Balenele nu plâng

Ei spun că marea-i rece, dar marea conţine
cel mai fierbinte sânge, cel mai sălbatic şi mai imperativ.
Toate balenele din străfundurile abisale sunt fierbinţi, în vreme ce
se-avântă fără contenire spre spaţii noi şi se scufundă sub aisberguri.
Balene-albastre, caşaloţi, rechini ciocan, ucigaşii acolo lovesc,
acolo aruncă la suprafaţa mării respiraţia lor năvalnică şi fierbinte!
Ei şi ele se leagănă, se leagănă, prin senzuale ere lipsite de vârstă,
în adâncurile celor şapte mări –
pendulează prin apa salină într-o beţie desfătătoare,
iar la tropice se-înfioară-n talazuri de dragoste
şi se răsucesc în masive şi intense dorinţe asemeni zeilor.
Apoi, în patul din adâncurile mării albastre
marele taur se lipeşte de mireasa lui,
un munte presând alt munte,-n bucuria vieţii:
şi, izbucnind din înlăuntrul fremătător al oceanului roşu de sângele balenei,
o protuberanţă lungă, violentă, un vârtej marin vine şi se-înşurubează
în cheutoarea moale, neîmblânzită, a celuilalt trup imens.
Şi peste podul care-i uneşte-n minunea-încleştării lor clocotitoare
trec arhangheli în flăcări prin pânze de ape, încoace şi încolo,
fără contenire, arhanghelii fericirii,
dinspre el spre ea, dinspre ea spre el, marele Heruvim
aşteaptă balenele-n mijlocul oceanului, suspendat pe valurile mării,
acolo în marele paradis al cetaceelor din străfunduri, al vechilor ierarhii.
Şi enormele mame se odihnesc visând cum puii le sug laptele,
cu minunaţii lor ochi de balenă deschişi în apele-începutului şi-ale sfârşitului.
Iar când se-apropie un pericol, masculii
adună femelele şi tineretul în cerc, deasupra mareei celei fără de odihnă,
aliniindu-se ca nişte Serafimi uriaşi şi feroce în faţa primejdiei,
înconjurând continuu adunătura aceea de monştri ai iubirii.
Iar toate acestea se petrec în mare, în sarea
unde Dumnezeu este de asemenea iubire, dar fără cuvinte:
şi Afrodita este fericita, prea fericita,
soţie a caşeloţilor!
Iar Venus se zbenguie printre peştii mării şi este femela delfin,
este voioasa, pitoreasca balenă alintându-se-n mare şi-n iubire,
este femela ton albacora, rotundă şi radioasă printre masculi,
plină de sânge fericit, curcubeu întunecat în extaz, fulgerând în mare.

NB
In anul 1922 D. H. Lawrence şi soţia lui Fried erau în Wellington, Noua Zeelandă, de unde Mansfield au trimis Katherinei o carte poştală cu doi aborigeni maori într-un tufiş, amintindu-i de locurile ei de baştină. " Aici fiind, ne gândim foarte mult la tine!". In timpul acestei vizite în emisfera australă, DHL a văzut migraţia balenelor în cursa lor anuală la nord de Antarctica, respectiv înapoi spre sud, călătorii pe care marile cetacee le fac pentru hrană şi pentru împerechere. Noua Zeelandă este periodic vizitată de toate tipurile de balene ( albastră, roz, albă, cu cocoaşă etc), iar depresiunea din Oceanul Pacific localizată între Noua Zeelandă şi Tonga, cu adâncimi de peste 3000 metri, este casa caşelotilor burlaci, mereu la pândă în întuneric, hrănindu-se îndeobşte cu calamari uriaşi. Exemplare de calamari de peste 20 metri lungime au fost găsite de pescarii din zona Kaikoura – Christchurch.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni pescari la malul mării

Se întâlnesc acolo în fiecare dimineaţă... în fiecare zi a anului.
Se adună la capătul digului... cu toate sculele lor de pescuit.

Uneori se salută unul pe altul strigându-se pe nume.
Uneori doar îşi zâmbesc...
Uneori fac numai un gest cu mâna...
un semn cu ochiul sau din cap.

În vreme ce pun momeala-n cârlige şi aruncă firele
sporovăiesc fără contenire – despre vieţile lor,
despre familii, iar uneori despre pescuit...
aceşti bătrâni pescari de la malul mării.

De-i întrebi, dacă-au pierdut o zi de pescuit vreodată,
ei îţi răspund de-îndată...: " Noi? Niciodată."
Sunt fericiţi dacă prind vreun peşte,
iar dacă nu, împăcaţi.
Pentru că deşi pescuitul i-a adus împreună,
din câte simt eu,
aici este vorba mai mult decât despre pescuit –
aceşti bătrâni pescari de la malul mării...

poezie de Jim Yerman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea turbulentă şi pescarii

La sânul îmbietor, imens şi gingaş al naturii,
Impunătoarea şi mistuitoarea mare creşte, indolent şi zgomotos, în statură;
Astăzi, fără încetare, valurile flamboiante sunt extrem de furioase,
Iar oamenilor le este teamă de-asemenea mânie.

