suflet, mai picură ele...
Destinul mi-a fost ultimul caz,
Ultima treaptă, începând de la stele...

Toţi împreună ce-au fost pentru mine
Şi au luptat ca eu să fiu...
În zile ce n-au fost senine,
Mă vor vedea până să viu.

M-arunc la picioarele Tale,
Atât m-ai iubit, de n-am ştiut!...
Că trimiţind fiinţele Tale,
Le vei jertfi... atât Tu m-ai vrut!

Din întuneric răzbate o mână,
Mă ţine strâns, mă vrea tot mai sus...
Cele din jur strigă: stăpână!
Şi zâmbesc Vieţii fără apus...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când un avion se prăbuşeşte, iar companiile aeriene n-au nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat, respectivele companii oferă cea mai plauzibilă explicaţie pe care o pot găsi, iar oamenii răsuflă uşuraţi, pentru că acum au o explicaţie, ca şi cum asta le-ar aduce un minim de siguranţă. Realitatea este că ne simţim copleşiţi şi neputincioşi în faţa evenimentelor, iar tot ceea ce putem face e să observăm simptomele şi să le dăm un nume, pretinzând că acum totul e în ordine.

citat din romanul Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul de Nataşa Alina Culea (2016)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Ştii, Luci, cred că şi tu eşti un tip bun, chiar foarte bun...
Lucian: Bun, eu?! Bun la ce?! Mersi pentru apreciere, blondo, dar nu sunt nici pe departe ca Nick. Eşti tare norocoasă că te-a ales tocmai pe tine.
Maria: Ah, Lucian, întotdeauna te-am admirat atât de mult, de la bun început... Eşti un tip grozav, deosebit, într-adevăr, cu totul deosebit! Ştii, Luci... Ţi-aş spune încă un lucru, dar mi-e teamă că ai să te superi pe mine după aceea.
Lucian: Nu-ţi fie teamă. N-am să mă supăr deloc. Poţi să-mi spui orice. Sunt aici; te ascult!
Maria: Ştii, de fapt, vreau să recunosc acum că mi-a plăcut de tine de la bun început, de cum te-am văzut. Nu numai că te admiram, dar şi simţeam ceva pentru tine, ceva puternic, special, nu pot să-mi explic ce anume, dar sigur era ceva, întotdeauna am simţit ceva pentru tine...
Lucian: Ce vrei să spui? Te rog, blondo, să nu mă dezamăgeşti! Ai grijă ce vorbeşti!
Maria: Nu, Luci, nu-ţi fie teamă. N-am de gând să te dezamăgesc. Vreau doar să-ţi spun adevărul. Cred că pot fi sinceră faţă de tine acum. Cred că pot să-mi dezvălui sentimentele pe care le-am avut pentru tine; repet: Le-am avut... Poate că n-aş fi renunţat la tine atât de uşor, aş fi luptat, aş fi încercat să te cuceresc, Lucian, poate că aveam totuşi ceva şanse de câştig, iar tu eşti de altfel atât de interesant, eşti, după cum am mai spus, un tip deosebit şi constitui o partidă bună pentru orice domnişoară. Dar tot de la bun început am observat şi atenţia deosebită pe care i-ai acordat-o mereu Liei, de aceea n-am insistat în privinţa ta, pentru că nu doream să par prea îndrăzneaţă, nici să mă pun între tine şi Lia, să stric relaţia dintre voi. Iar Lia e şi ea o persoană deosebită, îmi e o foarte bună prietenă, n-ar fi meritat să-i fac una ca asta. De aceea nu m-am amestecat niciodată între voi.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua rea nu vreau să vină

Alerg cu aripile-n vânt
Şi văd de sus totul pe pământ.
Văd lumea plină de trăire
Ce-aleargă mult în neştire.
Spun asta cu gând înflăcărat,
Dar nu pot să schimb cerul înstelat.
Văd de sus o prăpastie pustie,
Nu vreau ca drumul oamenii sa-l ştie,
Noi ştim de soare şi de ploaie rece,
Dar şi de timpul care trece.
Vreau şi eu să înţeleg
Ce se întâmplă cu pământul întreg,
Nu vreau pustiu el să rămână,
Şi ziua rea nu vreau să vină.
Putem s-alergăm spre-o-nsorită cale,
Iar sufletul să nu cânte-a jale.
Viaţa bună oamenii să guste
Şi toate cărările să fie robuste.

poezie de Eugenia Calancea (8 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul focului

Nu mă atinge
nu am respect pentru lucrurile inflamabile
pentru mine zdreanţa săracului
e totuna cu pânza nepreţuitelor tablouri
Îmi fac datoria
ştiu că vopseaua de ulei arde bine
iar emailul ligheanului se topeşte şi curge
am mulţi adepţi
care mă pot arunca peste ocean
spre a lovi ţinta
Ei mă cred argumentul lor
la licitaţia ideilor
Dar cine se înhăitează cu mine
să afle că nu ştiu să aleg
şi tot ce arde este proprietatea mea
Sunt neam de calamitate
şi astfel Dumnezeu nu am deasupra
Eu sunt focul
Trăiesc într-o provincie mică - Pământul
iar cuibul meu
în miezul globului e bine ascuns.

poezie celebră de Tadeusz Sliwiak din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Origine de nesfârşit

Printre altele, lumea se iubeşte
ca să fie!...
În loc numai atât să facă
-nu ambiţiile să-şi zacă-
că de altfel n-ar fi vie...
restul, totul, putrezeşte!

Rămâne, înseamnă, valabil
numai sentiment
-şi nu oricare, doar cel mai profund-
unicu-n fond, ce ne asigură rotund,
incipient
şi, mai uşor realizabil!

Neînţeles însă, iubirea
nu ar avea, adesea, vreun control
şi atunci cum ştie
cât să fie, sau nu fie...
poate de aceea îşi inversează rol...
şi astăzi şi-a uitat menirea?!

Oricum nu risc, o practic chiar de mă întrec... mă-ntrec cu firea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu! Nu sunt deloc modest, dar nici nu mă prefac; de obicei, sunt sincer, foarte sincer. Şi doar atât. E adevărat, nu-mi place să fiu lăudat, dar nici criticat. În general, nu-mi place să se vorbească despre mine, să se comenteze pe seama mea, dar nu pot evita să se întâmple astfel. Şi de fapt, sunt aşa cum sunt şi n-am ce face, pentru că ăsta sunt eu, iar dacă celorlalţi nu le place, treaba lor, cu atât mai rău pentru ei, pentru că nu intenţionez să mă schimb, rămân aşa cum sunt: Un Don Juan faimos sau nu, un matematician celebru sau nu, preferatul domnului director sau nu... Asta e! Ăsta sunt eu: Lucian Enka. Şi atât!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!