In depărtarea albastră,
Ascultând ameninţarea valurilor,
Pescarii se gândesc la soarta lor;
Ei ştiu că se vor putea întoarce sau nu acasă,
Acesta este-întodeauna cel mai serios gând al lor.
Dar nu asta este cea mai mare spaimă-a zilei:
An de an calcanul se găseşte din ce în ce mai greu.

poezie de Anjandev Roy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea iubirii

În fiecare clipă, de pretutindeni, răsună chemarea iubirii:
Noi ne înălţăm către cer, cine vrea să vină cu noi?
Noi am fost în paradis, am fost prieteni îngerilor,
Iar acum ne întoarcem acolo, căci acolo este tărâmul nostru.
Noi suntem mai presus de orice paradis,
mai nobili şi mai puri decât îngerii:
De ce să nu ne ridicăm chiar deasupra acestora?
Ţelul nostru este Suprema Maiestate.
Ce are de-a face perla cea fină cu lumea plină de noroi?
De ce aţi coborât aici? Luaţi-vă bagajele şi mergeţi înapoi.
Ce este acest loc?
Şansa este cu noi, sacrificiul este al nostru!...
Precum păsările mării, oamenii vin din ocean, oceanul sufletului.
Cum ar putea această pasăre, născută din mare, să-şi facă cuib aici?
Altfel cum ar putea valul să urmeze valului ce vine din suflet?
Valul numit "Nu sunt eu Stăpânul tău?" a venit
şi a spart vasul acestui corp;
Iar atunci când vasul este spart, viziunea clară revine
Şi odată cu ea (survine) fuziunea deplină cu EL.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tendinţa spre acte reprobabile care poate lua o mare amploare, trebuie frânată, iar o astfel de tendinţă o manifestă cel mai mult omul cuprins de dorinţă şi copilul. Într-adevăr, copii trăiesc sub impulsul dorinţei şi la ei tendinţa spre plăcere este foarte pronunţată, iar dacă nu e strunită, încă de la început, ea poate ajunge foarte departe. Căci tendinţa spre plăcere este insaţiabilă, asaltându-l din toate părţile pe cel fără minte, iar actualizarea dorinţelor nu face decât să intensifice ceea ce este înnăscut. Şi când acestea sunt mari şi intense, ele pot anula chiar şi judecata. Iată de ce dorinţele trebuie să fie moderate şi puţine la număr şi, de asemenea, să nu vină în contradicţie cu raţiunea. Pe cel cu un astfel de caracter îl numim disciplinat şi stăpânit.

citat celebru din Epictet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplă credinţă

Azi noapte m-am gândit la noi, şi cerul luminat de stele
Făcea ca valurile mării venind din larg învolburate,
Să vadă cât de tristă sunt şi cât de mult privesc spre ele
Şi încă te aştept să vii pe o corabie cu pânze albe şi curate.

De mult nu te-am văzut iubite şi-un dor de tine mă omoară
Şi-aş vrea între pământ şi cer o scară să-mpletesc din vers,
Facându-mă să cred că vii iar gându-acesta mă-nfioară
Eu neavând ce să-ţi ofer decât iubire sau, pe mine mai ales.

Simpla credinţă-ntr-o iubire ce nu se va sfârşi vreodată
Este dovada că prin gânduri tu vii cu fiecare val,
Iar universul nu-mi va cere pentru iubire nici-o plată
Lasându-mă să te aştept mereu, aici la margine de mal.

De mult n-am mai văzut iubite un soare-n dulce răsărit
Cu pescăruşi zburând în stoluri veniţi acum din largul mării,
Şi parcă-n flăcări ochii mei pe tine-acolo te-au zărit
Făcându-mă să cred de-a pururi în veşnicia depărtării.

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (martie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toc

ochii din perete
ochii din tavan
ochii din iarbă
ochii

ochii din hârtie
ochii din cuvânt
ochii din poezie
ochii

ochii din sticlă
ochii din roşu
ochii din pahar
ochii

mă dezbrac şi alerg
în mijlocul mării unde
nimeni nu dă doi bani pe singurătate

poezia nu mai e
doar apă
linişte
tu

pe suprafaţa apei
ochii
o mare de globi oculari
înot prin ochi de orbi
se face întuneric
apa moale ca o basma de englezoaică sofisticată
singurătatea nu dă doi bani pe tine

faţa mea
un desen cu ochii albi

cerul aruncă ochi de înger peste ochi de orb
vezi?
sunt doar abstractul acestei foi
pe care scriu un vis de noapte
ochii din perete, din tavan, din iarbă, din hârtie, din cuvânt, din poezie, din sticlă, din roşu, din pahar, ochii
mă privesc şi... nu dau doi bani pe singurătate

viaţă strânsă în cămaşa de forţă a pielii

orbitor e doar soarele
ce ne încălzeşte nebunia în ibricul lui dumnezeu

o
c
h
i
i

m e i

e
ş
tu
i

poezie de Erika Bloj
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna şi valurile

De unde vin şi încotro se tot duc în spume,
Valurile mării, niciun om n-ar putea spune.
Descântul lunii, fermecător,
Toarce în pantofii lor,
Necontenind încoace şi-încolo să le-îndrume.

Legile ei decid care vieţi vor fi condamnate,
Ce nave şi ce mărfuri scufundate,
Iar valurile se supun fără echivoc
Acelui crud joc,
Fără a lua-n seamă ţărmurile-înspăimântate.

"Cei care coboară la mare în corăbii,"* duşi de val,
Şi corali cresc pe buzele lor de coral.....
Şi luna în tot acest timp
Cu un vampir, apelor călăreţi,
Beau nectarul din sângele propriei vieţi.

* Psalmul 106/23-24
"Cei care coboară la mare în corăbii, şi-şi fac lucrarea lor pe ape mari,
Aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui din adâncuri."

poezie de Ruby Archer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul

Oceanul îşi are peşterile lui sub ape,
Singuratice şi-adânci, unde se tace.
Deşi pot zburda furii şi zgomote pe valuri cât încape,
Dedesubt e linişte şi pace.

Acolo îşi au casa spirite crâncene, duhuri,
Acolo, vii, ţin sfat cei cei care pentru noi par ireali,
Şi-acolo-s cei pe care-i plângem, în adâncuri.
Cei tineri, cei frumoşi, cei buni şi cei leali.

Marinari trudiţi se odihnesc la umbră şi răcoare
În apa vie-a împărăţiei lor albastre,
Singurătatea oceanului li-i binecuvântare
Şi-s vegheaţi de raza blândă-a miilor de astre.

Pământul are griji, pământul poartă vini,
Neliniştite sunt mormintele din cimitire,
Dar somnul marinarilor e lin şi patul fără spini,
Sub valuri de velur, îmbrăţişaţi de prima lor iubire.

poezie de Michael Ryan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elefantul se-împerechează fără grabă

Elefantul, sălbăticiune mare, străveche şi deşteaptă,
se-împerechează fără grabă;
îşi găseşte mai întâi femela, apoi aşteaptă
– nu trece imediat la treabă –

un sentiment în inima lor mare şi sfioasă,
încet, încetişor să crească,
în timp ce lenevesc în albie de râu mâloasă
unde pot bea şi pot să pască,

şi de unde, panicaţi, se năpustesc în baraj viu
de pădure cu întreaga turmă;
şi dorm în liniştea compactă, şi se trezesc târziu
alături, colos lângă huidumă.

Astfel, molcom, marile inimi fierbinţi de elefant
se umplu de patima iubirii
şi marile sălbăticiuni se împerechează rezonant,
şi-ascund focul lor secret privirii.

Străvechi e elefantul, din animale cel mai înţelept,
el ştie cu răbdare cum să-aştepte
clipa celei mai tandre intimităţi pentru banchet –
şi-atunci sărbătoreşte pe-îndelete.

Elefanţii nu smulg, nu rup, nici nu se pierd în mici agape;
masiv, sângele lor se mişcă-n valuri plate,
aidoma mareelor lunare, din aproape-n mai aproape,
până se-ating la ora apelor înalte.

poezie de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe dune, la malul mării

Toată noaptea noi dormim aici pe dune,
Sub această continuă adiere de vânturi,
Cu stelele deasupra noastră santinele;
Ne-îngână de nani-nani trântorii din adâncuri.

Până când, veselă,-n a zorilor răcoare
O ciocârlie se trezeşte din somn şi cântă,
Iar peste podelele apelor vedem cum soarele
Se-nalţă roşu deasupra mării şi-o descântă.

Lumea este spălată şi clătită înc-o dată
Într-o maree de purpură şi aur suprapuse,
Iar inima câmpurilor este umplută
De vise, dorinţe şi poveşti încă nespuse.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul cu solzi de peşte

am trimis dragostea în exil
pe magica insulă a lui Ovidiu
unde soarele creşte mai sus cu o octavă
iar răsăriturile sparg valurile cu liniştea lor

dragostei mele i se deschid scoicile
are reflux ca o mare agitată
din nisipuri dragostea această urcă spre soare
construieşte la infinit castele
în timp ce orizontul îi sângerează în palme
cu gust de sare şi singurătăţi

voi mai primi din exil culorile nopţii
/curcubeul acela scris pe portativ /
voi mai sorbi absenţa ta gravata pe irişi?

se scurge timpul ca nişte cozi de şobolani de apă
lent tot mai lent pe pământul umed
în adâncurile mării s-au retras bancuri de peşti
iar delfinii sar în larg jucându-se cu singurătatea de foc

pe insula lui Ovidiu
dragostea sapă cu ghearele
în poeme care îşi prind aripile
de lumină
iar insula devine tot mai mică pentru
soarele care creşte din mare
şi dispare în cer

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei spun că marea-i lipsită de iubire

Ei spun că marea-i lipsită de iubire, că în mare
iubirea nu poate trăi, acolo e numai golul, particule sărate
de viaţă lipsite de iubire.
Dar, iviţi din mare,
delfinii fac tumbe-n jurul corabiei lui Dionisos,
pe-al cărei catarg sunt împletite viţe viorii
care sus se termină-n curcubeie de purpură-întunecată –
şi, hop, ei dispar, iradiind de încântare, cu nasul în valuri!
Iar marea-l primeşte-n patul ei pe Dionisos
în balansul alintat al acestor mici şi fericite fiinţe marine.

poezie de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tao

Tao este drumul şi drumeţul. Drumul fără început şi fără sfârşit pe care îl bătătoresc toţi muritorii, dar pe care nimeni nu l-a creat, căci drumul acesta este viaţa însăşi. El este totul şi nimic. Din el purced toate, toţi trec pe aici, îndreptându-se spre acelaşi infinit, se adaptează lui, ca să se întoarcă tot acolo de unde au plecat. Este un pătrat fără colţuri, un sunet pe care auzul nu-l poate percepe, o imagine cu forme neînchegate. Este o plasă imensă ale cărei ochiuri sunt largi ca nesfârşitul mărilor, şi totuşi nimic nu se poate strecura printre el. Este sanctuarul unde îşi găsesc cu toţii refugiu. Nu este nicăieri, dar nu e nevoie să te uiţi pe fereastră, ca să-l vezi lângă tine. De la el înveţi taina să nu mai doreşti dorinţe, ci să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul lor. Este cel care se umileşte pentru a se mântui, căci cel ce se umileşte se va înălţa şi trufaşul se va umili. Decăderea este însăşi esenţa succesului, iar succesul nu este el însuşi decât o intermitenţă a decăderii, căci cine ţi-ar putea spune dinainte clipa când înfăţişarea unui lucru va întoarce cealaltă faţă. Cel care tânjeşte după dragoste, o va găsi în liniştea şi inocenţa începutului. Blândeţea asigură izbânda celui care atacă şi mântuire celui care se apară. Ca să fii puternic, va trebui să-ţi înfrângi înainte de toate, propriile tale porniri.

definiţie de W. Somerset Maugham în Fumul amăgirilor, XLVIII
Adăugat de Oana Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea - Dumnezeu

În tăcerea şi în pacea serii,
Gândul şi inima mi se îndreaptă ades
Spre un tărâm feeric, luminat....
Spre acel tărâm unde izvoarele şoptesc,
În răsărit şi în asfinţit, povestea lor de dragoste,
Unde privighetoarea înalţă un cânt sublim,
Iar iarba, vântul şi ploaia,
Fluturii în zbor,
Pasărea ce se'nalţă spre ceruri,
Floarea ce împrăştie candoare şi mireasmă pretutindeni,
Porumbelul ce proclamă pace tuturor,
Chiar şi micul greieraş,
Cu toţii îşi laudă preabunul Creator!
Şi fericirea lor pluteşte peste tot în natură...

Dar gândul mi se îndreaptă iar spre-un alt orizont,
Spre un alt tărâm necunoscut
În care fericirea nu o pot explica,
Nici nu o pot înţelege...
Şi-ades mă întreb:
' Dar ce este fericirea?
Unde pot găsi mireasma fericirii?
Cum să îi fac loc în inima mea?
Fericirea....
Ce este fericirea?'
Şi în liniştea serii un glas blând îmi şopteşte:

Fericirea nu se măsoară în numărul prietenilor,
Fericirea nu constă în cea mai mare avere,
Fericirea înseamnă Recunoştinţă,
Bunătate,
Afecţiune,
Dăruire...
Izvorul iubirii curs la Golgota este fericire!
Fericirea înseamnă Dragoste,
Dragoste este Dumnezeu!
Iată adevărata fericire!

O, acum înţeleg:
Fericirea mea este Dumnezeu!
DA, sunt fericit căci
Am un Dumnezeu aşa de minunat!

poezie de Flaviana Ciupercă (6 februarie 2013)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!